UN GHID CREŞTIN - extras 10

DATORII NEPLĂTITE

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). 

  Odată un creştin devotat, ajuns prin graţia lui Dumnezeu un mare moşier, preocupat fiind de condiţia spirituală a oamenilor ce lucrau pe pământurile sale, a ţinut să le ofere o pildă originală şi impresionantă cu privire la starea credinţei lor. 
Iată deci cum a procedat.
Cu o săptămână mai înainte de programul pe care l-a făcut cunoscut a afişat în punctele cele mai circulate ale domeniilor sale un anunţ cu următorul conţinut:
”Atenţie! Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul locuinţei mele de campanie. În acel interval de timp sunt hotărât să achit toate datoriile pe care cei ce muncesc pe moşia mea le au. Condiţia este să aduceţi cu voi toate înscrisurile neachitate doveditoare!“
În toate zilele acelei săptămâni anunţul respectiv a fost principalul subiect de comentarii pentru locuitorii din zonă. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită apărută pe nepusă masă. Unii o socoteau drept o propunere superficială, alţii prea naivă, ori îşi ziceau că „aici este ceva la mijloc”. O parte însemnată a oamenilor era de părere că moşierul a luat-o razna, căci cine mai auzise vreodată ca, un om cu judecată deplină, să se angajeze a face o asemenea operă de binefacere către nişte sărăntoci.
Şi tot aşa o ţinură până când se împlini sorocul amintit. Atunci, nenumăraţi oameni începură a se strânge totuşi la uşa biroului moşierului, astfel încât la ora 10 se adunase o adevărată mulţime stăpânită de curiozitate dar şi de o oarecare speranţă.
Exact la un minut după ora 10, moşierul, împreună cu secretarul său, coborâră din maşină şi, fără a scoate un cuvânt sau a privi pe cineva, intrară în birou. Tot atunci sosi şi preotul marii biserici care fusese ridicată prin bunăvoinţa moşierului. Acesta trecu liniştit printre cei prezenţi şi îi urmă pe cei doi înăuntru, iar uşa se închise în urma lor.
Oamenii de afară, după o clipă de linişte profundă, începură a-şi da cu părerea: “Să fie ceva la mijloc sau nu?!”, “o fi fost serios anunţul sau vrea să facă băşcălie pe seama noastră?!”, “sau poate că vrea să ne ducă de nas şi să ne umilească pe seama datoriilor noastre“.
Totuşi, unii amintiră că propria lui semnătură se afla sub anunţ şi că asta arată că nu va abuza de propriul său nume, putând astfel deveni nedemn de încredere şi compromiţându-şi pentru totdeauna onorabilitatea.
Tot purtând astfel de discuţii, se scurse o oră fără ca vreun om sa fi intrat spre a-şi fi prezentat facturile neachitate.
Văzând că timpul zboară fără niciun folos, ei au început a se îndemna unul pe altul să intre şi să-şi prezinte cazul. Numai că cel astfel sfătuit îi răspundea celuilalt: “Ştii, eu nu am aşa mari datorii ca tine... tu ai mai multă nevoie decăt mine... încearcă tu mai întâi...“ Şi aşa se scurgea implacabil şi puţinul timp ce le mai rămăsese.Repede şi pe nesimţite se făcuse ora 11:30, când o pereche de oameni vârstnici, care locuia în satul cel mai îndepărtat de biroul moşierului, sosi la faţa locului. Bătrânul, care ţinea în mână o legăturică de hârtii, întrebă cu voce slăbită şi tremurândă pe unul din cei deja aflaţi acolo: “Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate datoriile celor ce vin acum la el?“ Răspunsul dispreţuitor şi rece pe care îl primi fu: “Până acum nu a platit niciuna!“, după care un altul adăugă: „Eu cred că totul este numai o amăgire!“
Ochii celor doi bătrâni se umplură de lacrimi la auzul acestor vorbe, iar femeia zise cu voce stinsă, ca pentru sine: “Şi noi care chiar credeam că este adevarat; aşa ne mai bucuram că am putea şi noi muri liniştiţi, fără datorii.“
Necăjiţi până peste măsură dădură să plece înapoi când cineva le strigă: „Încă nu a încercat nici unul de aici. De ce nu intraţi? Dacă vă va plati hârtiile să veniţi repede afară ca apoi să intrăm şi noi!“
Aşa că cei doi, care îl luaseră pe moşier pe cuvânt, cu sfială şi cu inimile încă tremurându-le, deschiseră uşa şi intrară în birou.
Acolo li se spuse: „Bine aţi venit“.
Bătrânul se încumetă a întreba dacă anunţul este adevărat. Secretarul îi răspunse: “Credeţi că domnul pentru care munciţi v-ar putea înşela? Daţi-mi toate hârtiile voastre neplătite!“ Ei i le înmânară pe toate iar secretarul adună sumele pe loc şi le eliberă un cec semnat de moşier. Cu inima tresăltând de bucurie, după ce au mulţumit cum s-au priceput ei mai bine, au dat să părăsească biroul, dar moşierul le spuse: “Vă rog, mai rămâneti înăuntru încă puţin, până ce biroul se va închide fiind ora 12.“ Ei răspunseră grăbit că afară aşteaptă mulţi ca să intre şi ei după ce s-au încredinţat că oferta este adevărată. Moşierul însă rămase la hotărârea sa şi răspunse neclintit: “Voi m-aţi luat pe cuvânt şi aţi intrat cu încredere. Şi ceilalţi de afară trebuia să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie platite datoriile.“
Aşa treceau ultimele minute. Mulţimea de afară se uita din ce în ce mai neliniştită spre uşă. Dar niciunul nu îndrăznea să apese pe clanţa uşii şi să încerce să intre, cum făcuseră cei doi bătrâni. În fine, la ora 12 fix, perechea de bătrâni ieşi cu feţele luminate de bucurie. “Şi-a ţinut cuvântul?“, întrebă mulţimea pe cei doi. “Da, uitaţi-vă, aici este cecul semnat de moşier, la fel de preţios ca libertatea noastră!“. “De ce nu aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?“. “Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru pentru a afla dacă mai este cineva care l-a crezut pe cuvânt aşa cum am făcut noi“.
Nu mai dură mult şi ieşi şi moşierul, urmat de secretarul său şi se grăbiră spre automobil. S-a creat imediat o îmbulzeală, fiind asaltaţi de către mulţime; oamenii întindeau spre ei facturi şi alte hârtii neachitate. Unii începură chiar a striga nerăbdători: “Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?“. Dar nu fură luaţi în seamă. Totuşi, înainte de a se urca în maşină, moşierul se întoarse spre oameni şi, pe un ton liniştit dar ferm, le spuse: “Acum este prea târziu. Aţi avut prilejul care a fost anunţat cu suficient timp înainte. Eu v-aş fi achitat toate datoriile, însă voi nu m-aţi crezut.“Apoi se sui în maşină şi această plecă imediat.
Desigur că oamenii nu au fost încântaţi să audă acestea şi au început să-şi manifeste obida făcând un vacarm din care cu greu se mai putea înţelege ceva. Deodată realizară că preotul nu plecase şi se afla în faţa lor cerându-le să facă linişte. Când oamenii se potoliră şi liniştea se lăsă asupra lor, preotul se folosi de moment pentru a le cere să asculte cele ce vroia să le zică.
Începu prin a compara evenimentele din dimineaţa respectivă cu modul de comportament prin care oamenii nesocotesc o altă şi mai mare ofertă gratuită, chiar una capitală, venită prin graţia lui Dumnezeu, anume aceea de a li se ierta păcatele, cu singura condiţie de a-şi pune credinţa în Iisus Hristos, Domnul lor al tuturor.
El le aduse aminte că Iisus este singurul Domn şi Mântuitor, Cel care poate să plătească şi să şteargă păcatele omenirii.
Făcând din întâmplarea zilei o pildă, preotul îi avertiză pe oameni, cu blândeţe, să nu se mai facă părtaşi înţelepciunii lumeşti, sfidând seriozitatea promisiunilor făcute de Hristos şi pierzând astfel oportunitatea de a beneficia de măreaţa ofertă a lui Dumnezeu, pentru că ceasul este târziu şi timpul rămas pentru acceptarea acesteia se scurge mult prea repede, luaţi fiind cu grijile şi cu plăcerile vieţii acesteia.
Oamenii, care la început l-au ascultat din curiozitate şi mai mult cu speranţa că li se va acorda un alt prilej de a beneficia de oferta moşierului, pe măsură ce preotul le vorbea au început să înţeleagă că numai superficialitatea şi răutatea lor i-a împiedicat de a primi ceea ce le fusese promis. Dar cuvântul moşierului, chiar dacă acesta era un om cinstit, a rămas un cuvânt al unui simplu om, fără prea mari repercusiuni pentru întreaga lor viaţă.
Cu mare teamă în suflete realizară cu cât mai grav este când nu te încrezi în Cuvântul Domnului şi iei în derâdere oferta Lui sau Cuvântul Său, ori nu vrei să accepţi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru că asta ar însemna să strici prietenia cu lumea aceasta!
Iisus Hristos a spus despre astfel de oameni: “…V-am spus şi nu credeţi… / Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele“ (Ioan 10.25,26).
Ce cumplită constatare ar fi ca, în ultima clipă, să vă daţi seama că aceste cuvinte vi se adresează personal şi că ele sunt sentinţa finală faţă de cum v-aţi folosit de viaţa temporală, care, aşa cum am mai arătat, este tot un dar gratuit primit prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu!
Nu credeţi?!
Vă mai aduceţi aminte parabola cu sămânţa căzută între spini? Întocmai aşa este cu majoritatea oamenilor în aceste vremuri din urmă. Ei au primit harul lui Dumnezeu, dar, lăsându-se purtaţi de moda şi tendinţele lumeşti, îl înăbuşă şi apoi îl abandonează printr-un proces mai îndelungat sau mai scurt, depinzând numai de rezistenţa pe care o mai opun, dar ajungând tot acolo.
Din când în când, mişcaţi de perseverenţa adevăraţilor credincioşi, vor face fapte din cele mai neaşteptate în speranţa că astfel vor rămâne în relaţie cu Dumnezeu şi vor rămâne în cartea vieţii. Asta şi ca urmare a faptului că se vor lăsa amăgiţi de tot felul de falşi profeţi şi învăţători pe care, datorită întoarcerii la starea de necredinţă, îi vor urma convinşi fiind totdeauna că acela este Păstorul cel Bun, deşi în realitate este unul dintre discipolii satanei: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (Ioan 10:1).
Lăsâdu-vă târâţi de obiceiurile lumeşti sunteţi scoşi de pe calea cea îngustă a mântuirii şi sunteţi traşi pe calea cea largă a pierzaniei, chiar dacă aveţi convingerea că urmaţi îndemnuri bine intenţionate ce vi se par în concordanţă cu bunele orânduieli. Numai că practicând tovărăşii rele aţi uitat adevăratul etalon şi, rătăcind, vă creaţi un sistem de alte aparente valori care vă vor supune şi atrage în rebeliune.
Vreţi să fiţi siguri că nu vi se poate întâmpla aşa ceva? Atunci toate cele ce le auziţi şi vedeţi în lumea aceasta treceţi-le prin filtrul Cuvântului lui Dumnezeu şi cu certitudine veţi rămâne numai cu ce vă este cu siguranţă folositor şi vă zideşte ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, căci scris este: “Şi celor câţi L-au primit (n.n. pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12), “Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3:26) şi “Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem” (1Ioan 3:1).

Comoara credinţei 

“Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (2 Timotei 1:14) 

Desigur că trăind în această lume, ce pare că a înnebunit, multe griji vă vor afecta, încât vor exista nenumărate situaţii în care veţi fi aproape de a fi debusolaţi. Dar deşi aceste griji, rezultate din coabitarea cu fiii acestui veac, vor părea a fi copleşitoare, ele nu trebuie să vă descurajeze sau, în cel mai rău caz, să vă supună.
Un adevărat credincios va căuta întotdeauna şi în primul rând la comoara sa, care începe în propriul suflet şi se întregeşte în ceruri. 
Din suflet îşi va extrage puterea de a înfrunta cu răbdare toate aceste griji “Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2Timotei 1:7). Iar cea din ceruri (“Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” – Matei 6:20) îi va conferi speranţă de nezdruncinat prin care va rezista în bătălia continuă ce o duce cu forţele subtile ale întunericului.
Încă vă mai îndoiţi că Dumnezeu ştie cu ce se confruntă fiecare om sau ceea ce se află în inima oricăruia dintre noi?
Ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu: “Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. / Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Luca 12:6,7).
Tocmai de aceea El nu poate nici să greşească şi nici să fie înşelat, pentru că El ştie întotdeauna adevărul despre fiecare şi cunoaşte încă dinainte care sunt aleşii Lui, pe care niciodată nu îi va scăpa din mâna Sa. Nu sunteţi siguri că aceasta ar veni chiar de la Domnul nostru?
Luaţi aminte la ce ni se spune: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12).
Iar Dumnezeu nu Îşi va uita niciodată făgăduinţele, dupa cum ne-a făcut cunoscut şi Apostolul Pavel: “Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci însuşi Dumnezeu a zis: "Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi" (Evrei 13:5).
Puneţi alături şi următoarea promisiune şi veţi deduce că grijile acestei lumi sunt tot o creaţie a neascultării în care omul a fost atras şi a răutăţii la care s-a făcut părtaş, mai mult sau mai puţin disimulate: “Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. / Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6:31-34), pentru că “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).
De aceea este capital să recunoaştem sacrificiul lui Iisus prin care am căpătat, prin credinţă, iertarea păcatelor.
Vă creează grijile acumulate sau reacţia voastră în faţa lor un sentiment de vinovăţie datorat unei abordări greşite? Chiar şi de acesta sunteţi eliberaţi dacă aveţi credinţă în Iisus Hristos şi vă e dor a avea părtăşie cu Acesta şi cu Tatăl: “Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate. / Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. / Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem. / Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. / Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:20-24).
Toate cele mai de sus ne arată cât de puternic şi plin de dragoste este Dumnezeu. Ştiind şi că El nu se schimbă niciodată în comparaţie cu orice altceva, cum am mai putea avea teamă de alterările trecătoare pe care păcatul le-a adus în această lume prin mijlocirea vicleană a celui rău?!
Promisiunile Sale, dătătoare de viaţă veşnică, sunt pentru noi un scut mai puternic decât orice lucrări făcute de alte creaturi aflate în rebeliune faţă de Dumnezeu, chiar dacă tangenţial aceste lucrări ne-au afectat:
“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2:1-7).
Pentru acele lucrări făcute de fiii neascultării, Dumnezeu Îşi păstrează mânia care se va aprinde la sfărşitul acestui veac viclean. 
Nu-i aşa că şi voi sunteţi mânioşi faţă de aceleaşi lucrări? Şi că de multe ori arde inima în voi spre a face dreptate? Nu uitaţi totuşi că puterea este a lui Dumnezeu şi că El nu vă va lăsa şi nici părăsi, aşa încât dreptatea se va face prin voia Acestuia, la ceasul hotărât de Acesta:
“Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. / Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. / Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". / Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. / Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12:17-21).
Poate vi se pare că aveţi ceva de pierdut?!
Oare încercările prin care aţi trecut nu v-au dezvoltat smerirea şi v-au desăvărşit credinţa, curăţindu-vă de urmările greşelilor pe care le-aţi săvârşit, devenind astfel un teren fertil pentru lucrarea lui Dumnezeu, precum Apostolul Pavel? “Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12:9).
Dar smerirea nu este numai lucrătoare spre zidire, ci ea este chiar temeiul pe care putem suferi toată lucrarea transformatoare care ne va face apţi a primi darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos: “Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).
Cum este aceasta cu putinţă? Aşa cum orice lucru este posibil prin puterea lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă, şi care i-a fost dată lui Iisus Hristos spre a o folosi asupra celor ce I-au fost daţi Lui:
“Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea lui Moise, / Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” (Fapte 13:38,39).
Prin urmare “Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12:26).
Ce aţi putea avea de pierdut când, eliberaţi fiind de griji, veţi putea să vă dedicaţi şi mai mult comuniunii cu Dumnezeu prin cele două giuvaieruri pe care le-aţi dobândit: smerire şi credinţă, făcându-vă astfel următori ai lui Hristos, ştiind că chiar şi Acesta “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8)?!
Iar despre credinţă a spus: “…De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23), prin aceasta “Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1:9).
Şi o încurajare care prinde bine să fie repetată până la asimilarea ei în fiinţa noastră: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Amin!
 
ACORD 

 “Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ioan 14:19) 

Sunt câteva lucruri asupra cărora majoritatea credincioşilor, indiferent de filiaţia acestora, a căzut de acord:
1. Iisus Histos este nu numai Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor, dar El este parte a Sfintei Treimi încă de la începutul începuturilor: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. /Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. /…Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:1-3,14).
2. Iisus este singura cale către Tatăl, calea cea îngustă. Nu trebuie să ne rugăm nimănui altuia decât lui Iisus şi lui Dumnezeu. Nu îngerilor, nu sfinţilor sau Mariei, nici moaştelor sau icoanelor, ci numai lui Dumenzeu şi lui Iisus Hristos:
“Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”(1Timotei 2:5).
Sau: “Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. / El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1Ioan 2:1,2).
3. Credinţa în Iisus şi că El a murit pe cruce, acum aproape 2000 de ani, pentru păcatele noastre, astfel încât NOI să putem ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, este mesajul mântuirii din Noul Testament, fiindcă: “El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. / Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (1 Petru: 2:24,25) şi de aceea “Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3:35), iar “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 22,23).
4. Iertarea păcatelor poate veni numai prin graţia divină. “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).
Numai prin credinţa în mântuire prin Iisus Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt în noi putem să dăm naştere la cuvinte, gânduri, acţiuni şi fapte care să constituie “lucrarea noastră”. Dar ea nu este lucrarea noastră, căci noi înşine nu putem face nimic. Orice lucru bun pe care îl facem – cu adevărat bun, numai prin iubire altruistă – este posibil datorită lucrării lui Hristos în noi, prin Duhul Sfânt, întru credinţă neabătută.
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16:7).
5. Va fi un sfârşit al vremurilor, care cu siguranţă a început să îşi
arate tot mai des semnele (precum durerile naşterii), care va culmina cu a doua venire a lui Iisus Hristos, când toţi vor fi martori la venirea lui Iisus cu toţi sfinţii Săi “pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24:30): “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin” (Apocalipsa 1:7).
6. Niciun adevărat credincios nu va putea fi smuls din mâna lui
Hristos, iar la sfârşitul vremurilor vor fi definitiv despărtţiţi cei drepţi de cei răi: “Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi” (Matei 13:49), iar cei drepţi vor fi primiţi în împărăţia lui Dumnezeu: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. / În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. / Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14:1-3).
Până atunci, deşi vor întâmpina multe necazuri pe lumea aceasta, ei nu vor fi părăsiţi nicio clipă de Păstorul lor cel Bun: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. / Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, / Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20).
 
Trăiţi cu convingerea ca veţi fi mântuiţi? Ştiţi vreun motiv pentru care meritaţi a fi salvaţi?
Oricât de mult v-aţi strădui să vă găsiţi diverse merite personale, ei bine, ele sunt numai un abur, ca şi noi (“Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere” - Iacov 4:14) şi prin ele nu aţi putea dobândi mântuirea. Ea se poate obţine numai dacă acceptaţi darul lui Dumnezeu şi urmaţi cu credinţă calea ce ne-a fost arătată chiar de către El: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, “Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10:14).
Aceasta şi credem când, cu inimile suspinând după binecuvântata speranţă, afirmăm: Iisus este Domnul, încurajaţi fiind de Apostolul Pavel care ne spunea: “De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3).
Amin! Vino, Doamne Iisuse!
 

CUVÂNT DE ȊNCHEIERE 

“Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17) 

 Se prea poate ca toate sau parte din cele scrise aici să pară lipsite de sens celor ce nu Îl cunosc încă pe Iisus Hristos. Chiar dacă este aşa, îi îndemn să devină cel puţin curioşi şi să caute cu inima deschisă în Biblie - Noul Testament, să afle puţin despre Acesta. Îi asigur că, dacă în scurt timp vor deveni captivaţi de cele consemnate acolo şi nu vor abandona acest demers de a-L cunoaşte mai bine, cu siguranţă Domnul Iisus Hristos îi va trage către El şi îi va ţine pe Calea cea bună. Cu Dumnezeu înainte!
În ceea ce îi priveşte pe credincioşi sunt convins că vor trata cu bunăvoinţă acest mic ghid şi îmi vor ierta imperfecţiunile şi/sau omisiunile ce s-ar fi putut strecura, sperând să le-a fost de folos, spre zidire personală, în lucrarea de urmare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe toţi vă asigur însă că am scris această cărticică animat de cele mai bune intenţii şi o dăruiesc cu dragoste tuturor celor ce Îl caută cu vrednicie pe Iisus Hristos şi darul lui Dumnezeu acordat nouă prin Acesta, readucându-vă aminte următoarele:
“Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. / Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. / Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. / Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8:14-18).
Dumnezeu să ne miluiască pe noi păcătoşii prin atotţiitoarea Sa iubire şi putere.
“Harul fie cu voi cu toţi! Amin” (Evrei 13:25).