CRĂCIUN LUMINOS CĂ S-A NĂSCUT HRISTOS!

 

ÎNVĂŢĂTURILE DOMNULUI HRISTOS_19

Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1Ioan 4:9,10) 

Așa cum lui Avram credința i-a fost socotită dreptate de către Dumnezeu, tot așa și celor ce vor crede întru numele lui Iisus Hristos li se vor ierta păcatele prin răscumpărarea cu sângele jertfei Acestuia și vor fi îndreptați prin credința în El.

“Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. / El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi”  (1Ioan 2:1,2). 

“Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. / Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; / Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus. / Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute, / Întru îngăduinţa lui Dumnezeu - ca să-Şi arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi El Însuşi drept, şi îndreptând pe cel ce trăieşte din credinţa în Iisus” (Romani 3:23-27). 

Pentru aceea,

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, / Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:1,2). Amin!

“La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi / Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12:11,12). Amin! 

ÎNVĂŢĂTURILE DOMNULUI HRISTOS_15

“Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege, care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege. / Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. / Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. / Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă (Gal.3:21-24) 

Nimeni nu va fi în Dumnezeu, deci în viața veșnică, dacă nu va fi socotit drept în fața Acestuia, precum Avraam, strămoșul tuturor credincioșilor, care a fost numit drept prin credința sa: 

“Deci, ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? / Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. / Căci, ce spune Scriptura? Şi "Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate". / Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie; / Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate. / Precum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea fără fapte: / "Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul". / Deci fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem: "I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate". / Dar cum i s-a socotit? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. / Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti şi lor (credinţa) ca dreptate, / Şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur. / Pentru că Avraam şi seminţia lui nu prin lege au primit făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci prin dreptatea cea din credinţă. / Căci dacă moştenitorii sunt cei ce au legea, atunci credinţa a ajuns zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat, / Căci legea pricinuieşte mâine; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. / De aceea (moştenirea făgăduită) este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei ce se ţin de lege, ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor, / Precum este scris: "Te-am pus părinte al multor neamuri", în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt (Romani 4:1-17).  

TRIUMFUL VIEŢII - Ce este păcatul?_4

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (Facerea 1:31) 

Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

Şi mai departe:

“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6). 

Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Ecclesiastul 3:14). 

CALEA SPINILOR_17 - CEASUL DE PE URMĂ

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17).

“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie" (Luca 21:28). Amin! 

Acum am ajuns la punctul în care putem să abordăm relaţia dintre noi, cei aflaţi sub har, şi lumea în care trăim şi să înţelegem mai bine interacţionarea noastră cu aceasta.

Mai întâi însă să revelăm o imagine instantanee luată lumii. Fără putinţă de tăgăduinţă putem spune că lumea actuală se află într-o stare de pernicioasă rebeliune, fiind extrem de coruptă şi plină de păcat, aproape sufocată de apăsarea acestuia, ceea ce îi determină pe mulţi observatori avizaţi să afirme că, cu siguranţă, trăim vremurile din urmă. 

Când fac apel la o astfel de afirmaţie mă bizui pe ceea ce spunea Ioan despre epoca în care trăia el: “Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1Ioan 2:18). Ori Petru: “Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Sau Pavel: “Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea” (Evrei 10:25); “Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. / Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:11.12).

Dacă epoca lor îi determina să creadă, prin semnele care se manifestau pe atunci, că s-au atins limitele în privinţa apostaziei şi necredinţei, ce credeţi că ar fi spus ei, apostolii Domnului, dacă ar fi trăit astăzi?! 

<<< Sfârşit >>> 

CALEA SPINILOR_16 - CEL ADEVĂRAT ŞI CREDINCIOS

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17) 

 

Aici vreau să aduc o mică dar deosebit de importantă precizare: în pasajul din extrasul anterior, “Cuvântul lui Dumnezeu” nu face referire la Cartea Sfântă a Bibliei, care are acest atribut, de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, ci la cel Adevărat și Credincios prin care Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute: 

       “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. / El era la început cu Dumnezeu. / Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1: 1-3). 

Acum ca să ne mai mângâiem încă odată sufletul cu dovada că, datorită nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, Cuvântul s-a întrupat în lume pentru a face cunoscută odată pentru totdeauna Calea, Adevărul şi Viaţa, spre mântuirea celor ce îşi pun credinţa în Acesta:

“Şi Cuvântul S-a facut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

Astfel toţi credincioşii au dobândit harul: “Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” – Romani 5:2 şi “măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni.2:5).

CALEA SPINILOR_14 - NUMAI PRIN IISUS HRISTOS…

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17)

Şi nimeni nu se poate mântui prin merite şi eforturi proprii dacă nu crede în Iisus Hristos şi nu se străduieşte a-L urma pe Acesta: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. / Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).

Iată ce sprijin binecuvântat avem în lupta noastră cu întunericul şi răul pătrunse în lumea aceasta odată cu comiterea păcatului originar. Acesta este chiar Dumnezeu, Cel ce a făcut toate cele văzute şi nevăzute şi care nicicând nu se schimbă, rămânând de-a pururi credincios în făgăduinţele făcute. Şi dacă El le-a făcut pe toate, cine oare Îi poate sta împotrivă?! Şi dacă nimeni nu Îi poate sta împotrivă, avem noi oare de ce a ne mai teme?

“Aşa că putem zice plini de încredere: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Evrei 13:6). 

Ca să vă bucuraţi de sprijinul lui Dumnezeu nu trebuie deci decât să acceptaţi darul Său, căci Domnul, Care le ştie pe toate, a făcut în aşa fel ca să puteţi intra în împărăţia Sa dacă îl primiţi şi credeţi din toată inima, cu pocăinţă şi cu speranţă, asemenea fiului rătăcitor a cărui minte s-a luminat şi, din chiar sufernţa cu care suferea, a aflat calea binecuvântată a întoarcerii şi împăcării cu Tatăl său.

Şi noi o ştim pe a noastră: “Iisus i-a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). 

LA MULŢI ANI!

Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos (2Tesal.1:2). Amin! 

MOŞTENITORI AI VIEŢII VEŞNICE

Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin (2Petru 3:18).  

ÎNTRU ÎNCEPUT

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. 

(Ioan 1:14). Amin!

 

LIPSIŢI DE SLAVA LUI DUMNEZEU

Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. / Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Fiplipeni 2:10,11). Amin!  

LA MULŢI ANI!

Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos (2Tesal.1:2). Amin! 

DATORII NEPLĂTITE_1

Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie; / Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate (Romani 4:4,5). Amin! 

CUVÂNTUL CREDINCIOS ŞI ADEVĂRAT

Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale! / Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; / Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi pentru acestea, cine e destoinic? / Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, în Hristos. (2Cor.2:14-17). Amin! 

CRACIUN LUMINOS!

FIE MIE DUPA CUVANTUL TAU!

CRACIUN FERICIT!

Crăciun luminos că s-a născut Hristos!

“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)

Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".

 Ioan 1:11-13

Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)

LUPTA CEA BUNĂ

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la  care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12) 

După ce am înţeles ce este viaţa şi cum a fost omul creat spre a locui veşnic în aceasta, cum a decăzut el din drepturile sale, lăsându-se înstrăinat de viaţă şi prins în capcana satanei prin care urma să fie aruncat în tărâmul întunericului morţii, am văzut că Dumnezeu nu şi-a încălcat făgăduinţa vieţii veşnice şi, în marea Sa dragoste pentru om, a pus în funcţiune un plan de salvare a acestuia şi repunere a lui în menirea firească  pentru care a fost creat.

Astfel, El i-a acordat omului un timp destinat cunoaşterii binelui şi răului urmând ca acesta, prin propriul liber arbitru, să poată lua, în cunoştinţă de cauză, o decizie privind calea ce o alege şi care îl va conduce, în consecinţă, la destinaţia finală: viaţa veşnică sau moartea veşnică.

Vedem deci că omul a fost plasat, ca urmare a căderii în păcatul originar, într-un conflict ireconciliabil între bine şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, din care poate ieşi fie total recuperabil, prin graţia şi harul lui Dumnezeu date prin Iisus Hristos, fie definitiv pierdut, prin acceptarea participativă a păcatului promovat de tatăl minciunii, diavolul, ucigătorul de oameni:

“Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui. / Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat” (Cartea înţelep. lui Sol. 3:9,10).

Cu toate acestea omul nu a rămas singur în mijlocul acestui conflict căci Dumnezeu i-a dăruit, prin Iisus Hristos, Sfântul Duh, arvuna harului Său, care să locuiască în el spre a-l sprijini în demersul de a tinde spre desăvârşire şi a-l întări în faţa ispitelor ţesute de permanentul vrăjmaş, până când Dumnezeu va binevoi să separe din nou şi pentru totdeauna binele de rău, readucând lucrarea Sa la starea de perfecţiune unitară, redându-i slava întru care fesese creată.

Lupta ce o are de dus omul spre a se elibera din cursa diavolului şi a fi apt de a primi prin credinţă darul lui Dumnezeu se numeşte lupta cea bună, care nu este o luptă aşa cum au existat nenumărate în istoria lumească, ci una subtilă, care se poartă pentru sufletul şi mintea omului:

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12).

Pentru această luptă, prin arvuna harului pe care am primit-o de la Domnul, suntem şi dotaţi cu armele corespunzătoare şi protejaţi de o mână fermă:

“Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:13-17).

“Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. / Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. / Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, / Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. / Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:6-10).

Vedeţi dar cât de bine am putea fi înarmaţi şi de ce sprijin ne-am bucura dacă vom urma chemarea lui Dumnezeu?!

Această chemare ne-a spus-o direct şi fără echivoc chiar Ioan Botezătorul:

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3:3c).

Ceea ce înseamnă că a merge către Dumnezeu în zigzag, din dorinţa de a cocheta cu păcatul, va duce la posibila epuizare a timpului alocat fiecărui om fără terminarea parcursului, fiind astfel găsiţi nepregătiţi de ziua Domnului. Aceasta nu este o glumă! Cu cât oamenii vor cocheta mai mult cu păcatul, cu atât segmentele zigzagului vor deveni mai lungi iar parcursul se va sfârşi cu siguranţă cu mult înainte de atingerea scopului acestei vieţi. Neluptând cu păcatul şi făcâdu-i loc participativ în viaţa lumească, oamenii se vor desensibiliza progresiv şi, în consecinţă, vor orbecăi din ce în ce mai mult pe căi necunoscute, spre un final teribil şi implacabil.

Din nefericire, biruit de sminteala indusă de cel viclean, ce l-a condus la comiterea păcatului originar, omul a pierdut şi stăpânirea acestei lumi, care a trecut la cel ce l-a atras în mârşava ispită a înstrăinării de Dumnezeu (“fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” - 2 Petru 2:19), ajungând, prin respingerea lui Dumnezeu, robul acestui ilegitim stăpânitor al lumii.

Acest neavenit stăpânitor al lumii şi-a instaurat un sistem de dominaţie asupra omului bazat pe minciună, disimulare, inversarea valorilor şi transformarea răului în bine şi invers, descurajare, exacerbarea senzualităţii, stimularea poftelor, lăcomie, spre a-l manipula pe acesta prin intermediul ispitelor al cărui ursitor este.

“Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate” (Cartea înţelep. lui Sol. 4:12).

Ȋn felul acesta, odată venit în lumea asta, omul va fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri invizibile care vor încerca să-l domine spre a pune stăpânire pe el şi a-l determina să devină un sclav obedient şi dependent de ceea ce stăpânul său îi oferă cu aparentă generozitate.

Ȋn aceste circumstanţe, dacă omul nu ar fi fost înzestrat de către Domnul cu Duhul Sfânt, ar fi fost definitv orbit şi şi-ar fi pierdut orice urmă a liberului arbitru cu care a fost înzestrat de Tatăl său. Aşa însă, el va dispune de o conştiinţă (“glasul lui Dumnezeu în suflet” – Sfinţii Părinţi) ce îi permite să discearnă, mai intens sau mai atenuat, funcţie de gradul de activare a acesteia, între un comportament firesc şi pornirile opuse acestuia, induse machiavelic de promotorul răului, despre care amintea Apostolul Pavel:

“Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. / Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; / Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. / Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. / Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. / Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? / Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” – Romani 7:17-25).

Funcţie de cât îşi va exersa conştiinţa şi prin obişnuinţă îşi va învăţa simţurile să deosebească binele de rău, omul se va putea apropia de adevăr şi atunci se va petrece un lucru minunat cu el – se va elibera: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32), devenind desăvârşit şi putând, prin credinţă, să intre în dreptatea lui Dumnezeu. După cum şi David se ruga:

“Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. / Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. / Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. / Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalm 50:10-13).

Ȋn caz contrar omul, chiar dacă va invoca numele Domnului, va fi numai un chimval răsunător care va avea numai o închipuită formă de închinare, “încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Efeseni 2:18), “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

El se va lăsa ispitit şi antrenat de tatăl minciunii în atracţiile lumeşti şi se va întovărăşi cu alţi oameni seduşi de basme meşteşugite, respingându-l pe Dumnezeu şi alipindu-se trecătoarei slave omeneşti: “Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).

Chiar un astfel de om rebel, şantajabil şi subtil îcătuşat de multiplele iţe ţesute în jurul lui îşi doreşte să obţină stăpânitorul acestei lumi deoarece un astfel de om, mai mult sau mai puţin conştient, îl va respinge pe Dumnezeu.

Ce înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, păstrând totuşi o formă aparentă a unei credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic”, fără preocupări spirituale, ofilit sufleteşte şi indiferent faţă de necesitatea stăruinţei în credinţă, cu consecinţele de rigoare, adică a pierderii mântuirii ce poate fi căpătată numai prin sacrificiul lui Iisus Hristos după cum ne-a şi ante-avertizat:

“Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. / Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:16,17).

În primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei conştiente.

“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).

Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).

Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.

Acest proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:

 “Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).

Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.

Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?

Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului, ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!

Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă, este definitivă:

“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).

Vă cutremură cuvântul de mai sus?

Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:

“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25 - sublinierea îmi aparţine).).

Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?

Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):

“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.

Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.

Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu, duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.

Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).

A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Prin toate acestea aţi putut lua aminte că forţele întunericului vor acţiona mai întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).

Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..

Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către forţele răului.

“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).

Este oare, în cele de mai sus, vorba de omul obişnuit? Nu, nici pe departe, ci este vorba de omul desăvârşit, cel despre care deja am arătat că şi-a învăţat simţurile ca, prin obişnuinţă, să deosebească binele şi răul, sub pavăza credinţei. De-abia ajuns în această stare, similară cu cea iniţială în care l-a creat Domnul, el va putea să poarte bătălia duhovnicească a biruinţei:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Nenorocirea pentru marea majoritate a oamenilor este că aceştia uitând îndemnul lui Iisus Hristos - “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Marcu 14:38) - şi lăsându-se antrenaţi în vârtejul simţurilor şi al poftelor, sub vicleana ispită a celui rău, nu mai pot atinge această stare şi îşi creează o falsă stare de spirit, bazată pe trup şi învăţături lumeşti, de sorginte diabolică, adoptând obiceiuri bazate pe basme şi înţelesuri slabe ce îi vor pune în antagonism cu adevărul, uitând sau batjocorind îndemnurile primite de la Dumnezeu, precum acesta al Apostolului Pavel:

“Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2 Timotei 2:16).

Adoptând aceste uzanţe carnale ei se vor depărta de Dumnezeu şi îşi vor atrage respingerea Acestuia:

“Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8).

Puţini dintre aceştia vor mai lăsa propria cunoştinţă să le vorbească şi şi mai puţini o vor asculta şi urma, înainte de a fi prea tărziu spre a mai putea fi primiţi de Iisus Hristos, transformaţi şi făcuţi compatibili Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu, căindu-se sincer de relele comise şi încredinţându-se cu devotamentul ultimei speranţe singurului Mijlocitor ce îi mai poate readuce în prezenţa lui Dumnezeu, după cum şi Apostolul Ioan îşi îndemna ucenicii:

“Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (1 Ioan 2:1), Cel care ne-a şi asigurat în această privinţă când le-a mărturisit ucenicilor Săi înaintea înălţării Sale: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).

Prin această putere, lupta noastră cea bună ne va face demni de a primi cununa biruitoare a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, spre a deveni de-a pururea fii ai Lui, sub mâna Sa iubitoare:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

“Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. / Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4,5). Amin!

FINAL DE DRUM

"După aceea, sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere" (1Corinteni 15:24)  

   Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. 

   Oare de ce?! 

   Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai câteva decenii? 

   Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică? 

   Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre colapsul moral? 

   Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de Dumnezeu? 

   Se produce cumva o pregătire pentru o transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de drum? 

   Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat, sau fals? 

   Asta depinde numai de perspectiva din care se abordează această problematică. 

   Dacă o privim din punct de vedere materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el ar putea fi folosit în acest scop. 

   Dacă privim din punct de vedere spiritual vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul Pavel: 

   “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28). 

   Constituie aceasta o conjunctură agravantă sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste? 

   Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric, cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care poate dobândi şi mântuirea: 

   “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). 

   Desigur că important în acest context este ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul: 

   “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5). 

   Aceasta este cea care face diferenţa şi aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”: 

   “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14). 

   Înainte de atragerea sa în cursa diavolului şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală, aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl, definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă. 

   Această stare de fapt s-a menţinut până când omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric, alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală. 

   De atunci, singura lumină din viaţa sa temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi reprimit în starea de graţie divină iniţială. 

   Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-­a acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii: 

   “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24). 

   Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant componenta materialistică a vieţii. 

   Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase prin înşelăciune poziţia. 

   Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti. 

   Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el, care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre administrare. 

   În felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic atins de omenire într-o anumită etapă istorică. 

   Astfel viaţa temporală a omului devine o iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa. 

   Învăluit în această iluzie omul ajunge să creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea, în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la viaţa veşnică: 

   “Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22,23). 

   Ieşirea din această buclă temporală este posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun. 

   Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). 

   Numai El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr. Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. 

   Dar pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

   Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit: 

   “Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21). 

   “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). 

   Amin.