ULTIMA ŞANSĂ – partea XII

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12) 

Dincolo de durerile pricinuite de dezlănţuiţii necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnestic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).

Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).

Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3). 

“Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. / Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, / În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:20-22). Amin! 

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11). 

<<< Sfârşit >>> 

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13).

     

    

        Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil, curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

            O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

            Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

            Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajante, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41). 

FINAL DE DRUM

"După aceea, sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere" (1Corinteni 15:24)  

   Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. 

   Oare de ce?! 

   Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai câteva decenii? 

   Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică? 

   Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre colapsul moral? 

   Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de Dumnezeu? 

   Se produce cumva o pregătire pentru o transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de drum? 

   Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat, sau fals? 

   Asta depinde numai de perspectiva din care se abordează această problematică. 

   Dacă o privim din punct de vedere materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el ar putea fi folosit în acest scop. 

   Dacă privim din punct de vedere spiritual vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul Pavel: 

   “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28). 

   Constituie aceasta o conjunctură agravantă sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste? 

   Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric, cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care poate dobândi şi mântuirea: 

   “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). 

   Desigur că important în acest context este ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul: 

   “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5). 

   Aceasta este cea care face diferenţa şi aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”: 

   “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14). 

   Înainte de atragerea sa în cursa diavolului şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală, aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl, definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă. 

   Această stare de fapt s-a menţinut până când omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric, alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală. 

   De atunci, singura lumină din viaţa sa temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi reprimit în starea de graţie divină iniţială. 

   Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-­a acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii: 

   “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24). 

   Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant componenta materialistică a vieţii. 

   Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase prin înşelăciune poziţia. 

   Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti. 

   Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el, care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre administrare. 

   În felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic atins de omenire într-o anumită etapă istorică. 

   Astfel viaţa temporală a omului devine o iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa. 

   Învăluit în această iluzie omul ajunge să creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea, în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la viaţa veşnică: 

   “Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22,23). 

   Ieşirea din această buclă temporală este posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun. 

   Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). 

   Numai El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr. Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. 

   Dar pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

   Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit: 

   “Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21). 

   “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). 

   Amin.