“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)
Aşa cum am constatat
în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea
seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.
Ceea ce face
diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul
popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi
nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină
se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice
printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice,
spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie
pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin
deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi
bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu
cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.
O altă diferenţă este
aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care
acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre
viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o
supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică,
fie este eliminat fără vreo judecată.
În această privinţă,
Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată
a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va
trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti),
ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau
moarte definitivă.
Aici trebuie
specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana
şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor
instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui
Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti
exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată,
a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:
“Şi i s-a dat ei să
insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe
toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).
Notăm astfel încă o
mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat
rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va
oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi
iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci
dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii
veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi
de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor
făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.
Vedem deci că liberul
arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia
şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a
vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori
carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi
calea cea bună şi a se ţine pe ea.
Iată ce le-a spus
Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:
“Duhul este cel ce dă
viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh
şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
O altă şansă nu
există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică,
în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc,
după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:
“Cel ce seamănă în
trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul,
din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).
În fond, Dumnezeu
ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt
consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care
a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a
păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a
atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.
În marea Sa dragoste,
Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin
comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre
recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată
cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea
de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii,
moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat,
cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa,
ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:
“Iar acum s-a dat pe
faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea
şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).
“Şi celor câţi L-au
primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu” (Ioan 1:12).
Iar toate acestea
fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:
“Iar Iisus a strigat
şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu,
Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele
şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să
mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele
are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în
ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce
să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc
Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).
Aceasta este
chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa
veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat
în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în
moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera
spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi
credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce
îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al
naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39),
iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou
compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:
“Şi de la Iisus
Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul
împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din
păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
“Cu cât mai mult
sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine,
jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să
slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).
Se cuvine a face o
remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin
sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi
lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei
sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi
şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare:
adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.
Nu însă oricine
afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei
ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se
smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:
“Cel ce îşi ascunde
păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi
miluit” (Proverbe 28:13).
“Căci Dumnezeu este
Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).
Iar “Cel ce îşi
opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune”
(Proverbe 28:9).
Astfel viaţa
temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi
pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini
printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei,
devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:
“Dacă vă urăşte pe
voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi
din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci
Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).
Şi cu toate astea,
fericiţi:
“Fericiţi veţi fi
când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori
şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi
pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:
“Acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
Prin urmare orice
s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce
o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu
nerăbdare împlinirea făgăduinţei:
“Cât despre noi,
cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus
Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie
asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi
toate” (Filipeni 3:20,21).
În viaţa pământească
temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de
aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui
Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul
întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar
credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei
lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care
niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:
“Aşadar, dacă aţi
înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând
de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci
voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar
când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu
El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).
Aceasta este o
diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi
îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra
păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le
stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică,
diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra
oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind
numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.
Cu toate acestea,
există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea
de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în
păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă,
devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.
Deşi ştim cu
siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea
definitivă!
Pentru credincioşi,
apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci
trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel,
spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera
din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:
“Mare bucurie să
socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea
credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei
desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi
de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel
ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă
cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este
asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu
gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).
Şi dacă vor
persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice
traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii
săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul
asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de
Iisus Hristos:
“Adevărat, adevărat
zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă
veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când
e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut
copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în
lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va
bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan
16:20-22),
Deoarece ceea ce a
fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în
parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se
desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos
şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:
“Căci trebuie ca
acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să
se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi
cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă”
(1Corinteni 15:53,54).
Căci aşa cum am aflat
ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos,
adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul
Acestuia:
“Duhul este cel ce dă
viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh
şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
De aceea lupta
noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup
corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de
slavă spre viaţa veşnică:
“Aşadar, fiindcă
Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a
suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:
“Sunt şi trupuri
cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a
celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi
alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa
este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru
nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă
întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni
15:40-44).
Ceea ce duce la
împlinirea făgăduinţei:
“Ca tot cel ce crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).
Adică ne vom întoarce
la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin
binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi
eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:
“Şi am auzit, din
tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi
El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. /
Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere,
nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”
(Apocalipsa 21:3,4).
Amin!