ZONA GRI_4 – OBICEIURI RELE

Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! / “Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1Corinteni 15:32,33). Amin!  

O astfel de zonă permite manifestarea nestingherită a răului şi a minciunii, prin obturarea adevărului şi dreptăţii, odată ce acestea din urmă sunt fundamentale şi nu pot fi desfiinţate ca, de altfel, orice alt lucru creat prin puterea lui Dumnezeu.

Această manifestare se face prin acţiuni insidioase, concertate de diavol şi acoliţii săi, cu scopul de a schimba spiritul şi firea oamenilor spre a-i aduce pe aceştia la stadiul de servitori supuşi ai întunericului şi minciunii, într-o ultimă şi disperată încercare de a-i despărţi de harul lui Dumnezeu şi a-i întoarce, în consecinţă, împotriva Acestuia. Căci fiecare om este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul… Dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile, atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului, insensibil la antagonismul dintre acesta şi binele izvorât de la Dumnezeu, devenind nepriceput în înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu: 

“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).

Începutul unei astfel de încercări a fost prevestit de acelaşi Apostol Pavel, acum aproape două mii de ani, când, adresându-se preoţilor Bisericii din Efes şi Milet, cu convingerea că nu se vor mai revedea, îi avertiza şi asupra următoarelor:

“Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. / Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29,30). 

PREŢUL MÂNTUIRII_6 - SLAVA LUMEASCĂ

Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. / Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; / Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus. / Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute, / Întru îngăduinţa lui Dumnezeu - ca să-Şi arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi El Însuşi drept, şi îndreptând pe cel ce trăieşte din credinţa în Iisus (Romani 3:22-26). Amin! 

Iată deci că cel care abandonează viaţa nu este Dumnezeu, ci omul căruia, odată ce a făcut cunoştinţă cu răul, îi este prea greu să renunţe la pretenţiile iluzorii de a fi asemenea lui Dumnezeu şi se lasă prea uşor angrenat în rebeliunea diavolească spre a-şi satisface inutilele ambiţii şi pofte de persoană bicisnică, după cum a devenit prin acceptarea minciunii în locul adevărului.

Vedeţi cum, pentru nişte ambiţii deşarte şi demne de ruşine, omul uită că singurul care i-a dat şi continuă constant să îi ofere ceva este Dumnezeu? Iar cel ce l-a ademenit pe calea pierzaniei nu face altceva decât să îi răpească permanent darurile lui Dumnezeu, spre a-l lipsi pe om de perspectiva luminoasă a împărtăşirii cu Acesta:

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7). 

Este mai mult decât culmea ridicolului de a-L respinge pe cel ce te iubeşte şi doreşte a te salva, în favoarea celui ce ţi-a răpit tot ceea la ce erai îndreptăţit şi-ţi oferă apoi unele fărâme, spre a-ţi satisface vanităţi ale unei slave lumeşti iluzorii şi de sorginte satanică, care se va sfârşi inevitabil într-un etern lac de foc.

“Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).

PREŢUL MÂNTUIRII_1 - VEŢI FI CA DUMNEZEU

De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. / Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 

(Romani 5:12,13). Amin! 

Când Dumnezeu a făcut omul şi l-a înzestrat cu viaţă eternă (după chipul şi asemănarea Sa), l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea acestuia şi protejarea vieţii create pe el, ceea ce pe satana l-a umplut de mânie văzând că împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizându-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu. 

“Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4-6). 

PE CINE URMAŢI?!

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3:8) 

PE CINE URMAŢI?!   

Am văzut cum Dumnezeu a creat perfecţiunea în care dorea să-l integreze şi pe om, ca fiu al Său. 
Dar planul său a fost alterat de diavol care, împreună cu companionii săi au generat o breşă prin care răul s-a infiltrat în viaţă, contagiindu-l, prin înşelăciune, şi pe om, ceea ce l-a condus pe acesta la pierderea vieţii veşnice şi la păşirea în moarte. Numai infinita dragoste a lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să nu dispară în moarte, ci să dispună de o viaţă temporală pe care să poată să o folosească pentru împăcarea cu Dumnezeu, tot aşa precum fiul rătăcitor, după ce a făptuit actul de rebeliune prin care s-a despărţit de tatăl său, a avut înţelepciunea de a realiza păcatul pe care l-a comis, prin alipirea la răul în care s-a complăcut după propria sa înstrăinare şi a făcut, în final, alegerea cea bună, de a se căi de păcatele sale şi a se reîntoarce lângă tatăl său.
Este mult prea frumoasă parabola fiului rătăcitor spusă de Iisus Hristos către oile sale rătăcite şi plină de învăţături şi îndemnuri, atât de tămăduitoare şi dătătoare de speranţă prin credinţă, încât nu pot trece mai departe fără a o reda în întregime:
“Şi a zis: Un om avea doi fii. / Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. / Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. / Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. / Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. / Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. / Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! / Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; / Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. / Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. / Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. / Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; / Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; / Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15:11-24).
Reflectaţi cu profunzime şi vedeţi câte paralele vi se prefigurează între cele spuse de Iisus în această pildă şi propriile voastre vieţi pline de asemenea rătăciri şi avataruri! 
În această lume, care din lipsa noastră de credinţă a ajuns în stăpânirea celui rău, suntem precum fiul risipitor, prizonieri ai unui stil de viaţă care nu are prea multe în comun cu adevărata viaţă, copleşiţi fiind de grijile specifice generate de pofte pământeşti ce ne conduc spre o destinaţie sigură dar bine camuflată: distrugerea definitivă.
Urmând această cale ne vom înstrăina din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de aceea ne va fi tot mai dificil a ne reveni în fire. Acesta este adevărul: noi suntem cei ce ne depărtăm de Dumnezeu, iar când ne aducem aminte de El, Îl blamăm pentru toate relele ce ne împresoară în loc să ne pocăim şi să ne întoarcem către El, creatorul şi salvatorul nostru. Mai mult decâ atâta, cei mai mulţi se lasă pradă facilă manipulărilor celui rău şi aproape că îl reneagă pe Dumnezeu, considerându-l răspunzător pentru eşecurile lor şi urmările acestora.
Asta este într-adevăr o tragică răsturnare de situaţie pe care satana, în marea sa viclenie, a indus-o oamenilor, determinându-i pe aceştia să creadă minciunile sale prin care adevărul este răsucit şi întors pe dos, astfel încât cei fără de credinţă se ridică împotriva lui Dumnezeu şi caută aiurea alte căi de soluţionare a situaţiilor din ce în ce mai negative cu care se confruntă. Pentru ei, în cel mai bun caz, diavolul nu există, iar Dumnezeu este un Dumnezeu mizantrop şi generator de rele, care le strică lor vieţile şi aşa prea scurte pe care le au de trăit pe acest pământ.
Vedeţi unde se ajunge fie din necunoaştere, fie din partizanat interesat?!
Adică Dumnezeu, Cel care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, fiind deci Tatăl nostru, Cel care a fost şi este permanent preocupat de restaurarea noastră după decăderea suferită prin înşelăciunea diavolului, Cel care ne-a trimis în cale înţelepciunea prin care putem discerne adevărul de minciună, Cel care ne scapă din multe capcane ale celui rău tocmai cu scopul de a înţelege adevărul, Cel care ne-a acordat viaţa temporală spre a ne da posibilitatea de a face alegerea cea bună în cunoştinţă de cauză, Cel ce L-a întrupat pe Fiul Său care a venit în mijlocul nostru spre a ne izbăvi definitv de cel rău şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi spre a ne elibera din cursa satanei, Cel ce ne-a dăruit credinţa mântuitoare, uitând păcatele noastre, Acest Dumnezeu, Atotputernic şi Iubitor mai presus de orice înţelegere, ne doreşte răul şi ne chinuie spre distrugerea noastră!?
Nici ca o glumă proastă nu se poate face o asemenea alegaţie. Şi totuşi cel viclean a reuşit să o strecoare în mintea multora din cei ce au, sau pretind a avea o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, făcându-i prozeliţii săi, mai mult sau mai puţin conştienţi.
O asemenea atitudine L-a făcut chiar pe Iisus Hristos, când încă se afla printre oameni pe acest pământ, să exclame:
“De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12:57).
Am văzut la început că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt. Nimeni altcineva nu poate veni în contact cu răul fără a fi afectat. De aceea omul, înzestrat cu liberul arbitru, trebuie să facă alegerea ce îi va pecetlui destinul pentru eternitate: fie respinge răul, punându-şi credinţa în Cel ce îl poate separa definitv de acesta, spre a moşteni viaţa veşnică, fie se lasă contaminat de acesta şi îl acceptă spre distrugerea finală, totală şi irevocabilă.
Ne aflăm, în acestă viaţă, la răspântie şi alegerea ne aparţine: urmăm fie calea Domnului spre mântuire, fie calea diavolului spre pierzanie:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
Deci, pe cine urmaţi?
Fiecare dintre noi trebuie să îşi pună cu luciditate această întrebare şi să îşi răspundă cu sinceritate şi obiectivitate, adică în cunoştinţă de cauză, ceea ce ne poate determina să mergem întăriţi mai departe pe calea cea bună, sau să ne revenim în fire şi, în smerenie, căinţă si credinţă, să ne întoarcem la calea cea bună, fie să continuăm a persevera în urmarea căii greşite.
În funcţie de calea pe care alegem s-o urmăm ne declarăm implicit şi afiliaţia noastră: ori pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care o urmăm în credinţă eliberatoare, sau pentru lucrarea stăpânitorului acestei lumi, pe care o urmăm în rătăcire distrugătoare.
Acei oameni care îşi pun speranţa în lumea asta nu fac altceva decât a-şi auto-limita orizontul existenţei. Ei vor să fie floarea acestei lumi, dar vor fi numai o floare trecătoare, precum sunt şi trupurile lor pe care, de fapt, se bizuie:
“Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (1 Petru 1:24).
Precum spunea şi Apostolul Pavel::
 “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Galateni 6:7,8).
Aceştia sunt oameni care vor să se dezmierde cu iluzoriile plăceri lumeşti şi să-şi dea unii altora o slavă deşartă şi efemeră, abordând aceeaşi atitudine ca şi stăpânitorul acestei lumi şi îngerii decăzuţi allăturaţi lui:
“Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Ei se îndeamnă şi se aprobă unii pe alţii, sporindu-şi numărul şi devenind majoritari, astfel încât au ajuns deja la stadiul antevestit de Pavel:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Încurajându-se şi susţinându-se reciproc în toate lucrurile lumeşti, ei se iluzionează că răul asimilat şi practicat astfel de majoritatea oamenilor îi poate face pe aceştia să se simtâ nu numai bine, ci şi îndreptăţiţi în toate privinţele, după principiul ce-mi place mie e bun, instituind, pe cale de consecinţă, libertatea de a păcătui în numele unei toleranţe atotguvernante…
În fond, fiecare este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului…
Astfel, înregimentaţi în slujba satanei, ei cred că o viaţă coruptă devine legitimă şi vor să o impună ca standard de existenţă…
În felul acesta au ajuns ca nişte orbi rătăciţi care, deşi uneori mai afişează o părută smerenie, dar numai pentru saţiul trupului, merg cu consecvenţă pe calea cea lată a pieirii, pierzându-şi singura busolă ce i-ar mai putea conduce spre lumină, după cum avertizase Iisus:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Ştiind că:
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Coplesiţi şi biruiţi de săgeţile diabolice ale ispitei, oamenii devin cel puţin confuzi şi deznădăjduiţi şi tânjesc a păcătui nestinghriţi, după modelul lumesc devenit normă de viaţă socială, trecând astfel la pregustarea iadului şi uitând din ce în ce mai accentuat de iubirea şi fericirea cerească, pierzând bucuria raiului la schimb cu chinurile iadului…
Ei sunt acei morţi ce îşi îngroapă morţii lor despre care a amintit Iisus (Matei 8:22 şi Luca 9:60) şi cărora Pavel le-a vestit finalul hărăzit:
“Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3:19).
Spre deosebire de aceştia, toţi cei ce îşi exercită curajul şi perseverenţa de a-şi lua propria cruce şi a-L urma pe Iisus Hristos spre viaţa veşnică vor cunoaşte adeverirea Duhului şi a puterii ce le vor descoperi înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, “…precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".
“Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. / Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. / Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Corinteni 2:9-14).
Căci faptele noastre bune şi păzirea poruncilor scripturale sunt numai o dovadă primară, neşlefuită a dragostei noastre pentru Iisus Hristos, dar mântuirea nu o putem căpăta decăt din credinţa nestrămutată în Acesta, deoarece:
“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Prin aceasta ne-am şi născut din nou şi obţinem cununa vieţii veşnice pentru care suspinăm aflaţi încă în această lume:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).
O mare minune a puterii lui Dumnezeu care îl face pe om să exclame cu nemărginită recunoştinţă:

“Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8:4).  

CUM A ÎNCEPUT_(11)

Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? / L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale. / Toate le-ai supus sub picioarele lui". Dar prin faptul că a supus lui toate (înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum însă, încă nu vedem cum toate i-au fost supuse (Evrei 2:6-8). Amin! 

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU_7

“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19). Amin! 

LUCRAREA LUI DUMNEZEU_8

Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate. (Filipeni 3:20,21). Amin! 

LUCRAREA LUI DUMNEZEU_7

De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face! (Isaia 46:10). Amin! 

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU_(4)

Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. / Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. / Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El (1Ioan 2:3-5). Amin! 

LUPTA CEA BUNĂ

Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi! (Rom.16:20). Amin! 

CUM A ÎNCEPUT_(2)

 

SFATURI CREŞTINE (2)

Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred (Galateni 3:22). Amin!

BINELE ŞI RĂUL

Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (2Petru 3:13)       

Unii oameni consideră că viața este bun eminamente biologic, apărut ȋn urma unei presupuse evoluții stihinice a materiei.

O astfel de abordare naște desigur o serie de alte ȋntrebări, ca de exemplu: cum a apărut materia, de ce materia nu s-a mai organizat aleatoriu și ȋn alte forme decât cele cunoscute, cum a apărut spiritualitatea, de ce asocierile de gen materie – spiritualitate nu continuă, de ce coabitarea ȋntre materie și spiritualitate este principial antagonică, de ce atât materia, cât și spiritualitatea tind să se manifeste organizat deși aparțin unui sistem haotic, cum a apărut viața și de ce nu evoluează dincolo de un șablon bine definit etc.

Ceea ce este cel mai important ȋn cazul unei astfel de abordări ȋl constituie faptul că un astfel de sistem nu ar avea nevoie de morală, totul evoluȋnd stihinic și nedefinitoriu, făcând imposibilă organizarea și, prin urmare, ȋnsăși exitența acestui sistem!

În lipsa moralei nu ar mai exista antagonismele bine - rău, adevăr - minciună, corect – greșit, viață – moarte și, ȋn general, toate evenimentele se vor desfășura liber, fiind limitate numai materialist, de propriile resurse de orice natură materială.

Asta ar putea semăna, de exemplu, cu o lume a dinozaurilor, unde limitările provin din forța de care dispune oricare dintre actorii sistemului.

Un astfel de sistem s-ar autodistruge ȋntr-o scurtă perioadă de timp, nelăsând ȋn urma sa decât o mare demolare eternă.

Tragem deci concluzia că ceea ce determină reglarea sistemului, spre a evita autodistrugerea, este spiritualitatea, care aduce ȋntru ea organizarea după anumite principii nemateriale, dar care vor determina și manifestarea materială, asigurând armonie și continuitate ȋntre aceasta și spiritualitate.

Dar spiritualitatea este o forță neperceptibilă prin simțurile fiziologice și de aceea ea are nevoie de alte resorturi prin care fie să se manifeste, fie să impună principiile unei autoguvernări benefice care să asigure perpetuarea și dezvoltarea sistemului pe care ȋl guvernează, cum sunt: viața, duhul, sufletul, conștiința,  rațiunea și voința, care sunt capabile să perceapă și să asimileze acele principii fundamentale care vor asigura mentenanța sistemului: cunoașterea, dragostea, adevărul, dreptatea, binele, credința, smerirea, ȋnțelepciunea, liberul arbitru și judecata.

Întrucât Dumnezeu, care este creatorul tuturor lucrurilor, este etern, cu siguranță sistemul pe care l-a creat și L-a dorit să fie, de asemenea, etern și de aceea, ca ȋn orice proces creativ, a ȋndepărtat elementele vătămătoare (răul), realizând un sistem perfect din toate punctele de vedere (binele), ȋn centrul căruia a plasat ființe ȋnzestrate spiritual: ȋngerii și oamenii, cu sarcina de a stăpâni, menține și dezvolta sistemul: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea 1:31a).

Din păcate, unele dintre aceste ființe (diavolul, ȋngerii decăzuți și acoliții lor din rândul oamenilor) au distorsionat principiile perfecțiunii și, ȋnsușindu-și elementele vătămătoare ȋndepărtate inițial de Dumnezeu, au deteriorat integritatea unei părți a  sistemului, corupându-l ȋn dorința nesăbuită de a prelua conducerea acestuia și de a fi cel puțin ca Dumnezeu, dacă nu chiar mai presus de Acesta.

Astfel partea sistemului preluată de acești autopretinși corifei s-a deteriorat și a intrat ȋn procesul autodistrugerii, care pentru ei este incontrolabil, dar, din fericire, nu și pentru Dumnezeu.

Dumnezeu nu va lăsa ca aceasta parte a sistemului să afecteze și celelalte părți rămase integre, dar va avea răbdare pentru a putea să recupereze, prin harul Său, toate lucrurile bune pe care le-a gândit ȋncă de la ȋnceput și care vor fi vădite numai de trecerea prin viața temporală a părții corupte a sistemului, spre curățirea, prin Domnul Iisus Hristos, a părții recuperabile și separarea definitivă, de această dată,  a binelui de rău.

Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este (Apocalipsa 21:1).

Amin!     

ÎNSTRĂINAREA

 “Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)

 Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.

Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.

Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic, că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia,  era destinat numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.

Iată un scurt rezumat:

“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).

“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi aparţine în scop de reţinere în atenţie).

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).

Prin această acţiune subtilă de influenţare şi manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.

Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea care îi va pecetlui destinul final.

Acela a fost momentul începerii înstrăinării de Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit maleficul personaj.

 Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi, pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa, dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii

Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos, sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:

“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).

Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.

Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit, s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi mai apropiat decât atâta):

“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?" / Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).

Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!

Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai bine de două mii de ani.

Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată pentru totdeauna.

Odată cu erodarea creştinismului datorată înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală, de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel, după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea vremurilor:

“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. / Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22: 10-13).

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).

CE ESTE PĂCATUL?

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3:22)

  

    Mulţi semeni de-ai noştri s-au întrebat şi se mai întreabă încă: “Ce este păcatul”?

     Asta dovedeşte că o definiţie a păcatului, după înţelesurile slabe ale lumii, nu poate fi satisfăcător formulată. Şi, într-adevăr, definiţiile din diverse dicţionare nu fac decât să sublinieze neputinţa omului de a sintetiza ceea ce ar putea să însemne cuvântul păcat.

     Nu am câtuşi de puţin intenţia de a ataca aici suficienţa şi neputinţa demersurilor lumeşti, dar definiţia dată, spre exemplu, în DEX este departe a fi de folos.

     Paradoxal, formulări mai aproape de adevăr găsim în continuare, la locuţiuni, pe care le redau deoarece sunt folositoare străduinţei de a înţelege semnificaţia păcatului: “Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit”.

     Lăsând puţin deoparte încercarea de definiţie, aş dori să ne îndreptăm atenţia către Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi să încercăm a descifra unele din înţelesurile acestuia, singurele care ne pot ajuta să căpătăm răspunsuri pertinente.

     Aşa după cum marea majoritate dintre noi cunoaşte, lucrarea generatoare a lui Dumnezeu, ce avea a se încheia apoteotic cu creaţia omului, a început prin anumite separări.

     Dar înainte de a aborda lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu să încercăm a realiza cine este Dumnezeu şi a înţelege slava puterii sale.

     “Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit. / Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. / Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi / Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti” (Psalm 144:3-6).

     Vă puteţi imagina cât de mare este universul vizibil în care am fost creaţi? Cine poate număra măcar stelele cuprinse de acesta? Numai Calea Lactee, micuţa galaxie unde este plasat Pământul, are peste 100 de miliarde de stele! Le puteţi oare număra pe cele ale întregului univers? Cred că v-ar fi foarte greu şi nu ştiu dacă o viaţă de om ar fi de ajuns.

     Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le-a numit şi ştie permanent unde le-a aşezat, niciuna la întâmplare!

     Pe deasupra mai sunt şi cele nevăzute şi nu putem şti cât de multe şi de măreţe sunt şi toate acestea. Avem numai vaga informaţie şi firava înţelegere că acestea pot însemna chiar mai mult.

     Nu-i aşa că este greu să vă imaginaţi o asemenea imensitate?

     Cu atât mai mult pe Dumnezeu!

     Cuvintele nu sunt suficiente pentru a pefigura imaginea lui Dumnezeu după înţelesurile noastre slabe; putem însă aprecia că El este cu mult mai mult decît infinitul, puterea Sa este fără vreo limită, iar măreţia slavei Sale este cununa atotcuprinzătoare a tuturor acestora.

     “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

     Capacitatea şi puterea Lui sunt atât de mari încât până şi timpul îl poate face să se dilate după voia Sa sau să se contracteze instant: “Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8). De aici reiese şi caracterul infailibil al lui Dumnezeu, căci El, ştiindu-le pe toate încă dinainte de a fi făcute (“Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult…” – Psalm 138:5), cu siguranţă nu le va rândui spre păstrare decât pe cele bune, iar pe cele rele le va destina deşertăciunii, spre pieire.

     Devine astfel uşor de realizat că, deoarece toate au fost făcute întru El şi de către El, nimeni nu se poate compara cu Dumnezeu şi nu poate avea pretenţii în faţa Acestuia, după cum ne-a spus chiar El: “Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu” (Cartea lui Iov 41:11).

     Este copleşitor, prin semnificaţiile implicate, gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa şi, în infinita Sa dragoste şi răbdare, lucrează permanent spre a-l aduce înapoi pe acest fiu rătăcitor care s-a despărţit de El prin propria alegere.

     Ȋnţelegând acum ceva mai bine cine este Dumnezeu, să reluăm ceea ce abordasem mai sus cu referire la lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cu spuneam Acesta şi-a început lucrarea prin diverse separări: lumina de întuneric, pământul de cer, apele de uscat şi a văzut că este bine, adică perfect, care poate exista în măreţia prezenţei Sale. Şï-a continuat apoi lucrarea prin pregătirea pământului în vederea creării vieţii pe acesta. Şi pe toate le-a făcut bine, foarte bune ş.a.m.d.

    Această perfecţiune a creaţiei lui Dumnezeu, începută prin separări, ne arată că unele lucruri au rămas permanent separate prin lucrarea lui Dumnezeu şi ele nu pot avea aceeaşi caracteristică de bune (generatoare de bine), deoarece altfel nu ar mai fi fost separate, ci o au pe cea de rele (generatoare de rău) faţă de scopul propus, adică aceluia de a obţine o lucrare perfectă. Ȋnţelegem de aici că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut din cele bune şi nu poate avea nimic în comun cu cele rele deoarece i-ar afecta caracterul de perfecţiune, rezultând că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt.

     Spuneam că este copleşitor gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Acum putem numi şi scopul pentru care l-a creat, desprins din chiar planul Său de mântuire, vestit prin propriul Cuvânt, consemnat în Biblie:

     “Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:23).

     “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, / Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 16,17 – îngroşarea îmi aparţine).

     Formidabilă revelaţie: omul a fost creat desăvârşit (nici nu putea altfel fi compatibil cu perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu), pentru o interacţiune complementară firească cu orice lucru bun!

     Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

    “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

    Şï mai departe:

    “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

     Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6).

     Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

     Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

     Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

     “Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).

     Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, Lucifer / diavolul / satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului şi separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.

     “Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).

     Numai că prin această mişcare, el, împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.

     Ei bine, acesta a fost momentul în care păcatul a căpătat pricină şi, prin intermediul cetei îngerilor rebeli, a pătruns în împărăţia luminii şi a contaminat perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu, conducând spre moarte prin ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând îndemnul îngerilor decăzuţi: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:24).

     Şi: “Iată cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi pe neaşteptate se prăbuşeşte” (Isaia 30:13).

     Păcatul este deci negarea binelui şi reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul de a înlănţui lumina vieţii şi a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul întunericului, prin acţiuni subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest caracter subversiv şi insidios îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă nu şi în raport cu Dumnezeu, care nu numai că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte, fiind perpetuu infailibil: “El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22). Ȋn plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând precum orbii: “…Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).

     Înţelegem acum de ce această viaţă temporală, pe care am primit-o prin graţia lui Dumnezeu, spre a putea face în cunoştinţă de cauză alegerea mântuitoare, ne este afectată de atâtea aspecte negative, care ne pot altera traiul cotidian până acolo incât acesta să ni se pară un blestem. Şi cu cât aceia dintre noi care se vor lăsa copleşiţi de forţa celui rău şi vor accepta jugul său, lăsându-se seduşi de falsele sale valori de care ar putea beneficia în această viaţă pe pământ – avere, putere lumească, renume şi onoruri omeneşti, satisfacerea poftelor, mulţumirea unor simţuri exacerbate etc. - cu atât se vor afunda în întuneric şi se vor înstrăina de Dumnezeu, devenind servanţii stăpânitorului vremelnic al acestei lumi şi preluând povara păcatului ce va deveni stigmatul osândei lor veşnice.

     Iată cum îi descrie Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce se lasă astfel purtaţi, fără împotrivire, pe o asemenea cale:

     “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

     Aceştia, prin propria lor alegere, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu mai pot produce roadele cele bune insuflate de Domnul, spre îndrerptarea şi mântuirea oricărui om ce Îl caută pe Mântuitor şi îşi pune credinţa în El.

     Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de Domnul?

     Ele sunt acele roade aduse de om în demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a deveni demn de dragostea lui Dumnezeu:

     “Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, / Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:19-26).

     Numai căutându-L şi apropiindu-se de Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină compatibil cu prezenţa lui Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:

     “Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

     De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă ce i s-a dat omului a fost aceasta:

     “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b).

     Căci asta îi conferă şi compatibilitatea de care vorbeam:

     “Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3).

     Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit promotorii acestuia.

*

*              *

    Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină (Eden) de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea acesteia şi protejarea vieţii create în ea, dar separându-l astfel de contaminarea adusă prin actul de rebeliune al îngerilor decăzuţi, pentru a se putea bucura de viaţa veşnică, dar şi de prezenţa Sa. Şi întrucât îl înzestrase şi pe el, ca şi pe celelalte fiinţe superioare, cu liberul arbitru, i-a dat instrucţiuni ferme să se păstreze în această stare, avertizându-l şi asupra consecinţelor:

     “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facerea 2:16,17).

     Satana s-a umplut de pizmă văzând că împărăţia lui Dumnezeu poate oricum creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunile false că nu vor muri dacă îl vor urma pe el şi că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.

     “Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).

     Din acel moment, datorită acestui păcat primordial a neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte diabolică:

     “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

     Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:

     “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

     Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).

     Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu (Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:

     “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),

     “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

     Ȋn toată această vâltoare în care ne aflăm prinşi trebuie ca niciodată să nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în vreun fel:

     “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8 – îngroşarea îmi aparţine).

     El este stânca de neclintit pe care ne clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu, căci:

     “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9) şi

     “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:9,10).

     Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om spre a-l înfia spre viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare în căinţă de păcatele comise?

     Răspunsul este un categoric nu!

     Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă el va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:

     “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5).

     Prin transformarea suferită, un astfel de om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer, cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11).