“Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci
vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30)
Lucrarea de amăgire, pe care Dumnezeu a
trimis-o pentru a-i da în vileag pe necredincioşii care s-au lăsat conduşi
de minciună, i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică, astfel că
aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea
lumina adevărului, pentru că nici nu o vor şi de aceea nici nu o caută. De
acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind
că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile
trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).
Aceasta se întâmplă deoarece, în urma
necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi
minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va
putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte
frunze uscate aflate în calea vântului.
Vedeţi cum lumea în care existăm s-a
schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca
într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi
se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea
răului şi de fascinaţia libertinajului.
Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale,
seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai
instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare
a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi,
limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se
preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească
şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist,
la cel fals spiritual.
Oamenilor li se va predica toleranţa ca
normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a
diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti
evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de
rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce
trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o
ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.
Minciuna va funcţiona atât de bine
încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt
desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din
umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte,
consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului
pierzaniei.
Cum necredincioşii sunt majoritari, se
poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor
stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat
poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai
dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale
faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după
poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către
basme” (2 Timotei 4:3,4).
Ei vor face presiuni pentru abandonarea
definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a
valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea
normă firească de vieţuire.
De altfel toate acestea au început deja
a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând
în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau
înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de
neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum
dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi
veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor
sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi
prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit,
acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci
mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura
eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi
vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor
rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).
Acei creştini care se declarau
credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele
oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi
se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot
cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea
în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de
întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de
pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi
cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la
porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se
întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru
2:20-22).
De aici vedem că aceasta nu este calea
de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.
Precum am arătat în numeroase rânduri,
credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea
constituie şi garanţia perenă spre mântuire.
Aşa după cum am văzut Biblia ne
relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile
lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu
au putut prevedea finalul lor.
Ceea ce ne împinge deseori la
deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma
înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor
lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.
Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta,
una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a
poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de
a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:
“Şi pe când mergeau ei, El a intrat
într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea
o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta
cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:
Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci
să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi
pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a
ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).
Noi trebuie ca mereu să ne amintim că
descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul
speranţei.
Dacă vă confruntaţi în unele momente,
de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi
acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi
roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.
Ca să puteţi descoperi speranţa din
planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L
urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor,
reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de
Ioan:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci
dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl
voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de
judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă
duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul
acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).
Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul
lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea
Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce
condiţii) dar şi judecata stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi
asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-au
urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.
Împreună cu ei se vor afla şi cei
căldicei care şi-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii
dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii
fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat:
“Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din
gura Mea” (Apocalipsa 3:16).
Sau cum a prefigurat în următoarea
parabolă:
“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând
candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau
fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au
luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată
cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar
la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru
întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit
candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din
untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au
răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai
bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să
cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa
s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne,
Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă
cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).
De aici înţelegem şi mai bine că nu
există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine
este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).
Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom
putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da
vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa.
Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi,
rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am
avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este
adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de
amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi
recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin
poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. /
După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi
afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă
va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am
mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va
zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii
nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).
Degeaba mulţi vor avea convingerea că
au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu
îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva
fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în
El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea
cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi
făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil
strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era
foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a
convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală
cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin
stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o
vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc
mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât
darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o
altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să
slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va
iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să
slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).
Revenind puţin, să vedem ce fel de
relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la
cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori
pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi,
prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta
este o relaţie construită pe minciună şi interes.
Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde
că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le
răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei
înşişi că este bine pentru ei.
În felul acesta îşi lasă sufletele
cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice
alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.
Cu ei, din acel moment, se va întâmpla
ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare:
“Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă
sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi
şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. /
Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de
Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui
Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).
Din nou vedem ce înseamnă calea cea
largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.
Nu necazurile ivite în calea lor îi
determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului
de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea
aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că
toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să
socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea
credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei
desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov
1:2-4).
Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim
şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi
îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).
Încercarea deci nu îl va speria pe
adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin
ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului
lui Dumnezeu:
“Deci fiind îndreptaţi din credinţă,
avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi
apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru
nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe,
bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea
nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat
în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).
Şi aşa este firesc, deoarece dacă am
putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi
împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu
niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia:
“Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu
le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul
hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru
un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu
Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit
când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi
prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram
vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult,
împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne
lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum
împăcarea” (Romani 5:6-11).
Prin aceasta am căpătat dreptul de a
deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce
altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost
transformată în putere, spre viaţă veşnică?
Trăind în lumea asta suntem martori la
un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele
aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca
libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub
foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane,
promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă,
îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite,
devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza
păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!
Cum este cu putinţă aceasta în plină
eră a informaţiei?
Foarte simplu, prin alegerea greşită a
celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul
citat mai sus.
Trăim acum o epocă materialistă aproape
exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat
manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea
moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive
pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu
exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi
face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu
al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea
declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar
cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar
dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.
/ Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).
Ce cale simplă de abandonare a lui
Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai
trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la
credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa
noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă
cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din
fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).
Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne
putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta
pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.
Dincolo de durerile pricinuite de
aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor
sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte
irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al
amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite
definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca
fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv
lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai
putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui
Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele
se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).
Renunţând la Duhul Sfânt şi
înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de
neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci
este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).
Este ruinarea definitivă a
posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune
care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a
sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea
noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa
cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar:
numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu
Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este
ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei
limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a
cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul
lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi
ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna
sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i
s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină
vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii
lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).
Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe
aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va
conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis:
Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt
adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).
Cei chemaţi la nunta Mielului sunt
adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în
El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce
ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Rezultă că marea întrebare la care
trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare?
