UN GHID CREŞTIN - extras 10

DATORII NEPLĂTITE

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). 

  Odată un creştin devotat, ajuns prin graţia lui Dumnezeu un mare moşier, preocupat fiind de condiţia spirituală a oamenilor ce lucrau pe pământurile sale, a ţinut să le ofere o pildă originală şi impresionantă cu privire la starea credinţei lor. 
Iată deci cum a procedat.
Cu o săptămână mai înainte de programul pe care l-a făcut cunoscut a afişat în punctele cele mai circulate ale domeniilor sale un anunţ cu următorul conţinut:
”Atenţie! Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul locuinţei mele de campanie. În acel interval de timp sunt hotărât să achit toate datoriile pe care cei ce muncesc pe moşia mea le au. Condiţia este să aduceţi cu voi toate înscrisurile neachitate doveditoare!“
În toate zilele acelei săptămâni anunţul respectiv a fost principalul subiect de comentarii pentru locuitorii din zonă. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită apărută pe nepusă masă. Unii o socoteau drept o propunere superficială, alţii prea naivă, ori îşi ziceau că „aici este ceva la mijloc”. O parte însemnată a oamenilor era de părere că moşierul a luat-o razna, căci cine mai auzise vreodată ca, un om cu judecată deplină, să se angajeze a face o asemenea operă de binefacere către nişte sărăntoci.
Şi tot aşa o ţinură până când se împlini sorocul amintit. Atunci, nenumăraţi oameni începură a se strânge totuşi la uşa biroului moşierului, astfel încât la ora 10 se adunase o adevărată mulţime stăpânită de curiozitate dar şi de o oarecare speranţă.
Exact la un minut după ora 10, moşierul, împreună cu secretarul său, coborâră din maşină şi, fără a scoate un cuvânt sau a privi pe cineva, intrară în birou. Tot atunci sosi şi preotul marii biserici care fusese ridicată prin bunăvoinţa moşierului. Acesta trecu liniştit printre cei prezenţi şi îi urmă pe cei doi înăuntru, iar uşa se închise în urma lor.
Oamenii de afară, după o clipă de linişte profundă, începură a-şi da cu părerea: “Să fie ceva la mijloc sau nu?!”, “o fi fost serios anunţul sau vrea să facă băşcălie pe seama noastră?!”, “sau poate că vrea să ne ducă de nas şi să ne umilească pe seama datoriilor noastre“.
Totuşi, unii amintiră că propria lui semnătură se afla sub anunţ şi că asta arată că nu va abuza de propriul său nume, putând astfel deveni nedemn de încredere şi compromiţându-şi pentru totdeauna onorabilitatea.
Tot purtând astfel de discuţii, se scurse o oră fără ca vreun om sa fi intrat spre a-şi fi prezentat facturile neachitate.
Văzând că timpul zboară fără niciun folos, ei au început a se îndemna unul pe altul să intre şi să-şi prezinte cazul. Numai că cel astfel sfătuit îi răspundea celuilalt: “Ştii, eu nu am aşa mari datorii ca tine... tu ai mai multă nevoie decăt mine... încearcă tu mai întâi...“ Şi aşa se scurgea implacabil şi puţinul timp ce le mai rămăsese.Repede şi pe nesimţite se făcuse ora 11:30, când o pereche de oameni vârstnici, care locuia în satul cel mai îndepărtat de biroul moşierului, sosi la faţa locului. Bătrânul, care ţinea în mână o legăturică de hârtii, întrebă cu voce slăbită şi tremurândă pe unul din cei deja aflaţi acolo: “Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate datoriile celor ce vin acum la el?“ Răspunsul dispreţuitor şi rece pe care îl primi fu: “Până acum nu a platit niciuna!“, după care un altul adăugă: „Eu cred că totul este numai o amăgire!“
Ochii celor doi bătrâni se umplură de lacrimi la auzul acestor vorbe, iar femeia zise cu voce stinsă, ca pentru sine: “Şi noi care chiar credeam că este adevarat; aşa ne mai bucuram că am putea şi noi muri liniştiţi, fără datorii.“
Necăjiţi până peste măsură dădură să plece înapoi când cineva le strigă: „Încă nu a încercat nici unul de aici. De ce nu intraţi? Dacă vă va plati hârtiile să veniţi repede afară ca apoi să intrăm şi noi!“
Aşa că cei doi, care îl luaseră pe moşier pe cuvânt, cu sfială şi cu inimile încă tremurându-le, deschiseră uşa şi intrară în birou.
Acolo li se spuse: „Bine aţi venit“.
Bătrânul se încumetă a întreba dacă anunţul este adevărat. Secretarul îi răspunse: “Credeţi că domnul pentru care munciţi v-ar putea înşela? Daţi-mi toate hârtiile voastre neplătite!“ Ei i le înmânară pe toate iar secretarul adună sumele pe loc şi le eliberă un cec semnat de moşier. Cu inima tresăltând de bucurie, după ce au mulţumit cum s-au priceput ei mai bine, au dat să părăsească biroul, dar moşierul le spuse: “Vă rog, mai rămâneti înăuntru încă puţin, până ce biroul se va închide fiind ora 12.“ Ei răspunseră grăbit că afară aşteaptă mulţi ca să intre şi ei după ce s-au încredinţat că oferta este adevărată. Moşierul însă rămase la hotărârea sa şi răspunse neclintit: “Voi m-aţi luat pe cuvânt şi aţi intrat cu încredere. Şi ceilalţi de afară trebuia să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie platite datoriile.“
Aşa treceau ultimele minute. Mulţimea de afară se uita din ce în ce mai neliniştită spre uşă. Dar niciunul nu îndrăznea să apese pe clanţa uşii şi să încerce să intre, cum făcuseră cei doi bătrâni. În fine, la ora 12 fix, perechea de bătrâni ieşi cu feţele luminate de bucurie. “Şi-a ţinut cuvântul?“, întrebă mulţimea pe cei doi. “Da, uitaţi-vă, aici este cecul semnat de moşier, la fel de preţios ca libertatea noastră!“. “De ce nu aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?“. “Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru pentru a afla dacă mai este cineva care l-a crezut pe cuvânt aşa cum am făcut noi“.
Nu mai dură mult şi ieşi şi moşierul, urmat de secretarul său şi se grăbiră spre automobil. S-a creat imediat o îmbulzeală, fiind asaltaţi de către mulţime; oamenii întindeau spre ei facturi şi alte hârtii neachitate. Unii începură chiar a striga nerăbdători: “Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?“. Dar nu fură luaţi în seamă. Totuşi, înainte de a se urca în maşină, moşierul se întoarse spre oameni şi, pe un ton liniştit dar ferm, le spuse: “Acum este prea târziu. Aţi avut prilejul care a fost anunţat cu suficient timp înainte. Eu v-aş fi achitat toate datoriile, însă voi nu m-aţi crezut.“Apoi se sui în maşină şi această plecă imediat.
Desigur că oamenii nu au fost încântaţi să audă acestea şi au început să-şi manifeste obida făcând un vacarm din care cu greu se mai putea înţelege ceva. Deodată realizară că preotul nu plecase şi se afla în faţa lor cerându-le să facă linişte. Când oamenii se potoliră şi liniştea se lăsă asupra lor, preotul se folosi de moment pentru a le cere să asculte cele ce vroia să le zică.
Începu prin a compara evenimentele din dimineaţa respectivă cu modul de comportament prin care oamenii nesocotesc o altă şi mai mare ofertă gratuită, chiar una capitală, venită prin graţia lui Dumnezeu, anume aceea de a li se ierta păcatele, cu singura condiţie de a-şi pune credinţa în Iisus Hristos, Domnul lor al tuturor.
El le aduse aminte că Iisus este singurul Domn şi Mântuitor, Cel care poate să plătească şi să şteargă păcatele omenirii.
Făcând din întâmplarea zilei o pildă, preotul îi avertiză pe oameni, cu blândeţe, să nu se mai facă părtaşi înţelepciunii lumeşti, sfidând seriozitatea promisiunilor făcute de Hristos şi pierzând astfel oportunitatea de a beneficia de măreaţa ofertă a lui Dumnezeu, pentru că ceasul este târziu şi timpul rămas pentru acceptarea acesteia se scurge mult prea repede, luaţi fiind cu grijile şi cu plăcerile vieţii acesteia.
Oamenii, care la început l-au ascultat din curiozitate şi mai mult cu speranţa că li se va acorda un alt prilej de a beneficia de oferta moşierului, pe măsură ce preotul le vorbea au început să înţeleagă că numai superficialitatea şi răutatea lor i-a împiedicat de a primi ceea ce le fusese promis. Dar cuvântul moşierului, chiar dacă acesta era un om cinstit, a rămas un cuvânt al unui simplu om, fără prea mari repercusiuni pentru întreaga lor viaţă.
Cu mare teamă în suflete realizară cu cât mai grav este când nu te încrezi în Cuvântul Domnului şi iei în derâdere oferta Lui sau Cuvântul Său, ori nu vrei să accepţi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru că asta ar însemna să strici prietenia cu lumea aceasta!
Iisus Hristos a spus despre astfel de oameni: “…V-am spus şi nu credeţi… / Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele“ (Ioan 10.25,26).
Ce cumplită constatare ar fi ca, în ultima clipă, să vă daţi seama că aceste cuvinte vi se adresează personal şi că ele sunt sentinţa finală faţă de cum v-aţi folosit de viaţa temporală, care, aşa cum am mai arătat, este tot un dar gratuit primit prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu!
Nu credeţi?!
Vă mai aduceţi aminte parabola cu sămânţa căzută între spini? Întocmai aşa este cu majoritatea oamenilor în aceste vremuri din urmă. Ei au primit harul lui Dumnezeu, dar, lăsându-se purtaţi de moda şi tendinţele lumeşti, îl înăbuşă şi apoi îl abandonează printr-un proces mai îndelungat sau mai scurt, depinzând numai de rezistenţa pe care o mai opun, dar ajungând tot acolo.
Din când în când, mişcaţi de perseverenţa adevăraţilor credincioşi, vor face fapte din cele mai neaşteptate în speranţa că astfel vor rămâne în relaţie cu Dumnezeu şi vor rămâne în cartea vieţii. Asta şi ca urmare a faptului că se vor lăsa amăgiţi de tot felul de falşi profeţi şi învăţători pe care, datorită întoarcerii la starea de necredinţă, îi vor urma convinşi fiind totdeauna că acela este Păstorul cel Bun, deşi în realitate este unul dintre discipolii satanei: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (Ioan 10:1).
Lăsâdu-vă târâţi de obiceiurile lumeşti sunteţi scoşi de pe calea cea îngustă a mântuirii şi sunteţi traşi pe calea cea largă a pierzaniei, chiar dacă aveţi convingerea că urmaţi îndemnuri bine intenţionate ce vi se par în concordanţă cu bunele orânduieli. Numai că practicând tovărăşii rele aţi uitat adevăratul etalon şi, rătăcind, vă creaţi un sistem de alte aparente valori care vă vor supune şi atrage în rebeliune.
Vreţi să fiţi siguri că nu vi se poate întâmpla aşa ceva? Atunci toate cele ce le auziţi şi vedeţi în lumea aceasta treceţi-le prin filtrul Cuvântului lui Dumnezeu şi cu certitudine veţi rămâne numai cu ce vă este cu siguranţă folositor şi vă zideşte ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, căci scris este: “Şi celor câţi L-au primit (n.n. pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12), “Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3:26) şi “Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem” (1Ioan 3:1).

Comoara credinţei 

“Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (2 Timotei 1:14) 

Desigur că trăind în această lume, ce pare că a înnebunit, multe griji vă vor afecta, încât vor exista nenumărate situaţii în care veţi fi aproape de a fi debusolaţi. Dar deşi aceste griji, rezultate din coabitarea cu fiii acestui veac, vor părea a fi copleşitoare, ele nu trebuie să vă descurajeze sau, în cel mai rău caz, să vă supună.
Un adevărat credincios va căuta întotdeauna şi în primul rând la comoara sa, care începe în propriul suflet şi se întregeşte în ceruri. 
Din suflet îşi va extrage puterea de a înfrunta cu răbdare toate aceste griji “Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2Timotei 1:7). Iar cea din ceruri (“Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” – Matei 6:20) îi va conferi speranţă de nezdruncinat prin care va rezista în bătălia continuă ce o duce cu forţele subtile ale întunericului.
Încă vă mai îndoiţi că Dumnezeu ştie cu ce se confruntă fiecare om sau ceea ce se află în inima oricăruia dintre noi?
Ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu: “Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. / Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Luca 12:6,7).
Tocmai de aceea El nu poate nici să greşească şi nici să fie înşelat, pentru că El ştie întotdeauna adevărul despre fiecare şi cunoaşte încă dinainte care sunt aleşii Lui, pe care niciodată nu îi va scăpa din mâna Sa. Nu sunteţi siguri că aceasta ar veni chiar de la Domnul nostru?
Luaţi aminte la ce ni se spune: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12).
Iar Dumnezeu nu Îşi va uita niciodată făgăduinţele, dupa cum ne-a făcut cunoscut şi Apostolul Pavel: “Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci însuşi Dumnezeu a zis: "Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi" (Evrei 13:5).
Puneţi alături şi următoarea promisiune şi veţi deduce că grijile acestei lumi sunt tot o creaţie a neascultării în care omul a fost atras şi a răutăţii la care s-a făcut părtaş, mai mult sau mai puţin disimulate: “Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. / Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6:31-34), pentru că “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).
De aceea este capital să recunoaştem sacrificiul lui Iisus prin care am căpătat, prin credinţă, iertarea păcatelor.
Vă creează grijile acumulate sau reacţia voastră în faţa lor un sentiment de vinovăţie datorat unei abordări greşite? Chiar şi de acesta sunteţi eliberaţi dacă aveţi credinţă în Iisus Hristos şi vă e dor a avea părtăşie cu Acesta şi cu Tatăl: “Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate. / Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. / Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem. / Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. / Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:20-24).
Toate cele mai de sus ne arată cât de puternic şi plin de dragoste este Dumnezeu. Ştiind şi că El nu se schimbă niciodată în comparaţie cu orice altceva, cum am mai putea avea teamă de alterările trecătoare pe care păcatul le-a adus în această lume prin mijlocirea vicleană a celui rău?!
Promisiunile Sale, dătătoare de viaţă veşnică, sunt pentru noi un scut mai puternic decât orice lucrări făcute de alte creaturi aflate în rebeliune faţă de Dumnezeu, chiar dacă tangenţial aceste lucrări ne-au afectat:
“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2:1-7).
Pentru acele lucrări făcute de fiii neascultării, Dumnezeu Îşi păstrează mânia care se va aprinde la sfărşitul acestui veac viclean. 
Nu-i aşa că şi voi sunteţi mânioşi faţă de aceleaşi lucrări? Şi că de multe ori arde inima în voi spre a face dreptate? Nu uitaţi totuşi că puterea este a lui Dumnezeu şi că El nu vă va lăsa şi nici părăsi, aşa încât dreptatea se va face prin voia Acestuia, la ceasul hotărât de Acesta:
“Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. / Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. / Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". / Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. / Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12:17-21).
Poate vi se pare că aveţi ceva de pierdut?!
Oare încercările prin care aţi trecut nu v-au dezvoltat smerirea şi v-au desăvărşit credinţa, curăţindu-vă de urmările greşelilor pe care le-aţi săvârşit, devenind astfel un teren fertil pentru lucrarea lui Dumnezeu, precum Apostolul Pavel? “Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12:9).
Dar smerirea nu este numai lucrătoare spre zidire, ci ea este chiar temeiul pe care putem suferi toată lucrarea transformatoare care ne va face apţi a primi darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos: “Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).
Cum este aceasta cu putinţă? Aşa cum orice lucru este posibil prin puterea lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă, şi care i-a fost dată lui Iisus Hristos spre a o folosi asupra celor ce I-au fost daţi Lui:
“Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea lui Moise, / Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” (Fapte 13:38,39).
Prin urmare “Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12:26).
Ce aţi putea avea de pierdut când, eliberaţi fiind de griji, veţi putea să vă dedicaţi şi mai mult comuniunii cu Dumnezeu prin cele două giuvaieruri pe care le-aţi dobândit: smerire şi credinţă, făcându-vă astfel următori ai lui Hristos, ştiind că chiar şi Acesta “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8)?!
Iar despre credinţă a spus: “…De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23), prin aceasta “Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1:9).
Şi o încurajare care prinde bine să fie repetată până la asimilarea ei în fiinţa noastră: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Amin!
 
ACORD 

 “Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ioan 14:19) 

Sunt câteva lucruri asupra cărora majoritatea credincioşilor, indiferent de filiaţia acestora, a căzut de acord:
1. Iisus Histos este nu numai Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor, dar El este parte a Sfintei Treimi încă de la începutul începuturilor: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. /Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. /…Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:1-3,14).
2. Iisus este singura cale către Tatăl, calea cea îngustă. Nu trebuie să ne rugăm nimănui altuia decât lui Iisus şi lui Dumnezeu. Nu îngerilor, nu sfinţilor sau Mariei, nici moaştelor sau icoanelor, ci numai lui Dumenzeu şi lui Iisus Hristos:
“Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”(1Timotei 2:5).
Sau: “Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. / El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1Ioan 2:1,2).
3. Credinţa în Iisus şi că El a murit pe cruce, acum aproape 2000 de ani, pentru păcatele noastre, astfel încât NOI să putem ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, este mesajul mântuirii din Noul Testament, fiindcă: “El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. / Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (1 Petru: 2:24,25) şi de aceea “Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3:35), iar “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 22,23).
4. Iertarea păcatelor poate veni numai prin graţia divină. “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).
Numai prin credinţa în mântuire prin Iisus Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt în noi putem să dăm naştere la cuvinte, gânduri, acţiuni şi fapte care să constituie “lucrarea noastră”. Dar ea nu este lucrarea noastră, căci noi înşine nu putem face nimic. Orice lucru bun pe care îl facem – cu adevărat bun, numai prin iubire altruistă – este posibil datorită lucrării lui Hristos în noi, prin Duhul Sfânt, întru credinţă neabătută.
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16:7).
5. Va fi un sfârşit al vremurilor, care cu siguranţă a început să îşi
arate tot mai des semnele (precum durerile naşterii), care va culmina cu a doua venire a lui Iisus Hristos, când toţi vor fi martori la venirea lui Iisus cu toţi sfinţii Săi “pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24:30): “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin” (Apocalipsa 1:7).
6. Niciun adevărat credincios nu va putea fi smuls din mâna lui
Hristos, iar la sfârşitul vremurilor vor fi definitiv despărtţiţi cei drepţi de cei răi: “Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi” (Matei 13:49), iar cei drepţi vor fi primiţi în împărăţia lui Dumnezeu: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. / În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. / Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14:1-3).
Până atunci, deşi vor întâmpina multe necazuri pe lumea aceasta, ei nu vor fi părăsiţi nicio clipă de Păstorul lor cel Bun: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. / Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, / Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20).
 
Trăiţi cu convingerea ca veţi fi mântuiţi? Ştiţi vreun motiv pentru care meritaţi a fi salvaţi?
Oricât de mult v-aţi strădui să vă găsiţi diverse merite personale, ei bine, ele sunt numai un abur, ca şi noi (“Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere” - Iacov 4:14) şi prin ele nu aţi putea dobândi mântuirea. Ea se poate obţine numai dacă acceptaţi darul lui Dumnezeu şi urmaţi cu credinţă calea ce ne-a fost arătată chiar de către El: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, “Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10:14).
Aceasta şi credem când, cu inimile suspinând după binecuvântata speranţă, afirmăm: Iisus este Domnul, încurajaţi fiind de Apostolul Pavel care ne spunea: “De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3).
Amin! Vino, Doamne Iisuse!
 

CUVÂNT DE ȊNCHEIERE 

“Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17) 

 Se prea poate ca toate sau parte din cele scrise aici să pară lipsite de sens celor ce nu Îl cunosc încă pe Iisus Hristos. Chiar dacă este aşa, îi îndemn să devină cel puţin curioşi şi să caute cu inima deschisă în Biblie - Noul Testament, să afle puţin despre Acesta. Îi asigur că, dacă în scurt timp vor deveni captivaţi de cele consemnate acolo şi nu vor abandona acest demers de a-L cunoaşte mai bine, cu siguranţă Domnul Iisus Hristos îi va trage către El şi îi va ţine pe Calea cea bună. Cu Dumnezeu înainte!
În ceea ce îi priveşte pe credincioşi sunt convins că vor trata cu bunăvoinţă acest mic ghid şi îmi vor ierta imperfecţiunile şi/sau omisiunile ce s-ar fi putut strecura, sperând să le-a fost de folos, spre zidire personală, în lucrarea de urmare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe toţi vă asigur însă că am scris această cărticică animat de cele mai bune intenţii şi o dăruiesc cu dragoste tuturor celor ce Îl caută cu vrednicie pe Iisus Hristos şi darul lui Dumnezeu acordat nouă prin Acesta, readucându-vă aminte următoarele:
“Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. / Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. / Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. / Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8:14-18).
Dumnezeu să ne miluiască pe noi păcătoşii prin atotţiitoarea Sa iubire şi putere.
“Harul fie cu voi cu toţi! Amin” (Evrei 13:25).

BIRUINŢA

“Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:21) 

După îndeplinirea abjectului plan prin care satana i-a tras în cursă mai întâi pe Eva şi, prin ea, pe Adam, aceştia au introdus, ca urmare a acestei înşelăciuni, păcatul în lume şi au păşit, împreună cu toţi urmaşii lor, direct în moarte prin acceptarea împărăţiei întunericului şi a domniei stăpânitorului nemijlocit al acesteia.

A fost de ajuns o simplă cedare în faţa diavolului prin care Adam şi Eva au fost aduşi în situaţia de a se îndoi de cuvântul lui Dumnezeu şi de a se face părtaşi ai trufiei satanice de a deveni asemenea lui Dumnezeu.

Deşi au căzut în păcat şi au devenit astfel incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, Acesta nu i-a abandonat în moarte ci le-a acordat, lor şi oamenilor ce urmau a se naşte pe pământ, o nouă şansă de a reveni în împărăţia lui Dumnezeu, la viaţa veşnică. Darul pe care l-a făcut Dumnezeu tuturor oamenilor a fost viaţa temporală pe pământ (acel timp al împăcării cum l-a numit Enoh, petrecut într-o lume coruptă şi tot mai decăzută prin prezenţa păcatului şi a stăpânitorului întunericului şi a acoliţilor săi), ei putând astfel cunoaşte atât binele, cât şi răul şi urmând a face, de acum în cunoştinţă de cauză, alegerea individuală definitivă între acestea, cea care le va determina şi destinul final: viaţă veşnică sau moarte eternă.

În această confruntare cu consecinţe dramatice, Dumnezeu nu l-a abandonat nici un moment pe om spre a nu deveni o pradă uşoară a celui rău şi acoliţilor săi care, să nu uităm, sunt totuşi fiinţe spirituale, dotate cu puteri supranaturale cărora omul, decăzut prin adoptarea păcatului şi înstrăinat de Dumnezeu, i-ar fi cu neputinţă a le mai putea face oponenţă şi ar dispărea în moarte.

Grija lui Dumnezeu faţă de om s-a manifestat nu numai prin acţiuni punctuale, de sprijin a anumitor persoane prin care să perpetueze lucrarea Sa, dar şi prin inspirarea profeţilor spre a înştiinţa fiinţele umane atât despre planurile sale de salvare a omului, dar şi exigenţele pe care le avea de la ei, cât şi despre consecinţele ce vor urma dacă vor nesocoti cuvântul Domnului.

Omenirea a trecut astfel prin evenimente de mare rezonanţă precum:

-         potopul;

-         Babilon şi împrăştierea neamurilor;

-         ieşirea lui Avram şi aşezarea sa în Hebron;

-         Sodoma şi Gomora;

-         alegerea evreilor şi naşterea lui Isaac, a fiului acestuia, Iacov şi a neamului lor;

-         mutarea în Egipt şi sclavia;

-         Moise şi ieşirea evreilor din Egipt;

-         primirea legii lui Dumnezeu şi stabilirea lor în Israel;

-         robiile şi, în final, datorită necredinţei şi neascultării evreilor,

-         întruparea Domnului şi împlinirea legii lui Dumnezeu întru Iisus Hristos;

“Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).

“Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă” (Galateni 3:24).

“Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Galateni 7:19).

“Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (Ioan 1:17).

-     biruinţa lui Hristos asupra diavolului şi a morţii prin crucificarea, învierea şi înălţarea Domnului, Cel care astfel a deschis definitv calea spre viaţa veşnică;

“Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15).

“Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1Corinteni 15:57).

“Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. / Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. / Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1:18-20).

-     biruinţa credincioşilor prin primirea, întru Hristos, a ultimului mare dar, Duhul Sfânt spre mântuirea lor prin pocăinţă, renunţare la păcat şi urmarea din credinţă a lui Iisus Hristos, acea credinţă aducătoare de viaţă veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu;

“El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, / Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:9,10).

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5:4,5).

“Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).

“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

-      împuternicirea Apostolilor şi propăvăduirea Evangheliei;

“Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).

“Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15:16).

“Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2Petru 1:21).

“Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi. / Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:42,43).

-      poporul (corpul credincioşilor) agonisit de Dumnezeu / biserica (trupul) lui Hristos;

“Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, / Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (1Petru 2:9,10).

“Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1Corinteni 12:27).

“Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1:24).

-      dărâmarea templului.

   Iar ultimul mare eveniment a cărui apariţie este aşteptată cu iubire de către toţi adevăraţii credincioşi este revenirea Domnului Iisus Hristos, care le va acorda cununa biruinţei lor:

“Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos”(1Petru 1:7).

“Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (1Petru 1:13).

“De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”(2Timotei 4:8).

Semnele vremurilor sunt tot mai evidente şi se petrec cu o tot mai mare frecvenţă şi intensitate, ceea ce conduce la concluzia întemeiată că revenirea Domnului Iisus Hristos este iminentă şi, prin urmare, se constituie într-un orizont de aşteptare foarte apropiat, cu o rapidă împlinire.

Prin urmare nu mai este timp de risipit în frivolităţi!

Fiecare dintre toţi cei care cunosc sau iau aminte la cuvântul lui Dumnezeu trebuie să renunţe la a mai cocheta cu ispitele înrobitoare produse de această lume, aflată sub domnia tot mai strănsă a satanei, şi să răspundă cu hotărâre şi dedicaţie chemării Domnului, prin acceptarea în smerire şi pocăinţă a lui Iisus Hristos ca mântuitor al său.

“Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9:23).

Nu uitaţi că aşa după cum alegerea se face individual, şi relaţia cu Domnul Hristos este una personală şi se constituie prin punerea şi profesarea credinţei nestrămutate în Cel care ne-a oferit darul mântuirii şi care trebuie acceptat înaintea revenirii Sale, pentru a putea fi găsiţi demni de viaţa veşnică.

Nimeni altcineva nu vă poate suplini în a face alegerea şi nici în a o declara.

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20)”.

UN GHID CREŞTIN - extras 9

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13) 

Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajoase, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41).

PE CINE ASCULTAŢI

“Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!” (Luca 9:35)

Am vorbit despre faptul că această lume se află încă sub influenţa celui rău, devenind astfel coruptă şi, prin urmare, incapabilă de a-şi mai sesiza propria orbire şi rătăcire.

De la căderea în păcat, întotdeauna a fost aşa, diferită fiind numai proporţia în care tendinţa de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu era prevalentă sau minoritară, transpunându-se corespunzător în legile ce guvernau societatea umană. Adevărul este că tendinţa de ascultare nu a fost niciodată prevalentă la scară largă. Ea a putut fi aşa numai în comunităţi mai mici sau mai mari, de la aşezăminte, până la nivel de naţiuni întregi.

Predominanta omenirii a fost o stare fie de respingere, fie de apostazie, care s-a autoalimentat, autodefinit şi perfecţionat până la a ajunge la compromiterea credinţei autentice, pe care a scos-o din practica sa şi a înlocuit-o cu o forma aparentă de credin-ţă, în armonie cu relele obiceiuri asimilate şi ridicate la rang de stil de viaţă: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2Timotei 4:3,4). Pentru asta ne şi îndemna Apostolul Ioan zicând: “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).

În felul acesta legile lumeşti s-au depărtat continuu de legile lui Dumnezeu, devenind extrem de permisibile în faţa fărădelegii şi conducând astfel la degradarea şi decăderea implacabilă a societăţii umane care devine în mod accelerat tot mai distrugătoare.

O astfel de lume îi preia spre formare pe toţi noii născuţi în ea care astfel vor creşte fiind educaţi a se supune uzanţelor ei, conform zicalei: aşa am găsit, aşa urmez. Asta însă este nu numai o ofensă adusă direct lui Dumnezeu şi Fiului Său dar şi o renegare a adevăratului spirit cu care a fost înzestrat omul, relevat chiar de îndemnul lansat de Iisus: “Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. / Că oricine cere capătă; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11:9,10). Şi odată ce l-ai găsit pe Iisus Hristos şi Acesta ţi-a dschis uşa, poţi fi sigur că L-ai găsit şi pe Dumnezeu: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (1Ioan 2:23).

De aici derivă pericolul cel mai mare pe care trebuie să-l înfrunte omul, acela de a se lăsa sedus şi supus de viaţa pământească spre sufocarea sa spirituală şi pierderea menirii sale de căutător şi următor al lui Iisus Hristos. Căci a te lăsa supus de o lume a concupiscenţei înseamnă a răspunde chemării stăpânului întunericului şi a i te oferi drept ostaş devotat, devenind fiu al neascultării şi promotor al rebeliunii diavolesti.

Luptându-se spre a se elibera de o astfel de robie omul va merita sacrificiul lui Hristos şi va onora harul lui Dumnezeu, primind darul Acestuia, după cum este scris:

“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:1-8).

Dar pentru a putea face uz de darul lui Dumnezeu trebuie ca lupta pe care o ducem cu duhul împotriva proastelor obiceiuri să ne transforme de o aşa manieră încât aceste obiceiuri să devină o urâciune inacceptabilă pentru sufletele sufletele noastre, care să se cutremure cu groază numai la la gândul că ele ar mai putea să ne stăpânească din nou vreodată spre a ne despărţi de Domnul.

Înspre întărire şi luminare asimilaţi şi aceste îndemnuri ale Apostolului Pavel:

“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. / Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. / Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. / Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului. / Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. / Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. / Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. / Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. / Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 3:17-32).

Evident că o relaţie cu Dumnezeu nu se mai poate stabili decât prin Iisus Hristos. Adică dacă ne vom dori comuniunea cu Dumnezeu şi ne vom iluziona că o vom putea obţine prin anumite fapte sau căi, ne vom afla intr-o mare impostură, seduşi fiind de acţiunile insidioase ale celui rău, după cum se temea şi Apostolul Pavel pentru roada sa din Corint, cu mare trudă zidită de către el:

“Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. / Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, sau luaţi un alt duh, pe care nu l-aţi luat, sau altă evanghelie pe care nu aţi primit-o, - voi l-aţi îngădui foarte bine” (2 Corinteni 11:3,4).

“Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. / Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. / Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).

Vă mai amintiţi cum acesta a sedus-o pe Eva şi a dus-o pe calea pierzaniei?

Mai întâi a sădit în mintea şi sufletul acesteia dubiul (“"Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"- Facerea 3:1), iar apoi a desăvârşit minciuna, definitivând înşelătoria (…"Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul"- Facerea 3:4,5).

Păiejenişul acestei lumi este unul deosebit de abil ţesut, ascunzând cu măiestrie perversitatea sa, astfel încât cu greu poate fi sesizat în lipsa vigilenţei, dedicaţiei către Iisus şi a perseverenţei exersării acesteia pentru educarea simţurilor, spre a deosebi, prin obişnuinţă, binele de rău:

“Multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Proverbe 16:25).

Există multe persoane, dintre care majoritatea sunt oameni decenţi, care cred că, dacă merg la Biserică şi dau contribuţii sau miluiri, au făcut lucrările Domnului şi şi-au asigurat astfel o uşă deschisă către Dumnezeu şi pot deci sta liniştiţi. Ei bine, toate faptele bune din lume nu sunt suficiente pentru plata datoriilor acumulate către Dumnezeu prin săvârşirea diverselor păcate (“Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” – Romani 3:23): “Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. / Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. / Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; / S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era” (Iacov 1:21-24). Adică a fi numai ascultător al cuvântului nu îţi aduce nimic trainic, ci numai râvna împlinirii acestuia este cea care te zideşte şi te face vrednic de a sta neclintit pe calea cea îngustă.

Singura plată suficientă este cea dată de Iisus Hristos şi de aceea numai El poate să fie Răscumpărătorul nostru cu care trebuie să ne aflăm într-o relaţie statornică: “Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? / Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:28,29).

A considera că avem prin propriile merite o relaţie cu Cel prin care au fost create toate lucrurile, atât văzute, cât şi nevăzute, fără însă a crede ceea ce este El cu adevărat, este numai nebunie: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. / Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? / Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:21-23).

Numai credinţa în Iisus Hristos şi urmarea Celui care ne-a împăcat cu Dumnezeu sunt singurele de ajuns a ne asigura accesul în împărăţia lui Dumnezeu.

În lipsa acestora ne vom afla în pericolul de a accepta influenţa fiilor veacului acestuia, fiindcă ei sunt cu mult mai pricepuţi în treburile acestei lumi, dar şi asta este numai o iluzie deoarece se bazează numai pe gestionarea minciunii şi a fărădelegii: “Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1Corinteni 15:33).

O frumoasă exemplificare a acestui adevăr este realizată într-o poveste pe care am auzit-o cu mulţi ani în urmă şi pe care o adaptez, din memorie, mai jos. 

ÎNSTRĂINAREA

 “Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)

 Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.

Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.

Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic, că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia,  era destinat numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.

Iată un scurt rezumat:

“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).

“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi aparţine în scop de reţinere în atenţie).

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).

Prin această acţiune subtilă de influenţare şi manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.

Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea care îi va pecetlui destinul final.

Acela a fost momentul începerii înstrăinării de Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit maleficul personaj.

 Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi, pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa, dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii

Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos, sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:

“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).

Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.

Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit, s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi mai apropiat decât atâta):

“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?" / Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).

Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!

Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai bine de două mii de ani.

Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată pentru totdeauna.

Odată cu erodarea creştinismului datorată înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală, de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel, după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea vremurilor:

“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. / Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22: 10-13).

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).