DOMNUL VINE! - SUNTEŢI PREGĂTIŢI?

      În creștinismul timpuriu formularea „Domnul vine” (Maran atha) era folosită drept salut, atât de recunoaștere, cât și de ȋncurajare ȋntre creștini. Cu timpul, asimilată de biserică, a devenit o formulare ceremonială și ulterior scriptică, adică fiind ȋntâlnită preponderent ȋn scrieri și mai puțin ȋn adresarea verbală.

Deși datorită neglijenței umane ea a ajuns ȋn fundalul exprimării creștine, căpătând mai mult un caracter festiv, totuși pentru credincioșii fervenți a rămas ȋntotdeuna expresia speranței supreme că revenirea lui Iisus Hristos se păstrează permanent iminentă, conform voii lui Dumnezeu, confirmată și de cartea Apocalipsa care se ȋncheie apoteotic cu versetul: „Cel ce mărturisește acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc.22:20).

Totuși toți credincioșii știu că venirea Domnului va fi precedată de anumite semne legate de starea omenirii, precum:

-         propovăduirea Evangheliei se va fi făcut la toate neamurile: „Şi se va propovădui această Evanghelie a ȋmpărăției ȋn toată lumea spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul (Mat.24:14);

-         instaurarea apostaziei, lepădarea de credință și respingerea Duhului Sfânt: „Zic vouă ca le va face dreptate ȋn curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luc.18:8); „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o ȋmpiedică acum va fi dat la o parte” (2Tes.2:7);

-         generalizarea stilului păgân de viață, bazat pe pofte și idoli, ȋn toate domeniile vieții pământești: „Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: / Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. / Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, şi zideau, / Iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, / La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiul Omului (Luca 17:26:30);

-         persecuția creștinilor pentru credința lor ȋn Iisus Hristos și ascultarea cu consecvență a poruncilor Lui: „Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu” (Mat.24:9);

-         apariția de numeroși falși profeți și antihriști care ȋi vor duce pe cei mai mulți ȋn rătăcire: „Iar El a zis: Vedeți să nu fiți amăgiți, căci mulți vor veni ȋn numele Meu, zicând: Eu sunt, și vremea s-a apropiat. Nu mergeți după ei” (Luc.21:8).

          Dar nu numai starea oamenilor va fi afectată și deteriorată accelerat, ci și ȋntregul pământ și cer, așa după cum voi arăta ȋntr-un viitor articol dedicat specific acestor semne.

          Totuși, acum voi face o scurtă referire și la unele dintre acestea pentru a putea ajunge de o manieră sugestivă la ȋncheierea mesajului acestui articol.

          Este evident că tot mai multe și mai largi regiuni ale planetei au ȋnceput să fie devastate de dezastre naturale de o neobișnuită forță. Astfel ȋn ultimii ani s-au ȋnregistrat cele mai mari și numeroase uragane, puternice cutremure și fenomene conexe (valuri tsunami), dar și avertizări tot mai dese ale oamenilor de știință și meteorologilor despre ȋncălzirea globală și urmările ce pot apărea. Oricum, schimbările survenite ȋn ultimii ani au fost atât de dramatice ȋncât ar fi o perspectivă ȋnspăimântătoare să le relaționezi ȋn ȋntregime numai la efectul de seră.

          Acum devine tot mai manifestă convingerea că profețiile bibilice constituie cheia ȋnțelegerii de ce suntem martorii tot mai multor dezastre. Cuvântul Domnului spune că semnele prevestitoare ale marii strâmtorări vor crește precum durerile nașterii, adică vor deveni tot mai frecvente și mai intense. Dar natura „durerilor nașterii” nu se rezumă numai la vreme și factorii meteorologici. Sau la cutremure și inundații. Ci și la efectele produse de nebunia umană: terorismul s-a globalizat și el, ca și amenințarea unui conflict nuclear; de asemenea, migrația tot mai susținută ce potențializeză conflictele etnice, alături de evoluția economică și tehnologică, conducând la condiționarea oamenilor până la sclavagizarea lor benevolă, precum și continua erodare globală a prinicipiilor morale. Iar războiele au devenit deja un fundal modern al modului de viață al epocii contemporane.

          În anii ce vor veni mă aștept la indicii că suntem spre punctul final al graficului profetizat. Dacă „durerile nașterii” vor continua să devină și mai mari, ne putem aștepta ca evenimentele ce vor urma să aibă un profund impact asupra umanității. Pentru a ajunge la un mediu favorabil instaurării regimului polițienesc (pe care apoi antichrisitul ȋl va folosi pentru controlul omenirii) este suficient să se ȋntâmple un eveniment semnificativ pentru ca națiunile să devină doritoare a renunța la libertățile civile de dragul unei iluzorii securități.

          Nu cred că acest eveniment va fi răpirea. Dar dacă, spre exemplu, o bombă nucleară, chimică sau bacteriologică explodează ȋntr-un oraș major, sau o molimă se declanşează ucigând milioane de oameni, comunitatea umană se va ȋndrepta rapid spre autoritarism pentru a putea spera ȋn controlul violenței sau al altor amenințări. Şi asta pentru că cea mai mare parte a oamenilor, inclusiv cei decidenți, sunt mult mai ȋncrezători ȋn “pacea lor”  decât ȋn pacea Domnului. Deci ȋl reneagă pe Iisus Hristos și continuă rebeliunea ȋmpotriva lui Dumnezeu, căci  „Toți s-au abătut, ȋmpreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Rom.3:12).

          De aceea elementele și fenomenele de domeniul astrofizicii și geofizicii, dar și cele sociale, prin manifestările lor de intensitate crescândă, ar trebui să fie severe avertismente spre trezirea celor ce mai au șanse să se ȋntoarcă la calea cea dreaptă, „Căci mai este puțin timp, prea puțin, și Cel ce e să vină, va veni și nu va ȋntârzia” (Evr.10:37).

          Precum și puternicul ȋnger coborât pe pământ ȋn fața Apostolului Ioan a ȋntărit: „Şi s-a jurat pe Cel ce este viu ȋn vecii vecilor, Care a făcut cerul și cele ce sunt ȋn cer și pământul și cele ce sunt pe pământ și marea și cele ce sunt ȋn mare, ca timp nu va mai fi” (Apoc.10:6).

          „Şi Duhul și mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel ȋnsetat să vină, cel ce dorește să ia ȋn dar apa vieții” (Apoc.22:17).

          Iar Domnul nostru, „Cel ce mărturisește acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc.22:20).

          „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!” (Rom.16:20).

DEFINITIVA SEPARARE

“Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:12,13) 

Instaurarea apostaziei şi înlăturarea Duhului Sfânt sunt ultimele şi cele mai grave simptoame ale unei lumi în care păcatul, devenit prevalent prin acceptarea sa de către oameni, s-a cronicizat şi începe a avea puseuri din ce în ce mai dese şi mai intense şi de o întindere tot mai largă. 
Acesta este de aceea şi timpul în care răbdarea lui Dumnezeu ajunge la limită, iar mânia Sa începe a se manifesta, mai întâi sub forma unor dure avertismente, iar în cele din urmă prin acţiuni directe de sancţionare a răului, care vor culmina cu judecata şi pedeapsa finală. Adică binele şi răul vor fi din nou separate de către Dumnezeu, de data aceasta definitv.
“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Într-un astfel de context escatologic nici nu este de mirare că şi cuvântului lui Dumnezeu incepe, prin acţiunea voluntară a oamenilor, să-i fie redusă aria de influenţă asupra lumii şi, drept urmare, răul se dezlănţuie nestingherit, rupând toate zăgazurile umane şi împiedicând tot mai virulent accesul oamenilor la sămânţa aducătoare de rod, până la  producerea unei schimbări ireversebile de comportament a acestora.
Să ne reamintim, din pilda semănătorului, ce semnifică sămânţa:
“Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11).
De asemenea, tot aici ni s-a spus că sămânţa căzută între spini va fi înăbuşită prin creşterea spinilor:
“Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat” (Marcu 4:7).
Iar semnificaţia acestora este comportamentul oamenilor:
“Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, / Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4:18,19).
Aceasta este cea mai lată cale spre pierzanie, atât pentru că este adoptată şi de marea majoritate a aşa-zişilor creştini, dar şi pentru că are o susţinere puternică în auto-suficienţa oamenilor şi în aşa-zisa lor dorinţă de emancipare.
În pilda respectivă se mai vorbeşte şi despre sămânţa căzută lângă cale, precum şi de cea căzută în locuri stâncoase, ambele având parte de o existenţă efemeră datorită acţiunii directe şi intensive a forţelor malefice asupra unor oameni debusolaţi şi care, de fapt, nu se află în căutarea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot păstra nici harul şi nici cuvântul Acestuia.
“Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evrei 3:14).
Dar toţi cei care pretind că primesc cuvântul lui Dumnezeu şi că îl ascultă şi îl urmează, deşi ei se iau unul după altul şi practică predanii omeneşti de sorginte lumeacă sau, şi mai rău, diabolică, sunt de fapt cei care se află într-o mare iluzie: obişnuinţa lor de a cocheta cu păcatul îi conduce la adoptarea unei ipocrizii endemice pe care şi-o împărtăşesc unii altora, adoptând un stil de viaţă ce-i înstrăinează constant şi tot mai accelerat de cuvântul lui Dumnezeu, devenind nu numai opaci faţă de acesta, dar şi tot mai nepricepuţi în a-l înţelege.
“Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere” (2Corinteni 10:12).
De ce devin nepricepuţi?
Pentru că înstrăinându-se de Dumnezeu şi înăbuşind, pe cale de consecinţă, cuvântul Acestuia, ei resping harul lui Dumnezeu acordat prin Duhul Sfânt şi devin oameni fireşti ce trăiesc după înţelepciunea veacului, pierzând abilitatea de a înţelege înţelepciunea de taină a Domnului şi, ratând posibilitatea de a deveni oameni duhovniceşti, rămân pururi rătăciţi, ajungând, prin oponenţă, vase ale mâniei.
“Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. / Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (1Corinteni 2:14,15).
În felul acesta ei se autoizolează în împărăţia întunericului, rămânând de-a pururi separaţi de Dumnezeu şi de viaţa creată de Acesta.
“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei” (Efeseni 4:17-19).
Autorenunţând la darul lui Dumnezeu şi pierzând harul Acestuia, astfel de oameni se degradează continuu şi progredient, sfârşind prin a pierde orice şansă de a se schimba şi evolua către stadiul de om duhovnicesc, spre a se putea afla pe calea infailibilă a adevărului către viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu.
“Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:20-24).
Devenind lipsiţi de credinţă ei pierd odată cu harul lui Dumnezeu şi dreptul de moştenire a făgăduinţei Acestuia, căzând şi rămânând de-a pururi prinşi în cursa diavolului spre a-i face voia, cultivând în trupurile lor, luându-se după basme lumeşti şi băbeşti transpuse ştiinţific şi acordându-şi unul altuia o slavă omenească, la nimic folositoare, decât spre saţiul trupului, desprinzându-se astfel de adevărata viaţă.
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. / Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea” (1Timotei 4:8,9).
Astfel de oameni îşi pierd comuniunea sau posibilitatea comuniunii cu Duhul Sfânt şi rămân pururea rătăciţi şi mânaţi în toate de simţurile şi poftele lor, devenind răzvrătiţi faţă de Dumnezeu, fiind preponderent senzuali, dependenţi de trup şi de pletora stimulilor agreaţi de acesta, lăsându-se supuşi de o stricăciune care se va extinde nestingherită de la trup către suflet.
“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:7,8).
Ei devin, prin propria alegere, vase golite de conţinut, pe bună dreptate numite vase ale mâniei lui Dumnezeu, de acelaşi fel cu cele ce au mai trezit în vremurile antediluviene intervenţia lui Dumnezeu, datorită destrăbălării lor, prin alipirea şi împerecherea cu îngerii căzuţi, cărora le-au devenit obedienţi fideli.
“Dar Domnul Dumnezeu a zis: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" (Facerea 6:3).
Sau atunci când îndelunga Sa răbdare, în loc să fi fost onorată cu întoarcerea la păstrarea legământului, a fost măcinată de compromisuri peste compromisuri făcute păcatului.
“Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate” (Isaia 30:1).
Şi iată ce-a spus Dumnezeu despre această atitudine:
“E cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?” (Ieremia 5:9).
Ei nu mai pot fi biruitorii care vor moşteni împărăţia căci, odată cu înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu, au pierdut şi ceea ce Domnul pusese în ei, Duhul Sfânt care putea să le confere calitatea de biruitori prin credinţă, devenind, prin urmare, acoliţii potrivnicului, adică tatălui minciunii de care s-au lăsat amăgiţi şi căruia i-au dat slava lumească în care au ajuns să i se închine aceluia.
“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. / În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. / Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. / Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă” (1Ioan: 1-4; îngroşarea îmi aparţine).
Dar pierderea Duhului Sfânt duce şi la înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu care ar fi putut să îi conducă la credinţă şi deci la mântuire.
“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1:21).
Ei rămân lipiţi de mulţimea necredincioşilor care nu mai sunt pentru Dumnezeu decât vase ale mâniei sale.
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Odată cu pierderea Duhului Sfânt ei devin definitiv neascultători şi prizonieri ai întunericului, nemaiavând de aşteptat decât judecata finală.
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Iar judecata finală este cea care va pronunţa definitiva separare, aşa după cum aceasta a fost liber consfinţită încă din această viaţă pământească, prin propria alegere şi practicare de către fiecare individ:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. / Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:31-34).
“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).
Amin!