CINSTIREA FIULUI

Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; / Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan 5:26,27). Amin! 

CALEA SPINILOR_1 - MENIREA CREŞTINULUI

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2Petru 3:17) 

Creștine, odată venit în lumea asta, vei fi preluat spre “prelucrare” de diverse stăpâniri invizibile care vor încerca să te robească spre a pune stăpânire pe tine, “fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2:19).

Ce este deci de făcut?  

Mai întâi să ştii că după naştere primeşti de la Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul cel trimis prin mijlocirea lui Iisus Hristos şi cu care eşti pecetluit prin taina botezului, adică ai primit arvuna harului prin care poţi fi mântuit: “Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). 

Acesta  te va ajuta să desluşeşti binele de rău, dreptatea de fărădelege, adevărul de minciună şi va fi sprijinul tău în lupta cu toate începătoriile insidios ţesute în jurul tău de forţele întunericului, atâta vreme cât te vei strădui să umbli după Duh şi nu după trup:

“Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:5-6). 

ULTIMA ŞANSĂ – partea X

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa”

(1Ioan 5:11,12) 

 
Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),
Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea indusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:

 

“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).

CARE ESTE CALEA_3

Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică (Galateni 6:7,8). Amin! 

APOCALIPSA (cap.14_2 - extras)

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. / Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini (Matei 24:30,31). Amin! 

Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică (Galateni 6:7,8). Amin! 

EVANGHELIA SCHIMBĂ INIMA

Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. / Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, sau luaţi un alt duh, pe care nu l-aţi luat, sau altă evanghelie pe care nu aţi primit-o, voi l-aţi îngădui foarte bine (2 Corinteni 11:3,4). Amin!

SFATURI CREŞTINE (4)

Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. (Romani 8:8-11). Amin! 

TRAŞI CU PUTEREA LUI DUMNEZEU

“Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, / şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în cei sfinţi, / şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19).

Acestea se ruga Pavel pentru efeseni.

În vreme ce credincioşii din Efes se bucurau de luxul și abundenţa unui oraş cosmopolit aşezat în calea celor mai uzitate rute comerciale, Pavel era încarcerat într-o micuţă celulă în Roma, sub paza permanentă a unei gărzi. Dar cine ar fi putut deduce din ruga lui Pavel că acesta era lipsit de aproape orice lucru lumesc?

Descrierea plină de siguranţă a puterii Domnului nu lăsa a transpare nicio fărâmă de disperare sau intimidare. În schimb, Pavel vorbea despre bogăţia moştenirii şi viitorul minunat pe care aceasta ni-l va aduce în ȋmpărăția lui Dumnezeu. Viitorul lui Pavel pe pământ era în mâinile Cezarului şi cu toate acestea cele mai mari speranţe ale sale nu erau puse în această lume, ci speranţele sale erau puse în chemarea Domnului spre moștenire.

La fel şi noi trebuie ca în rugăciune cu mulţumire să ne punem speranţele în moştenirea eternă a ȋmpărăției, precum Pavel a făcut, în ciuda vitregiilor zbuciumate prin care din nou trecea.

Rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă ajute a înţelege cât de mare este puterea Sa cu care poate să vă tragă la Fiul Său și Domnul nostru, spre mântuire și viață veșnică, având permanent în minte cele spuse de Hristos: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:44).

Nu vă lăsaţi descurajaţi de uneltirea celui rău care vă şopteşte insidios că sunteţi prea păcătoşi ca să mai beneficiaţi de atenţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaşte totul, întru adevăr şi dreptate şi ne-a dat în dar un plan de mântuire prin harul Său, pus în Fiul Său, Iisus Hristos şi coborât asupra tuturor celor ce Îl primesc cu credinţă pe Acesta şi-I urmează chemarea, căci “La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19;26).

“Harul Domnului Iisus Hristos cu voi cu toţi! Amin” (Apocalipsa 22:21).

SA NU SE TULBURE INIMA VOASTRA

1. În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor,

2. Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.
3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,
4. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. (2Tes,2)

ULTIMA ŞANSĂ

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)

Aşa cum am constatat în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.

Ceea ce face diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice, spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.

O altă diferenţă este aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică, fie este eliminat fără vreo judecată.

În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau moarte definitivă.

Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:

“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.

Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună şi a se ţine pe ea.

Iată ce le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

O altă şansă nu există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc, după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:

“Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).

În fond, Dumnezeu ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.

În marea Sa dragoste, Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii, moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat, cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa, ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:

“Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Iar toate acestea fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:

“Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat  poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).

Aceasta este chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39), iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

“Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

Se cuvine a face o remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare: adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.

Nu însă oricine afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:

“Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Proverbe 28:13).

“Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).

Iar “Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune” (Proverbe 28:9).

Astfel viaţa temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei, devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).

Şi cu toate astea, fericiţi:

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).

Prin urmare orice s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei:

“Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).

În viaţa pământească temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).

Aceasta este o diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică, diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.

Cu toate acestea, există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă, devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.

Deşi ştim cu siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea definitivă!

Pentru credincioşi, apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel, spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).

Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:

“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),

Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:

“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).

Căci aşa cum am aflat ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul Acestuia:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

De aceea lupta noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de slavă spre viaţa veşnică:

“Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:

“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:40-44).

Ceea ce duce la împlinirea făgăduinţei:

“Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).

Adică ne vom întoarce la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

Amin! 

ATITUDINEA

“Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7)

 De foarte multe ori auzim spunându-se că un om a dus o astfel de viaţă încât nu mai are nicio şansă să se mântuiască.

Înseamnă asta că acel om a păcătuit şi de aceea şi-a pierdut dreptul de a fi primit în împărăţia lui Dumnezeu?

O astfel de afirmaţie este nu numai nedreaptă, dar şi mincinoasă căci nu există niciun om care să nu fi păcătuit:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).

Păcatul în sine nu mai are nicio putere de la sacrificiul lui Iisus Hristos încoace, căci El a constituit suprema jertfă de ispăşire prin care păcatele oamenilor au fost iertate, iar aceştia pot obţine curăţirea spre răscumpărare:

“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi”(1 Ioan 2:2).

“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19).

Deci nu păcatul în sine este cel care pecetluieşte destinul omului, ci atitudinea acestuia din urmă faţă de păcat:

“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).

Ce-i trebuie deci unui om spre a se elibera de lestul păcatului?

Îi trebuie, în primul rând, credinţă nestrămutată în darul izbăvitor al lui Dumnezeu, oferit nouă prin sacrificiul lui Iisus. Apoi îi trebuie căinţă pentru greşelile comise prin pactizarea temporară cu păcatul şi, nu în cele din urmă, cunoaştere, atât spre a identifica păcatul şi pe promotorii acestuia, cât şi spre a conştientiza consecinţele acceptării unei astfel de tovărăşii, dar şi mijloacele de care poate dispune spre a se elibera din cursa insidios ţesută în jurul său de exponenţii întunericului şi minciunii.

Omul poate supravieţui fizic multor adversităţi naturale, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi celor spranatrurale aduse în calea sa de cel rău şi acoliţii săi. Dar această supravieţuire fizică nu este scopul vieţii umane. Adevăratul scop este acela de a supravieţui spiritual şi a deveni astfel demn de a se numi fiu al lui Dumnezeu, urmând exemplul mai mult decât pilduitor al lui Iisus Hrisros.

Să ne imaginăm cum o multitudine de probleme aflate în continuă sporire ne înconjoară,  mai mult sau mai puţin vizibil, astfel încât oricare dintre noi, sub presiunea acestora,  va atinge un moment când fie va ceda şi va suferi un colaps, fie se va gândi să accepte o aparentă salvare, din partea cuiva ce i-ar apărea mult mai puternic decât el însuşi, deşi ştie că aceasta îl va costa ulterior totul.

Ce părere aveţi despre o astfel de relaţionare cu cele ce ne înconjoară?

Ei bine, o astfel de abordare este aplicabilă numai unui necredincios!

Pentru că un adevărat credincios ştie, în orice moment, ce cale are de urmat, oricât de îngustă sau de neconvenţională şi dificilă ar putea părea oricui altcineva. El ştie, are cunoaşterea nu numai că Dumnezeu nu minte niciodată, dar şi că el personal trebuie să se facă următor al lui Iisus Hristos, Cel care a deschis această îngustă cale:

“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).

Şi această cale este chiar Iisus Hristos, Domnul nostru:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Cel care ne încurajează să Îl urmăm cu perseverenţă şi cu credinţă:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Asigurându-ne că o va ţine permanent deschisă pentru cei aleşi:

“Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: / Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3:7,8).

Urmându-L vom deveni, prin credinţă şi cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, un singur duh cu El: 

“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

Ajungând astfel ca născuţi din nou:

“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).

Căpătând astfel biruinţa:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4.5).

Atitudinea este aşadar definitorie în abordarea corectă a căii de urmat, căci ea ne poate transforma fie în biruitori ai acestei lumi a păcatului, fie în învinşii şi prizonierii pierduţi ai săi. Căci dacă ne plecăm în faţa răului, nu mai putem fi exponenţii binelui, sau dacă ne lăsăm cuprinşi de întuneric, nu vom mai avea părtăşia luminii, sau dacă devenim adepţii minciunii, nu vom mai cunoaşte adevărul.

Înşelăciunea satanică este mare şi ea se bizuie pe dorinţa omului de a avea certitudini şi, de aceea, îl îndemnă pe acesta să dea curs diverselor imbolduri născute dintr-o viaţă lumească dusă haotic, făcându-l să uite îndemnul plin de înţelepciune al Apostolului Pavel:

“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6:12).

Sau:

“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. / Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El? / Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:21-23).

Înţelegem deci că atitudinea noastră trebuie să fie una activă, de delimitare faţă de forţele întunericului şi de ademenirile lansate de acestea, pentru a ne putea păstra curaţi şi a ne zidi continuu.

Nici măcar o atitudine pasivă nu ne poate fi folositoare căci ea nu presupune altceva decât o acomodare cu normele lumeşti, o adaptare la acestea şi nu o baricadare în faţa  lor, astfel încât vom deveni, din complezenţă, molcomi şi toleranţi faţă de manifestările premise şi încurajate de ele. Asta nu va însemna altceva decât înăbuşirea duhului pe care Dumnezeu l-a pus în noi pentru a face cât mai mult loc duhului lumesc, ceea ce, de fapt, este încă o puternică înşelăciune diabolică prin care putem fi scoşi din graţia Domnului şi despre care am fost avertizaţi de Acesta:

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16).

Ca atitudinea să poată produce efectele dorite ea trebuie să fie sau militantă, sau de rezistenţă blocantă, amblele tipuri având aceeaşi temelie: credinţa fundamentată pe cunoaşterea adevărului în iubire.

“Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, / Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ‘ (Efeseni 4:14,15).

“Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin” (2 Petru 3:18).

FINAL DE DRUM

"După aceea, sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere" (1Corinteni 15:24)  

   Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. 

   Oare de ce?! 

   Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai câteva decenii? 

   Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică? 

   Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre colapsul moral? 

   Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de Dumnezeu? 

   Se produce cumva o pregătire pentru o transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de drum? 

   Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat, sau fals? 

   Asta depinde numai de perspectiva din care se abordează această problematică. 

   Dacă o privim din punct de vedere materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el ar putea fi folosit în acest scop. 

   Dacă privim din punct de vedere spiritual vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul Pavel: 

   “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28). 

   Constituie aceasta o conjunctură agravantă sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste? 

   Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric, cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care poate dobândi şi mântuirea: 

   “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). 

   Desigur că important în acest context este ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul: 

   “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5). 

   Aceasta este cea care face diferenţa şi aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”: 

   “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14). 

   Înainte de atragerea sa în cursa diavolului şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală, aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl, definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă. 

   Această stare de fapt s-a menţinut până când omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric, alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală. 

   De atunci, singura lumină din viaţa sa temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi reprimit în starea de graţie divină iniţială. 

   Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-­a acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii: 

   “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24). 

   Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant componenta materialistică a vieţii. 

   Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase prin înşelăciune poziţia. 

   Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti. 

   Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el, care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre administrare. 

   În felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic atins de omenire într-o anumită etapă istorică. 

   Astfel viaţa temporală a omului devine o iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa. 

   Învăluit în această iluzie omul ajunge să creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea, în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la viaţa veşnică: 

   “Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22,23). 

   Ieşirea din această buclă temporală este posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun. 

   Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). 

   Numai El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr. Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. 

   Dar pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

   Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit: 

   “Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21). 

   “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). 

   Amin.