ZONA GRI_10 – JUDECATA

De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda (1Cor.4:5). Amin! 

Evadaţi deci din zona gri şi schimbaţi iluzia zămislită din pofte, prin exacerbarea simţurilor, cu certitudinea vieţii, care are un singur izvor şi deţinător – Dumnezeu, Cel care o oferă tuturor celor care Îl caută şi se ţin de numele Său, precum ni s-a spus:

“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21) şi întărit:

"Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi"; şi "să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului" (2 Timotei 2:19b). 

Valorificați deci prin credință darul vieții pe care l-ați primit prin harul Domnului Iisus Hristos, cel ce s-a dat pe sine, din iubire, ca jertfă pentru mântuirea noastră!

“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, / Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:27,28).

Gândiţi-vă că noi nu putem alege în ce epocă să trăim, dar după cum ceasul a început dintr-o dată să ticăie pentru fiecare dintre noi, tot aşa se şi poate opri şi nu mai putem reveni spre a face alegerea prin care să determinăm locul în care ne vom petrece eternitatea. 

ZONA GRI_9 – DEFINITIVA SEPARARE

“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. 

(Matei 25:41)  

 

Păcatul pe care l-au adoptat ca stil de viaţă, preferând să trăiască în iluzoria zonă gri, complementară întunericului, îi face irecuperabili şi deci, prin judecată, vor fi plasaţi alături de diavol, adică separaţi definitiv de darul vieţii oferit oamenilor de către Dumnezeu, prin sacrificiul lui Iisus Hristos:

“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3:19) şi

“Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită” (Proverbe 10:25). 

Credeţi că ura şi prigoana la care sunt supuşi credincioşii trebuie să-i neliniştească sau să-I sperie pe aceştia?

Dimpotrivă, Iisus le-a lăsat un îndemn plin de putere şi lipsit de orice urmă de dubiu când a spus:

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. / Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer” (Luca 6:22,23a). 

Care este motivaţia acestei fericiri de natură divină?

Iat-o:

“Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci (n.n. – ai antihristului), căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). 

CALEA SPINILOR_17 - CEASUL DE PE URMĂ

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17).

“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie" (Luca 21:28). Amin! 

Acum am ajuns la punctul în care putem să abordăm relaţia dintre noi, cei aflaţi sub har, şi lumea în care trăim şi să înţelegem mai bine interacţionarea noastră cu aceasta.

Mai întâi însă să revelăm o imagine instantanee luată lumii. Fără putinţă de tăgăduinţă putem spune că lumea actuală se află într-o stare de pernicioasă rebeliune, fiind extrem de coruptă şi plină de păcat, aproape sufocată de apăsarea acestuia, ceea ce îi determină pe mulţi observatori avizaţi să afirme că, cu siguranţă, trăim vremurile din urmă. 

Când fac apel la o astfel de afirmaţie mă bizui pe ceea ce spunea Ioan despre epoca în care trăia el: “Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1Ioan 2:18). Ori Petru: “Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Sau Pavel: “Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea” (Evrei 10:25); “Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. / Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:11.12).

Dacă epoca lor îi determina să creadă, prin semnele care se manifestau pe atunci, că s-au atins limitele în privinţa apostaziei şi necredinţei, ce credeţi că ar fi spus ei, apostolii Domnului, dacă ar fi trăit astăzi?! 

<<< Sfârşit >>> 

CINSTIREA FIULUI

Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; / Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan 5:26,27). Amin! 

VIAŢA ESTE ÎN FIUL

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. 

(Ioan 5:24). Amin! 

ULTIMA ŞANSĂ – partea II

 

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12) 

În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau pedeapsă eternă. 

“Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, / Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi” (Fapte 17:27-31). Amin! 

Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:

“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15). 

FACĂ-SE VOIA TA!

 

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU_(3)

Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. / Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; / Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus (Romani 3:22-24). Amin! 

MESAJ ÎNTRU CREDINŢĂ

 

APOCALIPSA (cap.20 – extras)

De vreme ce drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi, / Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, / În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus. / Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, / Când va veni să se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea (2Tesal.1:6-10). Amin! 

CINA CEA DE TAINĂ

Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea? / Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie (Ioan 16:19,20). Amin! 

APOCALIPSA (cap.18 – extras)

Iar împăraţii pământului, care s-au desfrânat cu ea şi s-au dezmierdat cu ea, se vor jeli şi se vor bate în piept pentru ea, când vor vedea fumul focului în care arde, / Stând departe de frica chinurilor ei, şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare, că într-un ceas a venit judecata ta! (Apocalipsa 18:9,10). Amin!

Şi strigau, uitându-se la fumul focului în care ardea, zicând: Care cetate era asemenea cu cetatea cea mare! / Şi îşi puneau ţărână pe capetele lor şi strigau plângând şi tânguindu-se şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei ce ţin corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit! (Apocalipsa 18:18,19). Amin! 

APOCALIPSA (cap.12 - extras)

Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat (Ioan 16:7-11). Amin!

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Amin!

JUDECATA DE APOI

Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor (Apoc.20:12)

VIAŢA VEŞNICĂ ŞI JUDECATA

Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis. / Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5:22-24).

CINA CEA DE TAINĂ

Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. (Ioan 16:7-11)

DUMINICA FLORIILOR

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31)

PRIETENIA LUMII

   “Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30)

Lucrarea de amăgire, pe care Dumnezeu a trimis-o pentru a-i da în vileag pe necredincioşii care s-au lăsat conduşi de minciună, i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică, astfel că aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina adevărului, pentru că nici nu o vor şi de aceea nici nu o caută. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).

Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate în calea vântului. 

Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia libertinajului.

Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la cel fals spiritual.

Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.

Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.

Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească de vieţuire.

De altfel toate acestea au început deja a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).

Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2:20-22).

De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.

Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi garanţia perenă spre mântuire.

Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut prevedea finalul lor.

Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.

Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:

“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).

Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.

Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.

Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:

“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).

Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi judecata stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-­au urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.

Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi­-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16).

Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:

“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).

De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).

Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa. Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi, rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. / După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).

Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).

Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie construită pe minciună şi interes.

Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este bine pentru ei.

În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.

Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).

Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.

Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).

Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).

Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:

“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).

Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5:6-11).

Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre viaţă veşnică?

Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane, promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă, îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!

Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a informaţiei?

Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai sus.

Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).

Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).

Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.

Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).

Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).

Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).

Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).

Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare? 

DEFINITIVA SEPARARE

“Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:12,13) 

Instaurarea apostaziei şi înlăturarea Duhului Sfânt sunt ultimele şi cele mai grave simptoame ale unei lumi în care păcatul, devenit prevalent prin acceptarea sa de către oameni, s-a cronicizat şi începe a avea puseuri din ce în ce mai dese şi mai intense şi de o întindere tot mai largă. 
Acesta este de aceea şi timpul în care răbdarea lui Dumnezeu ajunge la limită, iar mânia Sa începe a se manifesta, mai întâi sub forma unor dure avertismente, iar în cele din urmă prin acţiuni directe de sancţionare a răului, care vor culmina cu judecata şi pedeapsa finală. Adică binele şi răul vor fi din nou separate de către Dumnezeu, de data aceasta definitv.
“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Într-un astfel de context escatologic nici nu este de mirare că şi cuvântului lui Dumnezeu incepe, prin acţiunea voluntară a oamenilor, să-i fie redusă aria de influenţă asupra lumii şi, drept urmare, răul se dezlănţuie nestingherit, rupând toate zăgazurile umane şi împiedicând tot mai virulent accesul oamenilor la sămânţa aducătoare de rod, până la  producerea unei schimbări ireversebile de comportament a acestora.
Să ne reamintim, din pilda semănătorului, ce semnifică sămânţa:
“Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11).
De asemenea, tot aici ni s-a spus că sămânţa căzută între spini va fi înăbuşită prin creşterea spinilor:
“Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat” (Marcu 4:7).
Iar semnificaţia acestora este comportamentul oamenilor:
“Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, / Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4:18,19).
Aceasta este cea mai lată cale spre pierzanie, atât pentru că este adoptată şi de marea majoritate a aşa-zişilor creştini, dar şi pentru că are o susţinere puternică în auto-suficienţa oamenilor şi în aşa-zisa lor dorinţă de emancipare.
În pilda respectivă se mai vorbeşte şi despre sămânţa căzută lângă cale, precum şi de cea căzută în locuri stâncoase, ambele având parte de o existenţă efemeră datorită acţiunii directe şi intensive a forţelor malefice asupra unor oameni debusolaţi şi care, de fapt, nu se află în căutarea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot păstra nici harul şi nici cuvântul Acestuia.
“Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evrei 3:14).
Dar toţi cei care pretind că primesc cuvântul lui Dumnezeu şi că îl ascultă şi îl urmează, deşi ei se iau unul după altul şi practică predanii omeneşti de sorginte lumeacă sau, şi mai rău, diabolică, sunt de fapt cei care se află într-o mare iluzie: obişnuinţa lor de a cocheta cu păcatul îi conduce la adoptarea unei ipocrizii endemice pe care şi-o împărtăşesc unii altora, adoptând un stil de viaţă ce-i înstrăinează constant şi tot mai accelerat de cuvântul lui Dumnezeu, devenind nu numai opaci faţă de acesta, dar şi tot mai nepricepuţi în a-l înţelege.
“Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere” (2Corinteni 10:12).
De ce devin nepricepuţi?
Pentru că înstrăinându-se de Dumnezeu şi înăbuşind, pe cale de consecinţă, cuvântul Acestuia, ei resping harul lui Dumnezeu acordat prin Duhul Sfânt şi devin oameni fireşti ce trăiesc după înţelepciunea veacului, pierzând abilitatea de a înţelege înţelepciunea de taină a Domnului şi, ratând posibilitatea de a deveni oameni duhovniceşti, rămân pururi rătăciţi, ajungând, prin oponenţă, vase ale mâniei.
“Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. / Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (1Corinteni 2:14,15).
În felul acesta ei se autoizolează în împărăţia întunericului, rămânând de-a pururi separaţi de Dumnezeu şi de viaţa creată de Acesta.
“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei” (Efeseni 4:17-19).
Autorenunţând la darul lui Dumnezeu şi pierzând harul Acestuia, astfel de oameni se degradează continuu şi progredient, sfârşind prin a pierde orice şansă de a se schimba şi evolua către stadiul de om duhovnicesc, spre a se putea afla pe calea infailibilă a adevărului către viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu.
“Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:20-24).
Devenind lipsiţi de credinţă ei pierd odată cu harul lui Dumnezeu şi dreptul de moştenire a făgăduinţei Acestuia, căzând şi rămânând de-a pururi prinşi în cursa diavolului spre a-i face voia, cultivând în trupurile lor, luându-se după basme lumeşti şi băbeşti transpuse ştiinţific şi acordându-şi unul altuia o slavă omenească, la nimic folositoare, decât spre saţiul trupului, desprinzându-se astfel de adevărata viaţă.
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. / Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea” (1Timotei 4:8,9).
Astfel de oameni îşi pierd comuniunea sau posibilitatea comuniunii cu Duhul Sfânt şi rămân pururea rătăciţi şi mânaţi în toate de simţurile şi poftele lor, devenind răzvrătiţi faţă de Dumnezeu, fiind preponderent senzuali, dependenţi de trup şi de pletora stimulilor agreaţi de acesta, lăsându-se supuşi de o stricăciune care se va extinde nestingherită de la trup către suflet.
“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:7,8).
Ei devin, prin propria alegere, vase golite de conţinut, pe bună dreptate numite vase ale mâniei lui Dumnezeu, de acelaşi fel cu cele ce au mai trezit în vremurile antediluviene intervenţia lui Dumnezeu, datorită destrăbălării lor, prin alipirea şi împerecherea cu îngerii căzuţi, cărora le-au devenit obedienţi fideli.
“Dar Domnul Dumnezeu a zis: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" (Facerea 6:3).
Sau atunci când îndelunga Sa răbdare, în loc să fi fost onorată cu întoarcerea la păstrarea legământului, a fost măcinată de compromisuri peste compromisuri făcute păcatului.
“Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate” (Isaia 30:1).
Şi iată ce-a spus Dumnezeu despre această atitudine:
“E cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?” (Ieremia 5:9).
Ei nu mai pot fi biruitorii care vor moşteni împărăţia căci, odată cu înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu, au pierdut şi ceea ce Domnul pusese în ei, Duhul Sfânt care putea să le confere calitatea de biruitori prin credinţă, devenind, prin urmare, acoliţii potrivnicului, adică tatălui minciunii de care s-au lăsat amăgiţi şi căruia i-au dat slava lumească în care au ajuns să i se închine aceluia.
“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. / În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. / Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. / Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă” (1Ioan: 1-4; îngroşarea îmi aparţine).
Dar pierderea Duhului Sfânt duce şi la înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu care ar fi putut să îi conducă la credinţă şi deci la mântuire.
“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1:21).
Ei rămân lipiţi de mulţimea necredincioşilor care nu mai sunt pentru Dumnezeu decât vase ale mâniei sale.
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Odată cu pierderea Duhului Sfânt ei devin definitiv neascultători şi prizonieri ai întunericului, nemaiavând de aşteptat decât judecata finală.
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Iar judecata finală este cea care va pronunţa definitiva separare, aşa după cum aceasta a fost liber consfinţită încă din această viaţă pământească, prin propria alegere şi practicare de către fiecare individ:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. / Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:31-34).
“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).
Amin!

ULTIMA ŞANSĂ

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)

Aşa cum am constatat în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.

Ceea ce face diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice, spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.

O altă diferenţă este aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică, fie este eliminat fără vreo judecată.

În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau moarte definitivă.

Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:

“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.

Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună şi a se ţine pe ea.

Iată ce le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

O altă şansă nu există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc, după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:

“Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).

În fond, Dumnezeu ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.

În marea Sa dragoste, Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii, moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat, cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa, ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:

“Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Iar toate acestea fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:

“Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat  poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).

Aceasta este chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39), iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

“Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

Se cuvine a face o remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare: adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.

Nu însă oricine afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:

“Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Proverbe 28:13).

“Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).

Iar “Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune” (Proverbe 28:9).

Astfel viaţa temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei, devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).

Şi cu toate astea, fericiţi:

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).

Prin urmare orice s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei:

“Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).

În viaţa pământească temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).

Aceasta este o diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică, diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.

Cu toate acestea, există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă, devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.

Deşi ştim cu siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea definitivă!

Pentru credincioşi, apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel, spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).

Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:

“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),

Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:

“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).

Căci aşa cum am aflat ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul Acestuia:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

De aceea lupta noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de slavă spre viaţa veşnică:

“Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:

“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:40-44).

Ceea ce duce la împlinirea făgăduinţei:

“Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).

Adică ne vom întoarce la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

Amin!