Calea mântuirii este una singură: Iisus Hristos, prin harul Său şi credinţa noastrâ în Acesta. Sfârşitul lucrării Sale va împlini toate cele făcute cunoscute nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu, definitivând şi aceasta eră (veac) a lucrării Sale. Cei aleşi (adormiţi sau vii) vor fi chemaţi la Domnul Iisus Hristos; ceilalţi îşi vor căpăta pedeapsa veşnică. Sârguiţi-vă sa fiţi găsiţi pregătiţi. Domnul vine! "Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! / Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi!"
Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. / Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5:21-23). Amin!
Şi alt semn s-a arătat
în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe
capetele lui, şapte cununi împărăteşti. / Iar coada lui târa a treia parte din
stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii,
care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte (Apocalipsa
12:3,4).Amin!
Nu
a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai
înaltă pe care o crease, Lucifer / diavolul / satana, pătruns de mândrie şi
invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona
întunericului şi separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea
îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia
trufiei de a avea propria sa împarăţie care să-i revină în exclusivitate, aceea
a întunericului şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de
Dumnezeu.
“Tu
care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de
stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt
voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi
deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).
Numai că prin această mişcare, el, împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.
Ei
bine, acesta a fost momentul în care păcatul a căpătat pricină şi, prin
intermediul cetei îngerilor rebeli, a pătruns în împărăţia luminii şi a
contaminat perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu, conducând spre moarte prin
ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând îndemnul îngerilor decăzuţi:
“Iar
prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor
ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:24).
Şi:
“Iată
cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi
pe neaşteptate se prăbuşeşte” (Isaia 30:13).
Păcatul
este deci negarea binelui şi reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul
de
a înlănţui lumina vieţii şi a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul
întunericului, prin acţiuni subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest
caracter subversiv şi insidios îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă
nu şi în raport cu Dumnezeu, care nu numai
că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte şi le poate stăpâni
cu puterea Sa, fiind perpetuu infailibil şi atotţiitor:
“El
descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în
întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22).
Ȋn plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând precum orbii: “…Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. / În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! / Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (2Cor.5:19-21). Amin!
Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. / Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. / Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii (Romani 14:7-9). Amin!
Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici (Evrei 10:26,27).
