“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac
de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu
lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).
Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa
cea mai înaltă pe care o crease intr-o măreție neasemuită, devenit ulterior
satana/diavolul, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el
însuşi, cantonându-se în zona întunericului, separându-se împreună cu acoliţii
(1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea
acestuia), în ambiţia trufiei sale de a avea propria sa împarăţie, care să-i
revină în exclusivitate, aceea a întunericului (morţii) şi răului, crezând că
astfel va găsi o cale de a-şi satisface
orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.
“Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai
presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele
cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./
Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia
14:13,14).
Desprinderea lor de Dumnezeu şi cantonarea în împărăţia întunericului
s-a manifestat şi prin încercarea de a forma o breşă în lucrarea lui Dumnezeu
prin care să o năruie pe aceasta şi să o preia prin învăluirea sa în mantia
înşelător şi seducător prezentată a păcatului, care de fapt nu este decât
generator de moarte.
Astfel a apărut alternativa la lucrarea generatoare de viață a lui Dumnezeu: lucrarea generatoare de moarte a diavolului. Prin vicleana ȋșelătorie a satanei, omul (Adam, prin Eva) a fost atras și s-a autoplasat ȋn ȋmpărăția ȋntunericului (morții) și ar fi dispărut definitv ȋn ea dacă Dumnezeu, ȋn infinita-I dragoste pentru om nu ar fi pus ȋn desfășurare un plan de slavare a acestuia, prin dezvăluirea Împărăției sale, cea a luminii (vieții veșnice) și prin dăruirea căii de urmat, prin mărețul Său har, pentru intrarea ȋn aceasta, la libera alegere a fiecărui om.