JUDECAREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici, / Fiindcă ne opresc să vorbim neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu (1Tesal.2:14-16). Amin! 

CINSTIREA FIULUI

Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; / Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan 5:26,27). Amin! 

PE CINE URMAŢI?!

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3:8) 

PE CINE URMAŢI?!   

Am văzut cum Dumnezeu a creat perfecţiunea în care dorea să-l integreze şi pe om, ca fiu al Său. 
Dar planul său a fost alterat de diavol care, împreună cu companionii săi au generat o breşă prin care răul s-a infiltrat în viaţă, contagiindu-l, prin înşelăciune, şi pe om, ceea ce l-a condus pe acesta la pierderea vieţii veşnice şi la păşirea în moarte. Numai infinita dragoste a lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să nu dispară în moarte, ci să dispună de o viaţă temporală pe care să poată să o folosească pentru împăcarea cu Dumnezeu, tot aşa precum fiul rătăcitor, după ce a făptuit actul de rebeliune prin care s-a despărţit de tatăl său, a avut înţelepciunea de a realiza păcatul pe care l-a comis, prin alipirea la răul în care s-a complăcut după propria sa înstrăinare şi a făcut, în final, alegerea cea bună, de a se căi de păcatele sale şi a se reîntoarce lângă tatăl său.
Este mult prea frumoasă parabola fiului rătăcitor spusă de Iisus Hristos către oile sale rătăcite şi plină de învăţături şi îndemnuri, atât de tămăduitoare şi dătătoare de speranţă prin credinţă, încât nu pot trece mai departe fără a o reda în întregime:
“Şi a zis: Un om avea doi fii. / Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. / Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. / Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. / Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. / Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. / Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! / Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; / Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. / Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. / Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. / Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; / Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; / Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15:11-24).
Reflectaţi cu profunzime şi vedeţi câte paralele vi se prefigurează între cele spuse de Iisus în această pildă şi propriile voastre vieţi pline de asemenea rătăciri şi avataruri! 
În această lume, care din lipsa noastră de credinţă a ajuns în stăpânirea celui rău, suntem precum fiul risipitor, prizonieri ai unui stil de viaţă care nu are prea multe în comun cu adevărata viaţă, copleşiţi fiind de grijile specifice generate de pofte pământeşti ce ne conduc spre o destinaţie sigură dar bine camuflată: distrugerea definitivă.
Urmând această cale ne vom înstrăina din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de aceea ne va fi tot mai dificil a ne reveni în fire. Acesta este adevărul: noi suntem cei ce ne depărtăm de Dumnezeu, iar când ne aducem aminte de El, Îl blamăm pentru toate relele ce ne împresoară în loc să ne pocăim şi să ne întoarcem către El, creatorul şi salvatorul nostru. Mai mult decâ atâta, cei mai mulţi se lasă pradă facilă manipulărilor celui rău şi aproape că îl reneagă pe Dumnezeu, considerându-l răspunzător pentru eşecurile lor şi urmările acestora.
Asta este într-adevăr o tragică răsturnare de situaţie pe care satana, în marea sa viclenie, a indus-o oamenilor, determinându-i pe aceştia să creadă minciunile sale prin care adevărul este răsucit şi întors pe dos, astfel încât cei fără de credinţă se ridică împotriva lui Dumnezeu şi caută aiurea alte căi de soluţionare a situaţiilor din ce în ce mai negative cu care se confruntă. Pentru ei, în cel mai bun caz, diavolul nu există, iar Dumnezeu este un Dumnezeu mizantrop şi generator de rele, care le strică lor vieţile şi aşa prea scurte pe care le au de trăit pe acest pământ.
Vedeţi unde se ajunge fie din necunoaştere, fie din partizanat interesat?!
Adică Dumnezeu, Cel care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, fiind deci Tatăl nostru, Cel care a fost şi este permanent preocupat de restaurarea noastră după decăderea suferită prin înşelăciunea diavolului, Cel care ne-a trimis în cale înţelepciunea prin care putem discerne adevărul de minciună, Cel care ne scapă din multe capcane ale celui rău tocmai cu scopul de a înţelege adevărul, Cel care ne-a acordat viaţa temporală spre a ne da posibilitatea de a face alegerea cea bună în cunoştinţă de cauză, Cel ce L-a întrupat pe Fiul Său care a venit în mijlocul nostru spre a ne izbăvi definitv de cel rău şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi spre a ne elibera din cursa satanei, Cel ce ne-a dăruit credinţa mântuitoare, uitând păcatele noastre, Acest Dumnezeu, Atotputernic şi Iubitor mai presus de orice înţelegere, ne doreşte răul şi ne chinuie spre distrugerea noastră!?
Nici ca o glumă proastă nu se poate face o asemenea alegaţie. Şi totuşi cel viclean a reuşit să o strecoare în mintea multora din cei ce au, sau pretind a avea o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, făcându-i prozeliţii săi, mai mult sau mai puţin conştienţi.
O asemenea atitudine L-a făcut chiar pe Iisus Hristos, când încă se afla printre oameni pe acest pământ, să exclame:
“De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12:57).
Am văzut la început că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt. Nimeni altcineva nu poate veni în contact cu răul fără a fi afectat. De aceea omul, înzestrat cu liberul arbitru, trebuie să facă alegerea ce îi va pecetlui destinul pentru eternitate: fie respinge răul, punându-şi credinţa în Cel ce îl poate separa definitv de acesta, spre a moşteni viaţa veşnică, fie se lasă contaminat de acesta şi îl acceptă spre distrugerea finală, totală şi irevocabilă.
Ne aflăm, în acestă viaţă, la răspântie şi alegerea ne aparţine: urmăm fie calea Domnului spre mântuire, fie calea diavolului spre pierzanie:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
Deci, pe cine urmaţi?
Fiecare dintre noi trebuie să îşi pună cu luciditate această întrebare şi să îşi răspundă cu sinceritate şi obiectivitate, adică în cunoştinţă de cauză, ceea ce ne poate determina să mergem întăriţi mai departe pe calea cea bună, sau să ne revenim în fire şi, în smerenie, căinţă si credinţă, să ne întoarcem la calea cea bună, fie să continuăm a persevera în urmarea căii greşite.
În funcţie de calea pe care alegem s-o urmăm ne declarăm implicit şi afiliaţia noastră: ori pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care o urmăm în credinţă eliberatoare, sau pentru lucrarea stăpânitorului acestei lumi, pe care o urmăm în rătăcire distrugătoare.
Acei oameni care îşi pun speranţa în lumea asta nu fac altceva decât a-şi auto-limita orizontul existenţei. Ei vor să fie floarea acestei lumi, dar vor fi numai o floare trecătoare, precum sunt şi trupurile lor pe care, de fapt, se bizuie:
“Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (1 Petru 1:24).
Precum spunea şi Apostolul Pavel::
 “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Galateni 6:7,8).
Aceştia sunt oameni care vor să se dezmierde cu iluzoriile plăceri lumeşti şi să-şi dea unii altora o slavă deşartă şi efemeră, abordând aceeaşi atitudine ca şi stăpânitorul acestei lumi şi îngerii decăzuţi allăturaţi lui:
“Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Ei se îndeamnă şi se aprobă unii pe alţii, sporindu-şi numărul şi devenind majoritari, astfel încât au ajuns deja la stadiul antevestit de Pavel:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Încurajându-se şi susţinându-se reciproc în toate lucrurile lumeşti, ei se iluzionează că răul asimilat şi practicat astfel de majoritatea oamenilor îi poate face pe aceştia să se simtâ nu numai bine, ci şi îndreptăţiţi în toate privinţele, după principiul ce-mi place mie e bun, instituind, pe cale de consecinţă, libertatea de a păcătui în numele unei toleranţe atotguvernante…
În fond, fiecare este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului…
Astfel, înregimentaţi în slujba satanei, ei cred că o viaţă coruptă devine legitimă şi vor să o impună ca standard de existenţă…
În felul acesta au ajuns ca nişte orbi rătăciţi care, deşi uneori mai afişează o părută smerenie, dar numai pentru saţiul trupului, merg cu consecvenţă pe calea cea lată a pieirii, pierzându-şi singura busolă ce i-ar mai putea conduce spre lumină, după cum avertizase Iisus:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Ştiind că:
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Coplesiţi şi biruiţi de săgeţile diabolice ale ispitei, oamenii devin cel puţin confuzi şi deznădăjduiţi şi tânjesc a păcătui nestinghriţi, după modelul lumesc devenit normă de viaţă socială, trecând astfel la pregustarea iadului şi uitând din ce în ce mai accentuat de iubirea şi fericirea cerească, pierzând bucuria raiului la schimb cu chinurile iadului…
Ei sunt acei morţi ce îşi îngroapă morţii lor despre care a amintit Iisus (Matei 8:22 şi Luca 9:60) şi cărora Pavel le-a vestit finalul hărăzit:
“Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3:19).
Spre deosebire de aceştia, toţi cei ce îşi exercită curajul şi perseverenţa de a-şi lua propria cruce şi a-L urma pe Iisus Hristos spre viaţa veşnică vor cunoaşte adeverirea Duhului şi a puterii ce le vor descoperi înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, “…precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".
“Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. / Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. / Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Corinteni 2:9-14).
Căci faptele noastre bune şi păzirea poruncilor scripturale sunt numai o dovadă primară, neşlefuită a dragostei noastre pentru Iisus Hristos, dar mântuirea nu o putem căpăta decăt din credinţa nestrămutată în Acesta, deoarece:
“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Prin aceasta ne-am şi născut din nou şi obţinem cununa vieţii veşnice pentru care suspinăm aflaţi încă în această lume:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).
O mare minune a puterii lui Dumnezeu care îl face pe om să exclame cu nemărginită recunoştinţă:

“Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8:4).  

CARE ESTE CALEA_5

“Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7:19). Amin! 

ZIUA DOMNULUI

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24:30). Amin! 

LUCRAREA LUI DUMNEZEU (5)

Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. / Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. / Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii (Romani 14:7-9). Amin! 

JERTFA MÂNTUITOARE

Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. / Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10:17,18). Amin!

Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, / Şi aşteaptă până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui. / Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc; (Evrei 10:11-14). Amin! 

APOCALIPSA (cap.16 – extras)

Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. / Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi (Luca 21:10,11). Amin!

Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. / Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21:26,27). Amin!

APOCALIPSA (cap.14_2 - extras)

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. / Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini (Matei 24:30,31). Amin! 

Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică (Galateni 6:7,8). Amin! 

FIII LUI DUMNEZEU

Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. / Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus (Gal. 3:25,26)

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

PUTEREA CUVÂNTULUI

 “Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc.21:14)

          

Realizarea adevăratului rol al apostolilor din secolul I este fundamentală pentru o înţelegere corectă a Noului Testament - Evanghelia. Prin aceşti oameni aleşi spre un scop unic (şi alţi câţiva asociaţi capabili, precum Barnaba, Marcu şi Luca) Dumnezeu a desăvârşit crearea celor 27 de cărţi constituind ceea ce noi numim Noul Testament.

        După ce s-a rugat o noapte întreagă Tatălui, Iisus a ales iniţial 12 oameni care să-l ajute la întemeierea şi construcţia Bisericii Sale în acele vremuri timpurii. Mai târziu, aceşti oameni (mai puțin Iuda Iscarioteanul), împreună cu Pavel (chemat, de asemenea, ca apostol direct de către Iisus, chiar după ȋnălțarea Sa), au început să scrie abundent pe măsură ce Biserica creştea şi se extindea. Aceste scrieri au fost păstrate pentru generaţiile următoare în ceea ce cunoaştem ca Noul Testament şi care sunt scrieri apostolice.

        Dar ce inseamnă apostol?

        “Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca 6:13).

        În cuvinte simple apostol inseamnă “cel trimis”, înţelegându-se în mod clar că cu “un mesaj”. Chiar şi la Iisus se face referirea “Apostolul” într-unul dintre pasajele biblice (“Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3:1).

        Şi cum au fost ei pregătiţi?

        “Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).

        Iar Pavel mărturisește aceasta despre ceilalți Apostoli și face precizarea cum a primit și el harul lui Dumnezeu:

“Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul: / Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie, / Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale” (Efeseni 3:3-7).

        Cei 12 apostoli au lăsat o puternică mărturie de primă sursă despre învierea lui Hristos şi despre mesianism în Biserica timpurie, care a lucrat și lucrează ȋncă prin puterea cuvântului.

        Luca a inclus părţi însemnate din această remarcabilă mărturie  în cartea Fapte, o carte ce ar trebui să fie mai mult aprofundată şi urmată de către toţi creştinii.

        Reamintiţi-vă vorbele lui Iisus: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care -L va trimite Tatăl, în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). El a adăugat: “Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13).

        Acestea s-au întâmplat, întocmai cum a prezis Iisus, iar toate aceste adevăruri sunt consemnate pentru noi in Noul Testament.

        Şi mai mult, ni se spune şi cum trebuie să primim Cuvântul Domnului: “Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; / Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).

        Dumnezeu tratează foarte serios Cuvântul Său, ceea ce şi noi ar trebui să facem la fel. Căci El este chiar fundamentul cunoaşterii, cu care nu ne putem permite să ne jucăm sau să glumim. În principiu, această atenţionare este aplicabilă pentru tot restul cărţilor din Biblie. Nu trebuie să adăugăm sau să scoatem din Cuvântul Domnului care a fost insuflat spre a fi păstrat pentru întreaga omenire. Căci “Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca? / De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care fură cuvântul Meu unul de la altul. / Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus" (Ieremia 23:29-31).

        Aceasta fiindcă: “Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66:2).

        Dumnezeu doreşte ca noi toţi să respectăm Biblia şi să învăţăm să trăim cu fiecare cuvânt al Domnului (Matei 4:4, Luca 4:4).

        “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

        Încurajaţi-vă unii pe alţii spre a veghea şi a nu lăsa pe niciunul dintre cei aleşi să se piardă.

        Domnul vine!

SCIMBAREA LA FATA

24. Iar Celui ce poate sa va pazeasca pe voi de orice cadere si sa va puna inaintea slavei Lui, neprihaniti cu bucurie mare,

25. Singurului Dumnezeu, Mantuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slava, preamarire, putere si stapanire, mai inainte de tot veacul si acum si intru toti vecii. Amin! (Iuda 1)

CRACIUN FERICIT!

Crăciun luminos că s-a născut Hristos!

“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)

Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".

 Ioan 1:11-13

Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)

UN GHID CREŞTIN - extras 7

Prietenia lumii

“Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30) 

Lucrarea de amăgire pe care Dumnezeu a trimis-o ca necredincioşii să se lase conduşi de minciună i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică astfel că aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina adevărului. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).

Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate în calea vântului.

Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia libertinajului.

Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la cel fals spiritual.

Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.

Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.

Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească de vieţuire.

De altfel toate acestea au început deja a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).

Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 20-22).

De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.

Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi garanţia perenă spre mântuire.

Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut prevedea finalul lor.

Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.

Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:

“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).

Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.

Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.

Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:

“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).

Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi judecarea stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-­au urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.

Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi­-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16).

Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:

“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).

De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).

Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa. Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi, rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. / După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).

Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).

Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie construită pe minciună şi interes.

Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este bine pentru ei.

În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.

Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).

Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.

Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).

Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).

Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:

“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).

Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5:6-11).

Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre viaţă veşnică?

Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane, promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă, îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!

Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a informaţiei?

Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai sus.

Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).

Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).

Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.

Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).

Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).

Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).

Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).

Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare?

 Ce vă doriţi?

“Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2)

Un studiu, făcut de un psiholog (William Marston) pe circa 3.000 de persoane, cu titlul “Pentru ce trăiţi?” oferă un răspuns şocant: 94% din subiecţi afirmau că suportă pur şi simplu prezentul, în aşteptarea viitorului, pe care îl defineau ca “pe ceva ce urma să se întâmple”.

Aşadar: ce vă doriţi de la viaţă?

Ce căutaţi?

Aceasta a fost prima întrebare venită din partea lui Iisus în timpul slujirii sale omeneşti. El ne pune aceeaşi întrebare şi astăzi: “Ce căutaţi? Ce vă doriţi în viaţa aceasta?”

Cum îi răspundem noi?

Adânc în inimile noastre cei mai mulţi cunosc răspunsul, sau care ar trebui să fie acesta. Şi totuşi vieţile noastre expun o altă realitate. Noi ne dorim putere, averi şi notorietate, toate pentru satisfacerea plăcerii personale şi, din păcate, nu o relaţie adevărată, profundă cu Iisus.

Dar Iisus ştie cu adevărat de ce avem noi nevoie cel mai mult. Şi de aceea ne dă imbolduri după imbolduri, astfel încât să ne conştientizeze acea nevoie.

Pentru asta l-a şi întrebat pe un om bolnav: “Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Poate că vă miraţi, zicându-vă: “ce fel de întrebare mai e şi asta? Desigur că îşi doreşte!”.

Nu neapărat. Spre exemplu nu orice persoană care abuzează de alcool sau de droguri doreşte să se elibereze. Nu orice “stea” de cinema, muzică, sport, sau de mai ştiu eu ce, îşi doreşte în mod necesar să-şi schimbe stilul de viaţă. Nu orice persoană care duce o viaţă păcătoasă ar vrea să lase în urmă acel gen de viaţă.

Nu orice persoană care duce o viaţă defectuoasă, nu contează cât de mizerabilă este aceasta, doreşte să se schimbe. Dar dacă şi când suntem gata de schimbare şi avem nevoie de ajutorul Domnului, El este cu siguranţă alături de noi.

La începutul slujirii Sale, Iisus a întâlnit doi oameni pe care i-a întrebat ce caută. Acei doi oameni, aflaţi într-o căutare ardentă, au reuşit, prin imboldul lui Iisus, să găsească mai mult decât îşi propuseseră pentru că Iisus le-a dat ceea ce era realmente necesar vieţii. Şi El va face acelaşi lucru şi pentru noi. Cuvintele Lui către ei au fost: “Veniţi şi veţi vedea” şi ni le adresează oricând şi nouă.

“A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. / Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! / Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. / Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? / El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea…” (Ioan 1:35-39). Ceea ce ne zice şi nouă tuturor, în orice moment al vieţii noastre pe pământ.

Andrei, fratele lui Petru, a fost unul dintre cei doi care a auzit cele spuse de Ioan Botezătorul (celălalt a fost cel mai iubit ucenic al lui Iisus, Apostolul Ioan) şi care l-a urmat pe Iisus. Primul lucru pe care Andrei l-a făcut a fost să-l găsească pe fratele său, Simon (Petru) şi să-i spună: “am găsit pe Mesia” şi să-l aducă la Acesta. Iisus l-a privit şi a zis: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru)” (Ioan 1:41-42).

Aceasta ne arată încă de la început cât de variaţi sunt oamenii ce capătă credinţa în Iisus Hristos şi cât de diferit abordează Iisus fiecare persoană. Primele două persoane, Ioan şi Andrei, l-au auzit pe Ioan Botezătorul proclamându-L pe Iisus “Mielul lui Dumnezeu” şi, drept rezultat, L-au urmat pe Hristos. Apoi Andrei, care îl urmase pe Iisus, l-a adus pe fratele său Simon Petru la Iisus.

Şi relatarea continuă cu Filip, care aparent nu a avut niciun credincios care să-l fi ajutat, dar Iisus l-a chemat: “A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi” (Ioan 1:43).

Apoi, noul convertit, Filip l-a găsit pe Natanael şi l-a invitat să vină să vadă: “Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. / Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi” (Ioan 1:45-46).

Şi lucrurile au mers tot aşa mai departe spre împlinirea celor profeţite.

Fiecare este diferit. Probabil că aţi auzit diverse povestiri despre oameni care au avut un trecut tragic, plin de fapte din cele mai reprobabile şi care, după cunoaşterea şi acceptarea lui Iisus Hristos şi-au schimbat vieţile de o manieră dramatică.  După ce auzim astfel de mărturii începem să ne gândim că poate credinţa noastră în Iisus Hristos nu este atât de semnificativă ca a acestora. Putem spune: “Mie nu mi s-a întâmplat ceva atât de dramatic!”

Dar asta nu înseamnă că acei credincioşi au suferit o convertire mai bună decât ceilalţi! Ci numai una diferită.

Trebuie să ne amintim un simplu lucru: Dumnezeu ne dă tuturor acelaşi dar. Cu toţii primim aceeaşi binecuvântare. Cu toţii am păcătuit în viaţa noastră şi apucaserăm pe drumul îndepărtării eterne de Dumnezeu. Dar cu toţii putem fi salvaţi prin dragostea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci dacă ne-am pus credinţa în Iisus Hristos ca fiind Domnul şi Mântuitorul nostru, atunci fiecare dintre noi are o mărturie care merită să fie împărtăşită spre zidire.

Aşa după cum oamenii au diferite tipuri de personalitate şi temperament, ei vin la credinţă pe diverse căi. Unii pot avea extraordinare experienţe emoţionale la momentul când decid să-l urmeze pe Hristos, în timp ce alţii nu.

Când am început să devin conştient ce îmi lipseşte cel mai mult şi să-l rog pe Domnul să vină în viaţa mea, nu am simţit nimic deosebit. N-am simţit nimic specific atunci imediat. Astfel încât, în mod greşit, am crezut că poate nu pot să mă schimb, sau că poate este prea târziu pentru aceasta, sau că pur şi simplu Domnul nu mai vrea să mă primească.

Dar Domnul nu ne dă schimbarea prin simţuri, ci prin credinţă (“Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” – 2 Corinteni 5:7). Iar credinţa se zideşte prin smerire şi rugăciune, prin acceptarea schimbării şi perseverenţă.

Emoţiile nu sunt rele; se poate ca prezenţa Domnului să fie experimentată în mod real şi profund pe cale emoţională. Dar asta nu li se întâmpţă tuturor. Sau se poate întâmpla în anumite împrejurări excepţionale care îi vor marca definitoriu, pentru tot restul vieţii.

Ajungem deci la Hristos pe căi diferite. Ioan şi Andrei L-au găsit pe Iisus prin îndemnul unui profet (Ioan Botezătorul). Simon Petru şi Nataniel au venit la Iisus prin eforturile personale ale altor credincioşi. În cazul lui Filip, Domnul nu a folosit vreun mijlocitor omenesc. El realmente L-a întâlnit pe Iisus in miezul unei zile obişnuite şi a răspuns chemării Acestuia. Ca şi Apostolul Pavel, a cărui convertire a fost de-a dreptul dramatică prin abordare şi radicalitatea sa (vezi Fapte 9).

Important este că, deşi încă nu Îl ştiau, Îl căutau cu ardoare. Şi L-au găsit.

Şi noi, la fel, putem să-L găsim pe Domnul... Şi să rămânem pentru totdeauna cu El...