Este evident ca
omenirea a ajuns într-un punct critic şi vârtejurile care se formează
vor antrena în scurt timp dezlănţuirea unui uragan de
proporţii. Deja putem spune că "ceva" de mare anvergură pluteşte în
aer şi fiercare dintre noi simte acest lucru, mai mult sau mai puţin
conştientizat. Nu numai că nebunia lumească a atins apogeul, dar şi natura
începe să-şi schimbe faţa şi devine din ce în ce mai ameninţătoare la adresa
omului şi aşa debusolat şi dezarmat în faţa complexităţii fenomenelor cu care
se confruntă aproape zilnic.
Prin
nebunia lumească înţeleg folosirea neadecvată sau aventuroasă a celor mai noi
cuceriri ştiinţifice şi tehnologice de către aşa-zisele "elite", în
goana lor de a-şi îndeplini planurile mârşave de sclavagizare a omenirii, spre
a-şi satisface pofta nesăţioasa şi nesănătoasă de putere şi avere fără limite.
Conform
ultimelor dezvăluiri, aplicarea planurilor lor s-a accelerat în ultimii 30 de
ani şi asta se poate uşor constata din nivelul standardului de viaţă care
pentru majoritatea tot mai largă a oamneilor a scăzut accentuat, în timp ce,
printr-o nemiloasă polarizare, dimensiunea şi puterea marelui capital a atins
cote fără precedent. Este, de altfel, o evoluţie previzibilă, în consonanţă cu
planurile nemernice ale acestor "elite", dar şi cu calitatea umană a
celor ce fac parte din această categorie, nişte zombi ce nu au niciun scrupul
în a aplica planuri genocidale care să le aducă puterea mondială absolută. În
consecinţă, lumea a devenit o imagine expresivă a adevăratei feţe a ocultei ce
se doreşte stăpâna necondiţionată a sa.
Ceea
ce este interesant, dar şi plin de speranţă pentru victimele lipsite de aparare
ale acestora, rezidă din paralela între acţiunile descreierate ale acestor
hăbăuci şi evoluţia unor fenomene naturale, care încep să iasă de sub
capacitatea lor de control şi datorită faptului că s-au jucat prea mult de-a
Dumnezeu şi, în final, se dovedeşte că puterea lor nu reprezintă nimic raportat
la scară universală, iar ceea ce au declanşat în netrebnicia lor are alte
dimensiuni şi resorturi, pe care ei nu le-au luat in seama şi acum ziua
scadenţei soseşte cu paşi repezi, căci momentul adevărului este aproape, foarte
aproape: “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se
va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
Precipitarea
şi neglijenţa ce au pus stăpânire pe acţiunile lor din ultima vreme
denotă teama ca nu işi vor putea vedea finalizate planurile lor
milenare fiindcă stăpânul lor (doar nu credeaţi că puterea pe care au
acumulat-o se trage numai din bogăţiile lor sau din cunoştinţele ezoterice pe
care le venerează?!) îşi va pierde curând puterea asupra acestei lumi şi va
dispărea fără urmă, împreună cu ei, zeloşii săi slujitori.
Aceasta
este vestea dătătoare a speranţei de care aminteam mai sus. Desigur că
nemernicia planurilor acestor forţe, mai mult sau mai puţin ocultate, va genera
multă suferinţă şi necazuri omenirii înainte de a se ajunge la finalul
biruitor, în care bunele orânduieli vor fi repuse în drepturi pentru ca oamenii
să se bucure veşnic de adevarata viaţă dăruită lor de către Dumnezeu, Cel care
ne-a asigurat că oricât de disperată ne va apărea situaţia, El nu ne va uita şi
nici nu ne va lăsa şi, în orice stare ne vom afla, vom primi în cele din urmă
răsplata mult aşteptată: “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre
dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Care a murit pentru
noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. /
De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi”
(1Tesaloniceni 5:9-11).
Deocamdata,
prin răbdarea Tatălui nostru, fiii mâniei dau măsura păcatului în care se
scaldă şi în care au dorit să prindă întreaga omenire, înfruntând cu neruşinare
cuvântul lui Dumnezeu şi, în sfidarea lor, îşi aduna şi mai mulţi cărbuni
aprinşi deasupra capetelor lor, precum a şi fost profeţit: “Apoi mi-a zis: Să
nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. /
Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă.
Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se
sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22:10-12).
Am
făcut aceste referiri tocmai pentru a avea prilejul de a sublinia că rezistenţa
noastră în faţa valurilor spumegânde stârnite de fiii mâniei, ce prăpădesc
pământul, s-a datorat îcăpăţânării păstrării cu orice preţ a credinţei
strămoşeşti, o credinţă milenară care nu a putut fi clintită nici de cele mai
mârşave acţiuni ale duşmanilor noştri, credinţă ce constituie tezaurul nostru
primordial, prin care noi ne aducem roadele aşteptate şi prin care ne vom şi
mântui.
Vremurile
sunt tot mai rele şi viclene, din motivele arătate mai sus, dar scutul
credinţei noastre ne va apăra şi de această dată şi vom ieşi din nou biruitori,
aşa cum şi din multele vitregii ale istoriei, întotdeauna am ieşit, în mod
miraculos, mereu mai întăriţi şi plini de slavă.
Final
de rebeliune
“Fiţi,
dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului
s-a apropiat” (Iacov 5:8)
Înşelăciunea în care
a fost atras omul de către cel viclean începe să-şi arate adevăratul chip chiar
şi pentru priviri mai puţin avizate.
Omul
modern este angajat pe un drum care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate
eforturile pe care Tatăl le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi
dreptate, punând chiar un astfel de duh în sufletul lui, “Căci unde este
comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12:34). Se pare însă că
liberul arbitru s-a transformat în libertatea plăcerii cu orice preţ şi s-a înşurubat
atât de tare în mintea oamenilor încât a devenit noul idol al omenirii, omul
abandonând darul primit de la Dumnezeu spre adevărata libertate, precum scris
este că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2
Corinteni 3:17).
Iată
că ceea ce Domnul ne-a atenţionat se produce acum cu o viteză şi intensitate
sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii dar orbit de
orgoliu, lăcomie şi egoism se consideră el însuşi Dumnezeu.
Astfel
el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului ci şi le inventează
pe cele ale sale, ajungând ca sodomia să nu mai fie un păcat, hoţia să
primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, violenţa sâ-şi creeze
propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele
teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri să devină modul de
viaţă fără de care aceasta nu are sens.
Deşi
Domnul încearcă să ne atenţioneze că aceste creaţii ale omului, inspirate de
către promotorul păcatului, nu pot aduce decât distrugere şi moarte, nimeni
parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la
Dumnezeu, îndreptâdu-se inconştienţi către un final ce a fost exemplificat atât
de convingător de către Iisus Hristos:
“Luaţi
seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de
băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste
voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe
faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35).
Nu
mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această
omenire rătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep:
ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.
“Asemenea
şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi”
(Matei24:33).
Nu
vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi
sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea:
“Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită” (1 Petru 5:8).
Nouă
nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim
treji şi plini de speranţă căci ni s-au spus cele ce au să urmeze, “Bine ştiind
că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi”
(Coloseni 3:24). În schimb ni se cere râvnă şi tânjire după Domnul fiindcă de
aceea ni s-a făcut cunoscut că: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de
atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea”
(Luca 16:16).
Ajunşi
aici vă voi reda o povestire culeasă şi adaptată după o versiune ce a circulat
la un moment dat pe net despre cea mai importantă armă satanică: descurajarea.
Viitorul
nostru cu ajutorul Domnului
“Să
ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm
har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4:16)
Se zice că satana
şi-a scos odată uneltele sale la vânzare. Erau expuse toate: ura, invidia,
gelozia, înşelaciunea, linguşeala, mândria, trufia ş.a.m.d., fiecare dintre ele
la un anumit preţ. Pe o margine era expusă o unealtă ce, la prima vedere, părea
lipsită de nocivitate şi care, deşi era foarte uzată, avea un preţ extrem de
ridicat. Unul dintre cumpărători l-a întrebat ce era acea unealtă şi de ce avea
un preţ atât de mare.
“Aceasta
este descurajarea” – i-a răspuns satana. “Mi-a fost cu mult mai folositoare
decât toate celelalte la un loc. Cu ea pot străpunge inima tuturor mai adânc
decât cu orice altceva. Este atât de uzată deoarece am folosit-o aproape asupra
oricui. Şi cel mai bun lucru este că foarte rar cineva realiza că o folosesc ca
unealtă”.
Inamicul
încă foloseşte descurajarea ca o unealtă a sa şi o foloseşte asupra noastră în
fiecare zi.
Deoarece
descurajarea vine adesea din pesimismul privitor la modul de desfaşurare a
evenimentelor din viaţa noastră, una dintre cele mai bune căi de contracarare a
sa este de a înţelege perspectiva Domnului asupra viitorului nostru. Pentru a
putea face aşa, trebuie să ne debarasăm de două mituri foarte puternice.
Primul
mit despre viitor este acela că situaţia noastră va fi întotdeauna la fel. Dacă
serviciul pe care l-ai avut a fost întotdeuna unul teribil, eventual vei
îmbrăţişa mitul că aşa va fi permanent. Aceeaşi perspectivă se poate aplica şi
căsătoriei, casei, părinţilor, copiilor sau oricărei alte situaţii adverse cu
care ne confruntăm la un moment dat.
Descurajarea
ne face să interpretăm trecutul şi prezentul ca pe un model indestructibil,
ceea ce ne împinge într-o şi mai mare descurajare. Pe asta se şi bizuie
batjocoritorii zilelor din urmă care vor căuta să-i împingă în deznădejde pe
credincioşi cu atitudini sfidătoare şi vorbe dispreţuitoare: “Şi vor zice: Unde
este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân,
ca de la începutul făpturii” (2 Petru 3:4).
Dacă
dorim să privim viaţa prin perspectiva Domnului, trebuie să respingem cu toată
puterea acest mit.
Al
doilea mit despre viitor este acela că, atunci când dorim să facem o schimbare
în bine, ne aşteptăm ca lucrurile să înceapă a se îmbunătăţi imediat, iar dacă
nu, renunţăm. Mulţi oameni se găsesc în situaţii copleşitoare prin dificultăţi
şi încep a se ruga, a merge la biserică, a studia Biblia, reexaminându-şi, în
consecinţă, stilul de viaţă. Dar când ajung să considere timpul consumat în
această direcţie, fie el o săptămână, o lună sau un an, şi constată că nimic nu
s-a schimbat spre mai bine, se simt ca şi cum ar fi avut o experienţă
dezamăgitoare. Asta fără a se sinchisi de lungile perioade în care au sădit
sămânţa cea rea, la slujbă sau în familie, spre exemplu pentru peste 20 de ani.
Cei mai mulţi îşi doresc ca, dacă au făcut unele schimbări spre îndreptare, să
vadă imediat şi consecinţele producându-se. Se poate ca uneori îndurarea
Domnului să lucreze şi aşa, dar cu siguranţă nu întotdeauna. Uneori fructul
smeririi noastre va lua o mai lungă perioadă de timp pentru a se coace în
sufletele noastre şi a produce schimbarea generatoare de mai
bine.
Perspectiva
Domnului asupra viitorului nostru este astfel: “Ferice de cel ce rabdă ispita.
Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit -o
Dumnezeu celor ce -L iubesc” (Iacob 1:12).
Aceasta
este o mare şi copleşitoare promisiune. Ea ne dă curaj în a ne încrede că
lucrurile se vor schimba, că toate cele ce ne sufocă acum nu sunt permanente.
Dar
această promisiune ne reaminteşte, de asemenea, că schimbarea cere
perseverenţă. Ea nu se petrece, în mod uzual, peste noapte. Dumnezeu onorează
în timp obedienţa iubitoare şi credinţa ce o însoţeşte. Şi răsplata celui ce
rabdă este cununa vieţii.
Dumnezeu
promite o deplină împlinire şi o fericire cu mult peste cele mai arzătoare vise
ale noastre. Când trecem prin încercări, deja începem să experimentăm
promisiunea Sa. De aceea, dacă veţi intâlni o persoană gentilă, iubitoare şi
înţeleaptă, care radiază iubirea lui Iisus, vă pot garanta că acea persoană a
suferit multe încercări. Modalitatea prin care Dumnezeu produce astfel de
persoane este perseverenţa. Ele nu renunţă, iar viaţa lui Iisus începe să se
manifeste în şi prin ele şi acele persoane capătă o fericire şi împlinire
interioară de la Domnul care nu mai pot fi afectate de circumstanţele acestei
vieţi lumeşti şi care vor fi ulterior puternic dezvoltate in ceruri.
Cum
priviţi spre viitor? Prin prisma oricărui necaz pe care îl întâmpinaţi astăzi,
sau îl vedeţi prin certitudinea promisiunii Domnului?
Nu
vă daţi bătuţi şi nu vă îndoiţi. Dumnezeu spune că veţi primi o recompensă când
încercarea se va fi terminat. Spre deosebire de batjocoritorii amintiţi mai
înainte, veţi avea o viaţă împlinită pe acest pământ, în comuniune cu El, şi
veţi primi o cunună cerească eternă:
“Căci
mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se
poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. / Sfârşitul acestora este pieirea.
Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii
care au în gând cele pământeşti. / Cât despre noi, cetatea noastră este în
ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos,
/ Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie
asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi
toate” (Filipeni 3:18-21).
Iar
descurajarea va rămâne numai o veche şi uzată unealtă ce nu va mai putea fi
folosită niciodată asupra voastră.
Vreme
trece, vreme vine
“Te întreabă şi
socoate
Ce e rău şi ce e bine;”
Glossă – Mihai Eminescu
Omenirea a făcut,
de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori
s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l
îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.
Răul
are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe
fiecare într-una a binelui.
Nu
este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin
minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor
relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a
stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna,
grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)
De
atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a
multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă
din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai
distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.
Ajunsă
aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a
disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă
prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent
indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care
târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că
se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape
în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi
binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri
umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului,
discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică
şi religioasă ş.a.
Dar
noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău”
(1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum
urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de
lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de
purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori,
semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, /
Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au
cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt
vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor
care le fac” (Romani 1:29-32).
Interesantă
răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din
motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!
Ce
este de făcut în această situaţie?
Aşa
cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi
chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va
trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu
scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce
este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru,
după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă
schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce
este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).
Este
o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi
veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
Revenind
în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm
lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la
erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi
seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.
Fibra
noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat,
aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a
protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de
îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va
săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare
de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de
munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic,
şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).
Ultimii
30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus,
ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit,
iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă
apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă
poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători
susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei
conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi
îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.
Mai
poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!
“Pentru
că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi
dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus
îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.
/ Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de
puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru
fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se
mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să
creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a
plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).
Ȋnţelegeţi ce se va
întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le
va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una
supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici
respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în
numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept
în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16:10).
De
aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească
înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate
mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).
În
lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene
josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să
aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii
să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele
diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi
mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci
dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum
este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Ȋnţelegem de aici că
acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi
vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva
printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate
considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.
“Pentru
că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a
întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22),
astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă
cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la
Dumnezeu” (Ioan 8:47).
Ce
vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?
În
primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au
dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât
în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri
omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce
sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda
făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin
faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără
cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan
spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă
ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să
facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”
(Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia sunt ca
nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi
cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
/ Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu
poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice
pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19).
Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre
a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice
cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”
(Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului
de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup,
ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de
Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de
casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1
Timotei 5:8).
Apoi
este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă
şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze
societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi
autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei
necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi
căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se
astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este
judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult
decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina
şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).
Aceasta
fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au
răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe
în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe
oameni” (Fapte 5:29).
Deci
vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină
nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus
atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă
se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale
Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca
20:25).
Iar
în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu
fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă,
osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu
numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).
Sprijinul
nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume
necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Nu
disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi
cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai
Eminescu:
Tu
rămâi la toate rece,
De
te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce
e val, ca valul trece,
Nu
spera şi nu ai teamă;
Te
întreabă şi socoate
Ce
e rău şi ce e bine;
Toate-s
vechi şi nouă toate:
Vreme
trece, vreme vine.
Ţineţi
deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte
vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul
3:15).