“Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7)
De foarte multe ori auzim spunându-se că un om a
dus o astfel de viaţă încât nu mai are nicio şansă să se mântuiască.
Înseamnă asta că acel om a păcătuit şi de aceea
şi-a pierdut dreptul de a fi primit în împărăţia lui Dumnezeu?
O astfel de afirmaţie este nu numai nedreaptă, dar
şi mincinoasă căci nu există niciun om care să nu fi păcătuit:
“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi
înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).
Păcatul în sine nu mai are nicio putere de la
sacrificiul lui Iisus Hristos încoace, căci El a constituit suprema jertfă de
ispăşire prin care păcatele oamenilor au fost iertate, iar aceştia pot obţine
curăţirea spre răscumpărare:
“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele
noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii
întregi”(1 Ioan 2:2).
“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu
Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că
Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le
greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19).
Deci nu păcatul în sine este cel care pecetluieşte
destinul omului, ci atitudinea acestuia din urmă faţă de păcat:
“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este
credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de
toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
Ce-i trebuie deci unui om spre a se elibera de
lestul păcatului?
Îi trebuie, în primul rând, credinţă nestrămutată
în darul izbăvitor al lui Dumnezeu, oferit nouă prin sacrificiul lui Iisus.
Apoi îi trebuie căinţă pentru greşelile comise prin pactizarea temporară cu
păcatul şi, nu în cele din urmă, cunoaştere, atât spre a identifica păcatul şi
pe promotorii acestuia, cât şi spre a conştientiza consecinţele acceptării unei
astfel de tovărăşii, dar şi mijloacele de care poate dispune spre a se elibera
din cursa insidios ţesută în jurul său de exponenţii întunericului şi
minciunii.
Omul poate supravieţui fizic multor adversităţi
naturale, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi celor spranatrurale aduse în calea sa
de cel rău şi acoliţii săi. Dar această supravieţuire fizică nu este scopul
vieţii umane. Adevăratul scop este acela de a supravieţui spiritual şi a deveni
astfel demn de a se numi fiu al lui Dumnezeu, urmând exemplul mai mult decât
pilduitor al lui Iisus Hrisros.
Să ne imaginăm cum o multitudine de probleme aflate
în continuă sporire ne înconjoară, mai
mult sau mai puţin vizibil, astfel încât oricare dintre noi, sub presiunea
acestora, va atinge un moment când fie
va ceda şi va suferi un colaps, fie se va gândi să accepte o aparentă salvare,
din partea cuiva ce i-ar apărea mult mai puternic decât el însuşi, deşi ştie că
aceasta îl va costa ulterior totul.
Ce părere aveţi despre o astfel de relaţionare cu
cele ce ne înconjoară?
Ei bine, o astfel de abordare este aplicabilă numai
unui necredincios!
Pentru că un adevărat credincios ştie, în orice
moment, ce cale are de urmat, oricât de îngustă sau de neconvenţională şi
dificilă ar putea părea oricui altcineva. El ştie, are cunoaşterea nu numai că
Dumnezeu nu minte niciodată, dar şi că el personal trebuie să se facă următor
al lui Iisus Hristos, Cel care a deschis această îngustă cale:
“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care
duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).
Şi această cale este chiar Iisus Hristos, Domnul
nostru:
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine
la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Cel care ne încurajează să Îl urmăm cu perseverenţă
şi cu credinţă:
“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să
aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan
16:33).
Asigurându-ne că o va ţine permanent deschisă
pentru cei aleşi:
“Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are
cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni
nu va deschide: / Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă,
pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit
cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3:7,8).
Urmându-L vom deveni, prin credinţă şi cunoaşterea
cuvântului lui Dumnezeu, un singur duh cu El:
“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu
El” (1 Corinteni 6:17).
Ajungând astfel ca născuţi din nou:
“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă,
ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în
veac” (1 Petru 1:23).
Căpătând astfel biruinţa:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu
biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa
noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este
Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4.5).
Atitudinea este aşadar definitorie în abordarea
corectă a căii de urmat, căci ea ne poate transforma fie în biruitori ai
acestei lumi a păcatului, fie în învinşii şi prizonierii pierduţi ai săi. Căci
dacă ne plecăm în faţa răului, nu mai putem fi exponenţii binelui, sau dacă ne
lăsăm cuprinşi de întuneric, nu vom mai avea părtăşia luminii, sau dacă devenim
adepţii minciunii, nu vom mai cunoaşte adevărul.
Înşelăciunea satanică este mare şi ea se bizuie pe
dorinţa omului de a avea certitudini şi, de aceea, îl îndemnă pe acesta să dea
curs diverselor imbolduri născute dintr-o viaţă lumească dusă haotic, făcându-l
să uite îndemnul plin de înţelepciune al Apostolului Pavel:
“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de
folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1
Corinteni 6:12).
Sau:
“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul
demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor.
/ Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El? / Toate îmi
sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu
toate zidesc” (1 Corinteni 10:21-23).
Înţelegem deci că atitudinea noastră trebuie să fie
una activă, de delimitare faţă de forţele întunericului şi de ademenirile
lansate de acestea, pentru a ne putea păstra curaţi şi a ne zidi continuu.
Nici măcar o atitudine pasivă nu ne poate fi
folositoare căci ea nu presupune altceva decât o acomodare cu normele lumeşti,
o adaptare la acestea şi nu o baricadare în faţa lor, astfel încât vom deveni, din complezenţă,
molcomi şi toleranţi faţă de manifestările premise şi încurajate de ele. Asta
nu va însemna altceva decât înăbuşirea duhului pe care Dumnezeu l-a pus în noi
pentru a face cât mai mult loc duhului lumesc, ceea ce, de fapt, este încă o
puternică înşelăciune diabolică prin care putem fi scoşi din graţia Domnului şi
despre care am fost avertizaţi de Acesta:
“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici
fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel -
nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16).
Ca atitudinea să poată produce efectele dorite ea
trebuie să fie sau militantă, sau de rezistenţă blocantă, amblele tipuri având
aceeaşi temelie: credinţa fundamentată pe cunoaşterea adevărului în iubire.
“Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi
încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor,
prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, / Ci ţinând adevărul, în iubire,
să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ‘ (Efeseni
4:14,15).
“Ci creşteţi în har şi în
cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava,
acum şi în ziua veacului! Amin” (2 Petru 3:18).
