SLUJITORI AI NOULUI TESTAMENT

PUTEREA CUVÂNTULUI

 “Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc.21:14)

          

Realizarea adevăratului rol al apostolilor din secolul I este fundamentală pentru o înţelegere corectă a Noului Testament - Evanghelia. Prin aceşti oameni aleşi spre un scop unic (şi alţi câţiva asociaţi capabili, precum Barnaba, Marcu şi Luca) Dumnezeu a desăvârşit crearea celor 27 de cărţi constituind ceea ce noi numim Noul Testament.

        După ce s-a rugat o noapte întreagă Tatălui, Iisus a ales iniţial 12 oameni care să-l ajute la întemeierea şi construcţia Bisericii Sale în acele vremuri timpurii. Mai târziu, aceşti oameni (mai puțin Iuda Iscarioteanul), împreună cu Pavel (chemat, de asemenea, ca apostol direct de către Iisus, chiar după ȋnălțarea Sa), au început să scrie abundent pe măsură ce Biserica creştea şi se extindea. Aceste scrieri au fost păstrate pentru generaţiile următoare în ceea ce cunoaştem ca Noul Testament şi care sunt scrieri apostolice.

        Dar ce inseamnă apostol?

        “Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca 6:13).

        În cuvinte simple apostol inseamnă “cel trimis”, înţelegându-se în mod clar că cu “un mesaj”. Chiar şi la Iisus se face referirea “Apostolul” într-unul dintre pasajele biblice (“Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3:1).

        Şi cum au fost ei pregătiţi?

        “Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).

        Iar Pavel mărturisește aceasta despre ceilalți Apostoli și face precizarea cum a primit și el harul lui Dumnezeu:

“Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul: / Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie, / Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale” (Efeseni 3:3-7).

        Cei 12 apostoli au lăsat o puternică mărturie de primă sursă despre învierea lui Hristos şi despre mesianism în Biserica timpurie, care a lucrat și lucrează ȋncă prin puterea cuvântului.

        Luca a inclus părţi însemnate din această remarcabilă mărturie  în cartea Fapte, o carte ce ar trebui să fie mai mult aprofundată şi urmată de către toţi creştinii.

        Reamintiţi-vă vorbele lui Iisus: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care -L va trimite Tatăl, în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). El a adăugat: “Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13).

        Acestea s-au întâmplat, întocmai cum a prezis Iisus, iar toate aceste adevăruri sunt consemnate pentru noi in Noul Testament.

        Şi mai mult, ni se spune şi cum trebuie să primim Cuvântul Domnului: “Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; / Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).

        Dumnezeu tratează foarte serios Cuvântul Său, ceea ce şi noi ar trebui să facem la fel. Căci El este chiar fundamentul cunoaşterii, cu care nu ne putem permite să ne jucăm sau să glumim. În principiu, această atenţionare este aplicabilă pentru tot restul cărţilor din Biblie. Nu trebuie să adăugăm sau să scoatem din Cuvântul Domnului care a fost insuflat spre a fi păstrat pentru întreaga omenire. Căci “Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca? / De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care fură cuvântul Meu unul de la altul. / Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus" (Ieremia 23:29-31).

        Aceasta fiindcă: “Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66:2).

        Dumnezeu doreşte ca noi toţi să respectăm Biblia şi să învăţăm să trăim cu fiecare cuvânt al Domnului (Matei 4:4, Luca 4:4).

        “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

        Încurajaţi-vă unii pe alţii spre a veghea şi a nu lăsa pe niciunul dintre cei aleşi să se piardă.

        Domnul vine!

VESTEA CEA BUNĂ

Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15) 

Termenul “Evanghelie”, literal, înseamnă “vestea cea buna”. Cu siguranţă că tot ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu este bun, în sensul că “El este tăria; desăvârşite sunt lucrurile Lui, căci toate căile Lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate; drept şi adevărat este El” - Deutoronom 32:4.
Dar Vestea nu este pur şi simplu bună numai pentru că este insuflată de Domnul (“Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” – Luca 4:18) sau pentru că face cunoscut pe Domnul şi împărăţia Sa. De fapt, cuvântul “bună” se referă la starea de binecuvântare eternă, ca fii al lui Dumnezeu şi la roadele căpătate prin firea desăvârşita (“Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” – Matei 25:23).
Astfel, cuvântul Evanghelie, interpretat, se referă la acel mesaj care vesteşte minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu.
Totuşi, deoarece planul mântuirii este destinat numai celor aleşi (“De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică” – 2 Timotei 2:10), iar Evanghelia cuprinde şi planul judecăţii celor răi (“În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” – Romani 2:16), vestea poate fi bună numai pentru aceia în care bunătatea mesajului este împlinită şi actualizată. Acesta este motivul din spatele respingerii Evangheliei, parţial sau în întregime, de către cei nesalvaţi (“Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi” – 2 Corinteni 4:3; “Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit” – Evrei 4:2) pentru care ea este “...o mireasmă a morţii spre moarte...” – 2 Corinteni 2:16.
Aici este cazul să precizez că “aleşi” nu înseamnă predeterminaţi, deoarece Dumnezeu nu face nicio segregaţie, ci noi suntem cei ce o producem, prin propria alegere. “Aleşii” sunt cei cunoscuţi de Domnul, “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” – Matei 22:14.
Numai sufletele renăscute se vor bucura de suprema bunătate pe care mesajul o aduce – slavarea care le-a fost dăruită prin graţia divină şi judecata de care astfel a scăpat.
De aceea, păcătosul împietrit, care nu va conştientiza niciodată eterna bunătate a Domnului, va lua Evanghelia în neserios şi o va distorsiona sau perverti astfel încât să o transforme în ceva ce sună şi îndeamnă placut pentru necredincioşi (“Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, / Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.” – Galateni 1:6-9 şi “Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos” – Iuda 1:4).
În viaţa fizică, textele originale complete ale Scripturilor sunt, cu siguranţă, adevarata Evanghelie – Vestea ce buna (“Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile" – Galateni 3:8). Prin comparaţie, învăţăturile oamenilor, evaluându-le în trecerea timpului, sunt întotdeuna împănate cu erori, deliberate sau nu. Niciun om prin sine însuşi şi vreo vestire din ştiinţă omenească nu pot fi considerate ca aducând adevărata Evanghelie – orice inserare a unor oricât de “mici” erori o va distorsiona sau perverti.
Numai vocea divină a Păstorului chemăndu-şi aleşii în regatul etern, vocea Domnului care îndruma sufletele spre renaştere, aceeaşi voce pe care o vor auzi şi morţii din morminte în ziua din urmă, este adevărata Evanghelie, singurul şi veşnicul Adevăr: “În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” - Psalm 118:89.
Doar ţinându-ne strâns de Domnul putem învăţa a sta pe calea Adevărului şi a Vieţii, “Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea” – Proverbe 2:6.
Dumnezeu este Marele Îvăţător!
Într-un anumit sens, dar real, salvarea este o chestiune şi de educaţie.
Lumea este plină şi dominată de valori false, astfel încât devine imperios necesară recuperarea valorilor biblice. Iar cunoaşterea demnă de încredere a acestor valori vine dintr-o unică sursă: Cuvântul Domnului, Sfintele Scripturi. Dumnezeu ne face cunoscute standardele sale prin Scripturi.
Totuşi trebuie spus că deşi Revelaţia Dumnezeiască, Sfânta Biblie este fundaţia oricărei cunoaşteri adevărate, ea nu dezvăluie toată cunoaşterea. Şi totuşi, alte şi alte domenii folositoare ale cunoaşterii omeneşti pot fi ridicate pe această sigură şi sănătoasă fundaţie.
Toate învăţăturile amăgitoare – învăţături construite nu pe Cuvântul Domnului – în cele din urmă vor eşua şi vor dispărea într-o mare prăbuşire.
Cea mai mare parte a oamenilor are cunoştinţă că Biblia este constituită din materiale scrise, prezentate în două secţiuni, tradiţional denumite Vechiul Testament şi Noul Testament. Într-o oarecare măsură această terminologie este eronată întrucât, de-o manieră subtilă, îi poate determina pe unii să respingă o mare parte a revelaţiei dumnezeieşti. Astfel, Vechiul Testament este considerat a fi de o mai mică valoare sau chiar perimat de către unii teologi şi lideri religioşi, numai pentru simplul motiv că este mai vechi.
Mulţi au păreri eronate în privinţa Bibliei. Unii consideră că Vechiul Testament este învechit – şi astfel desuet şi depăşit – şi, de aceea, a fost înlocuit cu Noul Testament. Dar testament în sens religios înseamnă şi legământ. Aceste Scripturi vorbesc despre Vechiul şi Noul Legământ şi nu despre cărţi ale Bibliei.
Dacă am fi trăit acum 2000 de ani şi i-am fi întrebat pe apostolii Petru, Ioan sau Pavel despre “Vechiul Testament” ori “Noul Testament”, ca părţi ale Bibliei, ei nu şi-ar fi putut imagina despre ce vorbim. Aceşti termeni au fost adoptaţi de oameni cu mult după ce Scripturile fuseseră scrise. Prima referire la Vechiul şi Noul Testament a făcut-o Apostolul Pavel, în sensul de vechiul şi noul legământ şi a fost consacrată în Sfintele Scripturi după mai bine de o sută de ani de la moartea apostolilor.
Aceste două părţi ale Cuvântului Domnului, numai reunite pot asigura deplina cunoaştere a revelaţiei dumnezeieşti către omenire. Deşi perioada ce separă cele două Testamente este mai mare de 400 de ani, scrierile evreieşti se completează şi se împlinesc cu cele apostolice de o manieră
care subliniază unitatea lor.
Chiar şi cuvintele concluzive ale profeţilor din Vechiul Testament curg lin în cele de început ale Noului Testament. Maleahi, considerat a fi ultimul dintre profeţii evrei, prevestea: “Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” – Maleahi 3:23 ( este vorba de Ioan Botezătorul). Iar în Matei 11:13,14 găsim: “Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan./ Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină”.
Marcu, considerat de mulţi a fi primul care a scris Evanghelia, începe exact de acolo de unde încheiase Maleahi, citând profeţii din Maleahi şi Isaia despre un înainte mergător care îl va preceda pe Mesia.
Chiar şi începutul Evangheliei după Matei face cuvenita legătură: “Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. / Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost:...” – Matei 1:17,18. Anterior, introducerea istorică făcută de Matei este destinată arătării descendenţei lui Hristos, spre a sublinia că El era împlinirea făgăduinţei făcută atât lui Avraam, cât şi lui David. Evanghelia lui Matei este construită pe fundaţia Scripturilor evreieşti şi conţine multe citări din acestea.
Ambii, Marcu şi Matei, fac legătura între cele două Testamente ca fiind o completă şi întreagă revelaţie.
Este deosebit de important să notăm că Vechiul Testament pomeneşte despre prima venire a lui Iisus de circa 300 de ori şi face 500 de referiri la cea de-a doua, iar în Noul Testament 1 vers la aproximativ 25 de versuri aminteste despre cea de-a doua Sa venire.
De asemenea, este recunoscut cu acurateţe că toate profeţiile din Vechiul Testament legate de prima venire a lui Iisus Hristos s-au împlinit întocmai.
Credeţi oare că nu se va întâmpla la fel şi cu cele privind cea de-a doua Sa venire?
Iată că unele deja s-au împlinit, iar altele se desfăşoară chiar sub ochii noştri!
“Amin! Vino, Doamne Iisuse!” – Apocalipsa 22:20.