SEMNELE VENIRII SALE - partea I

“Şi le-a spus o pildă: Vedeți smochinul și toți copacii: / Când ȋnfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi ȋnșivă știți că vara este aproape. / Așa și voi, când veți vedea făcându-se acestea, să știți că aproape este ȋmpărăția lui Dumnezeu.” (Luca 21:29-31) 

Unul dintre cele mai mari mistere din Biblie este cel referitor la reîntoarcerea lui Iisus Hristos pe Pământ. Deşi Scripturile ne spun clar că nimeni nu poate şti ziua sau ora revenirii Domnului, ele sunt totuşi pline de semne şi conjuncturi de care putem face uz pentru a estima cât de aproape ne aflăm de timpul revenirii Sale.

După cum vom vedea în continuare, multe dintre semnele amintite de profeţiile Bibliei şi care par a arăta că reîntoarcerea lui Iisus Hristos este iminentă, într-un viitor nu prea îndepărtat, sunt clar vizibile în lumea zilelor se azi, reamintindu-ne că El poate veni în orice moment. Este pentru prima dată când omenirea devine martoră oculară activă la desfăşurarea mai multor profetii, dar toate în acelaşi timp.
Unele dintre cele mai evident anunţate semne sunt următoarele: 

1. Evanghelia va fi fost făcută cunoscută în întreaga lume înainte de reîntoarcerea fizică a lui Iisus Hristos:
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).
Nu cred că mai există vreun dubiu că Evanghelia a fost deja vehiculată în întrega lume şi că ea este uşor accesibilă, prin mijloacele moderne, oricui doreşte să o citească / cunoască.

2. Va fi un amestec de credincioşi şi falşi credincioşi, chiar şi în interiorul bisericii:
“Iisus le-a pus înainte o altă pildă, şi le -a zis: ,,Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a sămănat o sămînţă bună în ţarina lui. / Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a sămănat neghină între grâu, şi a plecat. / Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. / Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: ,Doamne, n-ai sămănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?` / El le -a răspuns: ,Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.` Şi robii i-au zis: ,Vrei dar să mergem s-o smulgem?` / ,Nu`, le -a zis el, ,ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. / Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi -o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi -l în grânarul meu` (Matei 13:24-30).
Dar de aici vedeţi încă odată şi până unde merge răbdarea Domnului şi câtă grijă arată, în dragostea Sa, ca niciunul dintre ai Săi să nu se piardă!

3. Vor fi mulţi batjocoritori care vor trăi în concupiscenţă, încurajând generalizarea unui astfel de mod decăzut de viaţă. Aceştia nu numai că vor tăgădui puterea lui Dumnezeu, dar, precum ne spune Biblia, vor fi promotorii unui alt semn cheie al sfârşitului veacului şi anume acela că lumea se va îndoi de reîntoarcerea lui Hristos.
“Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor, / şi vor zice: “Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2Petru 3:3-4).

4. Omenirea va fi frământată de străvechea rătăcire de a încerca să devină ca Dumnezeu şi va fi capabilă să scormonească aproape orice lucru creat de Acesta, iar ştiinţa va fi extrem de avansată, deşi limitată şi departe de adevărata cunoaştere:
“Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevârului” (2Tim.3:7).
“Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4).
În rătăcirea sa lumea va adopta tot felul de doctrine şi basme lumeşti ce o vor depărta tot mai mult de spiritul adevărului primit de la Dumnezeu, pregătind-o de colapsul final:
“Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult. / Cuvântul lor va roade ca o cangrenă” (2 Timotei 2:16,17).

5. Omenirea va adopta un stil de viaţă străin scopului pentru care omul a fost creat, ceea ce va conduce la generarea unor vremuri extrem de periculoase:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei…” (2 Timotei 3:1-5). Iată deci că putem deduce că acele zile au şi sosit deoarece toate aceste rele nu numai că se manifestă cu o ostentaţie şi intensitate fără precedent, dar au devenit stil de viaţă popularizat pe toate canalele mass-media, spre generalizarea sa şi transformarea în standard de existenţă.

6. Comunitatea umană va tăgădui creaţionismul şi va îmbrăţişa diverse teorii găunoase născute din aroganţa intelectuală a spiritului prevalent rebel al erei, ajungând să încerce să contesteze până şi că Potopul a fost trimis de Dumnezeu:
“Căci ei în chip voit ascund faptul că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la Cuvântul Domnului, din apă şi prin apă, / Şi prin apă lumea de atunci a pierit înecată” (2 Petru 3:5-6).

7. Pământul va fi acoperit de o mare de stricăciuni şi urâciuni ce îl va face incompatibil cu împărăţia lui Dumnezeu. Asa cum mai fusese în zilele lui Noe (Luca 17:26) sau Lot (Luca 17:28), tot la fel va fi şi în zilele din urmă.
Cum era în acele timpuri?
“Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii” (Facerea 6:11).
Vă simţiţi astăzi chinuiţi de aceste silnicii? La fel se simţea şi Lot, pe care Dumnezeu l-a izbăvit, “Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite” (2 Petru 2:8).

8. Va fi o stare generală de revoltă latentă sau activă pe glob, generată de o atmosferă a temerilor, plină de neîncredere, trădare, lipsuri şi incertitudini:
“Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi turburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Marcu 13:8).

9. Omenirea va atinge capacitatea de a putea distruge toată viaţa de pe pământ. Această profeţie vizează o unică generaţie şi aceea de astăzi este cea care pentru prima dată are acest potenţial malefic. Această profeţie nu s-ar fi putut împlini înaintea apariţiei unei largi panoplii a armelor de distrugere în masă:
“Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:22). 

Va urma >>>        

FERICIŢI CEI CE N-AU VĂZUT ŞI AU CREZUT!

 

DEFINITIVA SEPARARE

“Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:12,13) 

Instaurarea apostaziei şi înlăturarea Duhului Sfânt sunt ultimele şi cele mai grave simptoame ale unei lumi în care păcatul, devenit prevalent prin acceptarea sa de către oameni, s-a cronicizat şi începe a avea puseuri din ce în ce mai dese şi mai intense şi de o întindere tot mai largă. 
Acesta este de aceea şi timpul în care răbdarea lui Dumnezeu ajunge la limită, iar mânia Sa începe a se manifesta, mai întâi sub forma unor dure avertismente, iar în cele din urmă prin acţiuni directe de sancţionare a răului, care vor culmina cu judecata şi pedeapsa finală. Adică binele şi răul vor fi din nou separate de către Dumnezeu, de data aceasta definitv.
“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Într-un astfel de context escatologic nici nu este de mirare că şi cuvântului lui Dumnezeu incepe, prin acţiunea voluntară a oamenilor, să-i fie redusă aria de influenţă asupra lumii şi, drept urmare, răul se dezlănţuie nestingherit, rupând toate zăgazurile umane şi împiedicând tot mai virulent accesul oamenilor la sămânţa aducătoare de rod, până la  producerea unei schimbări ireversebile de comportament a acestora.
Să ne reamintim, din pilda semănătorului, ce semnifică sămânţa:
“Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11).
De asemenea, tot aici ni s-a spus că sămânţa căzută între spini va fi înăbuşită prin creşterea spinilor:
“Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat” (Marcu 4:7).
Iar semnificaţia acestora este comportamentul oamenilor:
“Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, / Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4:18,19).
Aceasta este cea mai lată cale spre pierzanie, atât pentru că este adoptată şi de marea majoritate a aşa-zişilor creştini, dar şi pentru că are o susţinere puternică în auto-suficienţa oamenilor şi în aşa-zisa lor dorinţă de emancipare.
În pilda respectivă se mai vorbeşte şi despre sămânţa căzută lângă cale, precum şi de cea căzută în locuri stâncoase, ambele având parte de o existenţă efemeră datorită acţiunii directe şi intensive a forţelor malefice asupra unor oameni debusolaţi şi care, de fapt, nu se află în căutarea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot păstra nici harul şi nici cuvântul Acestuia.
“Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evrei 3:14).
Dar toţi cei care pretind că primesc cuvântul lui Dumnezeu şi că îl ascultă şi îl urmează, deşi ei se iau unul după altul şi practică predanii omeneşti de sorginte lumeacă sau, şi mai rău, diabolică, sunt de fapt cei care se află într-o mare iluzie: obişnuinţa lor de a cocheta cu păcatul îi conduce la adoptarea unei ipocrizii endemice pe care şi-o împărtăşesc unii altora, adoptând un stil de viaţă ce-i înstrăinează constant şi tot mai accelerat de cuvântul lui Dumnezeu, devenind nu numai opaci faţă de acesta, dar şi tot mai nepricepuţi în a-l înţelege.
“Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere” (2Corinteni 10:12).
De ce devin nepricepuţi?
Pentru că înstrăinându-se de Dumnezeu şi înăbuşind, pe cale de consecinţă, cuvântul Acestuia, ei resping harul lui Dumnezeu acordat prin Duhul Sfânt şi devin oameni fireşti ce trăiesc după înţelepciunea veacului, pierzând abilitatea de a înţelege înţelepciunea de taină a Domnului şi, ratând posibilitatea de a deveni oameni duhovniceşti, rămân pururi rătăciţi, ajungând, prin oponenţă, vase ale mâniei.
“Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. / Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (1Corinteni 2:14,15).
În felul acesta ei se autoizolează în împărăţia întunericului, rămânând de-a pururi separaţi de Dumnezeu şi de viaţa creată de Acesta.
“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei” (Efeseni 4:17-19).
Autorenunţând la darul lui Dumnezeu şi pierzând harul Acestuia, astfel de oameni se degradează continuu şi progredient, sfârşind prin a pierde orice şansă de a se schimba şi evolua către stadiul de om duhovnicesc, spre a se putea afla pe calea infailibilă a adevărului către viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu.
“Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:20-24).
Devenind lipsiţi de credinţă ei pierd odată cu harul lui Dumnezeu şi dreptul de moştenire a făgăduinţei Acestuia, căzând şi rămânând de-a pururi prinşi în cursa diavolului spre a-i face voia, cultivând în trupurile lor, luându-se după basme lumeşti şi băbeşti transpuse ştiinţific şi acordându-şi unul altuia o slavă omenească, la nimic folositoare, decât spre saţiul trupului, desprinzându-se astfel de adevărata viaţă.
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. / Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea” (1Timotei 4:8,9).
Astfel de oameni îşi pierd comuniunea sau posibilitatea comuniunii cu Duhul Sfânt şi rămân pururea rătăciţi şi mânaţi în toate de simţurile şi poftele lor, devenind răzvrătiţi faţă de Dumnezeu, fiind preponderent senzuali, dependenţi de trup şi de pletora stimulilor agreaţi de acesta, lăsându-se supuşi de o stricăciune care se va extinde nestingherită de la trup către suflet.
“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:7,8).
Ei devin, prin propria alegere, vase golite de conţinut, pe bună dreptate numite vase ale mâniei lui Dumnezeu, de acelaşi fel cu cele ce au mai trezit în vremurile antediluviene intervenţia lui Dumnezeu, datorită destrăbălării lor, prin alipirea şi împerecherea cu îngerii căzuţi, cărora le-au devenit obedienţi fideli.
“Dar Domnul Dumnezeu a zis: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" (Facerea 6:3).
Sau atunci când îndelunga Sa răbdare, în loc să fi fost onorată cu întoarcerea la păstrarea legământului, a fost măcinată de compromisuri peste compromisuri făcute păcatului.
“Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate” (Isaia 30:1).
Şi iată ce-a spus Dumnezeu despre această atitudine:
“E cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?” (Ieremia 5:9).
Ei nu mai pot fi biruitorii care vor moşteni împărăţia căci, odată cu înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu, au pierdut şi ceea ce Domnul pusese în ei, Duhul Sfânt care putea să le confere calitatea de biruitori prin credinţă, devenind, prin urmare, acoliţii potrivnicului, adică tatălui minciunii de care s-au lăsat amăgiţi şi căruia i-au dat slava lumească în care au ajuns să i se închine aceluia.
“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. / În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. / Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. / Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă” (1Ioan: 1-4; îngroşarea îmi aparţine).
Dar pierderea Duhului Sfânt duce şi la înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu care ar fi putut să îi conducă la credinţă şi deci la mântuire.
“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1:21).
Ei rămân lipiţi de mulţimea necredincioşilor care nu mai sunt pentru Dumnezeu decât vase ale mâniei sale.
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Odată cu pierderea Duhului Sfânt ei devin definitiv neascultători şi prizonieri ai întunericului, nemaiavând de aşteptat decât judecata finală.
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Iar judecata finală este cea care va pronunţa definitiva separare, aşa după cum aceasta a fost liber consfinţită încă din această viaţă pământească, prin propria alegere şi practicare de către fiecare individ:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. / Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:31-34).
“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).
Amin!