“Atunci
şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în
ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului
este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că
dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi
el” (Facerea 3:4,5,6).
Din
acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui
Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul
pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe Pământ a fost
coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului
şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc de sorginte
diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au
păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină la
întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după cum
spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o
mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Purtăm
aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi blestemul naturii noastre corupte
prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a
doua şi dorindu-ne-o pe prima spre eliberarea şi salvarea noastră: “Căci
dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),
“Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele
trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).
În
tot ceea ce s-a întâmplat atunci găsiţi oare vreo imputare care ar putea să-I
fie adresată lui Dumnezeu?
Dacă
părinţii primordiali ai omenirii ar fi ascultat cuvântul Acestuia şi nu s-ar fi
lăsat manipulaţi de diavol, omenirea ar fi moştenit perpetuu raiul creat de
Dumnezeu, rămânând veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu şi nemaicunoscând astfel
moartea şi toate celelalte suferinţe aduse de atingerea păcatului, toate
incompatibile cu prezenţa lui Dumnezeu.
Şi,
cu toate acestea, de-a lungul istoriei lumeşti, cel mai blamat personaj pentru
necazurile întâmpinate de om în viaţa pământească a devenit (prin practicarea
subtilă de către tatăl minciunii a aceleiaşi insidioase ademeniri şi iluzionări
până la transpunerea sa axiomatică în mintea celor mai mulţi oameni) Însuşi
Dumnezeu, adică tocmai Cel care ne-a dat viaţă şi care nu doreşte nicicând ca
noi să pierdem acest dar al Său.
Acesta
este mecanismul ingenios al minciunii prin care suntem permanent îndemnaţi să
muşcăm, fiecare dintre noi, din fructul oprit şi, devenind captivi în
rebeliunea satanei, să schimbăm prin urmare voluntar calea luminii şi a vieţii
veşnice pe cea a întunericului şi a morţii eterne.
Dar
atâta vreme cât mai suntem în această viaţă temporală, există încă o salvare ce
ne poate elibera din cursa celui rău şi readuce în drepturile noastre fireşti
şi divine pe care le-am căpătat, încă de la creaţia noastră, chiar de la Tatăl
nostru şi ai cărui moştenitori legali putem redeveni prin acceptarea ultimei
chemări a Acestuia adresată nouă prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel care s-a
sacrificat tocmai pentru a face posibilă primirea acestui dar final şi
ifailibil, plătind preţul suprem al răscumpărării noastre spre mântuire:
“Şi
de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi
Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din
păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
Dumnezeu
ne iubeşte atât de mult încât ar dori ca niciunul dintre noi să nu piară şi de
aceea ne-a acordat cuvântul său spre cunoaşterea adevărului şi pe Iisus Hristos
spre a-L urma, prin credinţă, în împărăţia lui Dumnezeu, fiind astfel
răscumpăraţi pentru viaţa veşnică.
“Şi
aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este
în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu
nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).
Alegerea
se face numai prin uzul liberului arbitru şi de aceea ea este personală, ca şi
consecinţele aferente. Dar alegerea nu se face numai declarativ, ci ea
presupune acceptarea adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu şi urmarea în
credinţă, prin îndreptare şi transformare continuă, a Celui ce şi-a pus viaţa
pentru mântuirea celor ce Îl urmează.
“Şi
dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia,
petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri
stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră
deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui
miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de
întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi,
/ Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi
I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. /
Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de
fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind
născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin
cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul
este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea
a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care
vi s-a binevestit” (1 Petru 1:17-25).
Iată
deci că cel care abandonează viaţa nu este Dumnezeu, ci omul căruia, odată ce a
făcut cunoştinţă cu răul, îi este prea greu să renunţe la pretenţiile iluzorii
de a fi asemenea lui Dumnezeu şi se lasă prea uşor angrenat în rebeliunea
diavolească spre a-şi satisface inutilele ambiţii şi pofte de persoană
bicisnică, după cum a devenit prin acceptarea minciunii în locul adevărului.
Vedeţi
cum, pentru nişte ambiţii deşarte şi demne de ruşine, omul uită că singurul
care i-a dat şi continuă constant să îi ofere ceva este Dumnezeu? Iar cel ce
l-a ademenit pe calea pierzaniei nu face altceva decât să îi răpească permanent
darurile lui Dumnezeu, spre a-l lipsi pe om de perspectiva luminoasă a
împărtăşirii cu Acesta:
“Şi
aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu
este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem
împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar
dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire
unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice
păcat” (1Ioan 1:5-7).
Este
mai mult decât culmea ridicolului de a-L respinge pe cel ce te iubeşte şi
doreşte a te salva, în favoarea celui ce ţi-a răpit tot ceea la ce erai
îndreptăţit şi-ţi oferă apoi unele fărâme, spre a-ţi satisface vanităţi ale
unei slave lumeşti iluzorii, care se va sfârşi inevitabil într-un etern lac de
foc.
“Nu
iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea
Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului
şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”
(1Ioan 2:15,16).
Şi
cu toate acestea dragostea lui Dumnezeu este fără limite, fiind veşnică după
cum şi El este, iar prea mulţi oameni consideră că o merită necondiţionat,
Domnul fiindu-le datori cu această iubire, chiar dacă ei nu răspund chemării
Sale.
Ei
bine, vă voi servi un duş rece: Dumnezeu nu îi este dator nimănui cu nimic căci
toate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către El, prin El. Aşa că nouă,
oamenilor, ne-ar putea fi cel mult dator cu inexistenţa noastră, la care suntem
liberi să ne întoarcem, după cum va fi alegerea personală a fiecăruia.
“Căci
harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe
noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim
cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita
nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos
Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată
fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit
2:11-14).
Amin.
