"După aceea,
sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi
Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice
putere" (1Corinteni 15:24)
Trăim într-o lume care devine pe zi ce
trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. Oare de ce?!
Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa
şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai
câteva decenii?
Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea
în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o
disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care
cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică?
Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti
şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi
un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al
desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre
colapsul moral?
Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei
autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri
nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de
Dumnezeu?
Se produce cumva o pregătire pentru o
transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de
drum?
Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a
avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat,
sau fals?
Asta depinde numai de perspectiva din care
se abordează această problematică.
Dacă o privim din punct de vedere
materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el
ar putea fi folosit în acest scop.
Dacă privim din punct de vedere spiritual
vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel
aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi
navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul
Pavel:
“Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu
în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă
cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28).
Constituie aceasta o conjunctură agravantă
sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi
atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste?
Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă
am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca
un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a
fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins
viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric,
cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate
către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care
poate dobândi şi mântuirea:
“Căci în har sunteţi mântuiţi, prin
credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).
Desigur că important în acest context este
ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul:
“Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale
trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5).
Aceasta este cea care face diferenţa şi
aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”:
“Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa
Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui
Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al
Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul,
viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi
locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi
trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept
aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci
dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele
trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii
ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14).
Înainte de atragerea sa în cursa diavolului
şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste
întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în
întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală,
aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea
perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul
nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a
existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl,
definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu
Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe
care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă.
Această stare de fapt s-a menţinut până când
omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile
de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric,
alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa
comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire
materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală.
De atunci, singura lumină din viaţa sa
temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de
Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi
reprimit în starea de graţie divină iniţială.
Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran
cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în
necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-a
acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta
în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii:
“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă
cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu
va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi
este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice
aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă
de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a
fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant
componenta materialistică a vieţii.
Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut
posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în
păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea
inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El
este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a
devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi
insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea
aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare
încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase
prin înşelăciune poziţia.
Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe
nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din
acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce
mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a
simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor
continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a
supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti.
Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de
stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el,
care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana
minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui
minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât
acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne
în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care
nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în
acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al
unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre
administrare.
În
felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care
lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic
atins de omenire într-o anumită etapă istorică.
Astfel viaţa temporală a omului devine o
iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai
scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa.
Învăluit în această iluzie omul ajunge să
creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea,
în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la
viaţa veşnică:
“Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de
legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în
mădularele mele” (Romani 7:22,23).
Ieşirea din această buclă temporală este
posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi
adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în
lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun.
Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).
Numai
El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr.
Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în
completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin
Mine”.
Dar
pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în
pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din
iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte
adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât
să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia
astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit:
“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se
va mântui” (Fapte 2:21).
“Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici
viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi,
nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va
putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul nostru” (Romani 8:38,39).
Amin.
