CUM A ÎNCEPUT_(2)

 

CE ESTE PĂCATUL?

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3:22)

  

    Mulţi semeni de-ai noştri s-au întrebat şi se mai întreabă încă: “Ce este păcatul”?

     Asta dovedeşte că o definiţie a păcatului, după înţelesurile slabe ale lumii, nu poate fi satisfăcător formulată. Şi, într-adevăr, definiţiile din diverse dicţionare nu fac decât să sublinieze neputinţa omului de a sintetiza ceea ce ar putea să însemne cuvântul păcat.

     Nu am câtuşi de puţin intenţia de a ataca aici suficienţa şi neputinţa demersurilor lumeşti, dar definiţia dată, spre exemplu, în DEX este departe a fi de folos.

     Paradoxal, formulări mai aproape de adevăr găsim în continuare, la locuţiuni, pe care le redau deoarece sunt folositoare străduinţei de a înţelege semnificaţia păcatului: “Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit”.

     Lăsând puţin deoparte încercarea de definiţie, aş dori să ne îndreptăm atenţia către Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi să încercăm a descifra unele din înţelesurile acestuia, singurele care ne pot ajuta să căpătăm răspunsuri pertinente.

     Aşa după cum marea majoritate dintre noi cunoaşte, lucrarea generatoare a lui Dumnezeu, ce avea a se încheia apoteotic cu creaţia omului, a început prin anumite separări.

     Dar înainte de a aborda lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu să încercăm a realiza cine este Dumnezeu şi a înţelege slava puterii sale.

     “Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit. / Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. / Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi / Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti” (Psalm 144:3-6).

     Vă puteţi imagina cât de mare este universul vizibil în care am fost creaţi? Cine poate număra măcar stelele cuprinse de acesta? Numai Calea Lactee, micuţa galaxie unde este plasat Pământul, are peste 100 de miliarde de stele! Le puteţi oare număra pe cele ale întregului univers? Cred că v-ar fi foarte greu şi nu ştiu dacă o viaţă de om ar fi de ajuns.

     Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le-a numit şi ştie permanent unde le-a aşezat, niciuna la întâmplare!

     Pe deasupra mai sunt şi cele nevăzute şi nu putem şti cât de multe şi de măreţe sunt şi toate acestea. Avem numai vaga informaţie şi firava înţelegere că acestea pot însemna chiar mai mult.

     Nu-i aşa că este greu să vă imaginaţi o asemenea imensitate?

     Cu atât mai mult pe Dumnezeu!

     Cuvintele nu sunt suficiente pentru a pefigura imaginea lui Dumnezeu după înţelesurile noastre slabe; putem însă aprecia că El este cu mult mai mult decît infinitul, puterea Sa este fără vreo limită, iar măreţia slavei Sale este cununa atotcuprinzătoare a tuturor acestora.

     “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

     Capacitatea şi puterea Lui sunt atât de mari încât până şi timpul îl poate face să se dilate după voia Sa sau să se contracteze instant: “Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8). De aici reiese şi caracterul infailibil al lui Dumnezeu, căci El, ştiindu-le pe toate încă dinainte de a fi făcute (“Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult…” – Psalm 138:5), cu siguranţă nu le va rândui spre păstrare decât pe cele bune, iar pe cele rele le va destina deşertăciunii, spre pieire.

     Devine astfel uşor de realizat că, deoarece toate au fost făcute întru El şi de către El, nimeni nu se poate compara cu Dumnezeu şi nu poate avea pretenţii în faţa Acestuia, după cum ne-a spus chiar El: “Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu” (Cartea lui Iov 41:11).

     Este copleşitor, prin semnificaţiile implicate, gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa şi, în infinita Sa dragoste şi răbdare, lucrează permanent spre a-l aduce înapoi pe acest fiu rătăcitor care s-a despărţit de El prin propria alegere.

     Ȋnţelegând acum ceva mai bine cine este Dumnezeu, să reluăm ceea ce abordasem mai sus cu referire la lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cu spuneam Acesta şi-a început lucrarea prin diverse separări: lumina de întuneric, pământul de cer, apele de uscat şi a văzut că este bine, adică perfect, care poate exista în măreţia prezenţei Sale. Şï-a continuat apoi lucrarea prin pregătirea pământului în vederea creării vieţii pe acesta. Şi pe toate le-a făcut bine, foarte bune ş.a.m.d.

    Această perfecţiune a creaţiei lui Dumnezeu, începută prin separări, ne arată că unele lucruri au rămas permanent separate prin lucrarea lui Dumnezeu şi ele nu pot avea aceeaşi caracteristică de bune (generatoare de bine), deoarece altfel nu ar mai fi fost separate, ci o au pe cea de rele (generatoare de rău) faţă de scopul propus, adică aceluia de a obţine o lucrare perfectă. Ȋnţelegem de aici că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut din cele bune şi nu poate avea nimic în comun cu cele rele deoarece i-ar afecta caracterul de perfecţiune, rezultând că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt.

     Spuneam că este copleşitor gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Acum putem numi şi scopul pentru care l-a creat, desprins din chiar planul Său de mântuire, vestit prin propriul Cuvânt, consemnat în Biblie:

     “Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:23).

     “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, / Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 16,17 – îngroşarea îmi aparţine).

     Formidabilă revelaţie: omul a fost creat desăvârşit (nici nu putea altfel fi compatibil cu perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu), pentru o interacţiune complementară firească cu orice lucru bun!

     Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

    “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

    Şï mai departe:

    “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

     Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6).

     Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

     Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

     Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

     “Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).

     Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, Lucifer / diavolul / satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului şi separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.

     “Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).

     Numai că prin această mişcare, el, împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.

     Ei bine, acesta a fost momentul în care păcatul a căpătat pricină şi, prin intermediul cetei îngerilor rebeli, a pătruns în împărăţia luminii şi a contaminat perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu, conducând spre moarte prin ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând îndemnul îngerilor decăzuţi: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:24).

     Şi: “Iată cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi pe neaşteptate se prăbuşeşte” (Isaia 30:13).

     Păcatul este deci negarea binelui şi reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul de a înlănţui lumina vieţii şi a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul întunericului, prin acţiuni subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest caracter subversiv şi insidios îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă nu şi în raport cu Dumnezeu, care nu numai că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte, fiind perpetuu infailibil: “El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22). Ȋn plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând precum orbii: “…Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).

     Înţelegem acum de ce această viaţă temporală, pe care am primit-o prin graţia lui Dumnezeu, spre a putea face în cunoştinţă de cauză alegerea mântuitoare, ne este afectată de atâtea aspecte negative, care ne pot altera traiul cotidian până acolo incât acesta să ni se pară un blestem. Şi cu cât aceia dintre noi care se vor lăsa copleşiţi de forţa celui rău şi vor accepta jugul său, lăsându-se seduşi de falsele sale valori de care ar putea beneficia în această viaţă pe pământ – avere, putere lumească, renume şi onoruri omeneşti, satisfacerea poftelor, mulţumirea unor simţuri exacerbate etc. - cu atât se vor afunda în întuneric şi se vor înstrăina de Dumnezeu, devenind servanţii stăpânitorului vremelnic al acestei lumi şi preluând povara păcatului ce va deveni stigmatul osândei lor veşnice.

     Iată cum îi descrie Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce se lasă astfel purtaţi, fără împotrivire, pe o asemenea cale:

     “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

     Aceştia, prin propria lor alegere, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu mai pot produce roadele cele bune insuflate de Domnul, spre îndrerptarea şi mântuirea oricărui om ce Îl caută pe Mântuitor şi îşi pune credinţa în El.

     Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de Domnul?

     Ele sunt acele roade aduse de om în demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a deveni demn de dragostea lui Dumnezeu:

     “Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, / Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:19-26).

     Numai căutându-L şi apropiindu-se de Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină compatibil cu prezenţa lui Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:

     “Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

     De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă ce i s-a dat omului a fost aceasta:

     “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b).

     Căci asta îi conferă şi compatibilitatea de care vorbeam:

     “Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3).

     Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit promotorii acestuia.

*

*              *

    Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină (Eden) de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea acesteia şi protejarea vieţii create în ea, dar separându-l astfel de contaminarea adusă prin actul de rebeliune al îngerilor decăzuţi, pentru a se putea bucura de viaţa veşnică, dar şi de prezenţa Sa. Şi întrucât îl înzestrase şi pe el, ca şi pe celelalte fiinţe superioare, cu liberul arbitru, i-a dat instrucţiuni ferme să se păstreze în această stare, avertizându-l şi asupra consecinţelor:

     “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facerea 2:16,17).

     Satana s-a umplut de pizmă văzând că împărăţia lui Dumnezeu poate oricum creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunile false că nu vor muri dacă îl vor urma pe el şi că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.

     “Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).

     Din acel moment, datorită acestui păcat primordial a neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte diabolică:

     “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

     Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:

     “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

     Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).

     Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu (Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:

     “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),

     “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

     Ȋn toată această vâltoare în care ne aflăm prinşi trebuie ca niciodată să nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în vreun fel:

     “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8 – îngroşarea îmi aparţine).

     El este stânca de neclintit pe care ne clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu, căci:

     “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9) şi

     “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:9,10).

     Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om spre a-l înfia spre viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare în căinţă de păcatele comise?

     Răspunsul este un categoric nu!

     Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă el va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:

     “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5).

     Prin transformarea suferită, un astfel de om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer, cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11).