CAPCANA DIAVOLULUI

  De ce credeţi că incă ne iubeşte Dumnezeu şi doreşte ca, dacă este cu putinţă, toţi să ne întoarcem la El? Pentru că El şi ştie cum ne-a făcut şi care a fost intenţia Sa în ceea ce ne priveşte. Iar nu omul (Adam) s-a răzvrătit împotriva Domnului. Cel care a făcut-o a fost diavolul, care a atras în rătăcirea sa şi alţi îngeri şi a încercat / încearcă şi coruperea omului prin minciună şi promisiuni insidoase,  care nu sunt altceva decât o subtilă capcană pe care i-a întins-o.

Noi suntem acum precum fiul rătăcitor care, ajuns la ananghie, şi-a amintit de grija pe care o avea tatăl său pentru argaţii săi şi, venindu-şi în fire, şi-a zis că ar putea şi el să fie măcar ca unul dintre aceia.

La întoarecerea la tatăl său a constatat, cu surprindere, că bucuria tatălui său este de o nobleţe şi insoţită de o iertare pe care el nu credea că le mai merită. Ce i-a adus acest dar spectaculos? Căinţa sinceră şi întoarcerea smerită la viaţa curata pe care i-o pregătise tatăl său...

Asta doreşte Domnul de la fiii săi rătăcitori şi încă mai beneficiem de îndelunga sa răbdare. Şi numai atât, dar ne-a trimis şi un ghid personal pe care să-l urmăm: Iisus Hristos. Iar acesta la rândul său ne-a trimis Mângâietorul (Duhul Adevărului) care, dacă îl acceptăm, îşi face lăcaş în inima noastră şi ne îndrumă spre calea cea dreaptă.

Ştiţi ce ţine încă în loc lucrarea celui rău şi viclean? Tocmai Mângâietorul, care însă va fi retras (poate a şi fost deja retras)  înaintea apostaziei ce precede MAREA STRÂMTORARE.

Până la sfârşitul acesteia vom fi încă în situaţia de a face o ultimă alegere, cu conotaţii definitive.

Ce alegere credeţi că veţi face? Cea care să vă asigure pacea  (prietenia) acestei lumi sau cea care să vă asigure pacea Domnului?

Luaţi aminte:

“Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).

“Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17:14).

Amin!

Căldura focului

    În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a ȋntrebat pe duhovnicul său:

  - Părinte, ȋmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să ȋmi recapăt iarăși liniștea, când știu că am greșit ?

   - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodata speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu.

Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.

Când tânărul s-a ȋntors ținând bucata de gheață ȋn mână, părintele a luat-o și a aruncat-o ȋn sobă, unde țurțurele a ȋnceput imediat să se topească la căldura focului.

- Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară ?! Era așa tocmai de la ȋnceputul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat ȋn frig. Dar acum, că ai adus-o ȋnăuntru, vezi cum a ȋnceput să se topească ? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era ȋnghețată nu era bună de nimic.

La fel este și sufletul, atunci când ȋngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște ȋn suflet.

- Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt ȋnghețați de ger, dar, la primavară, soarele ȋi va ȋncălzi și iarăși se vor trezi la viață.

La fel să ai și tu răbdare și ȋncredere ȋn bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul ȋmbolnăvit de păcate.

 "Mărturisirea faptelor rele este ȋnceputul faptelor bune".

•    "Căci ȋntristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar ȋntristarea lumii aduce moarte" (Cor2.7:10).                                                                                            

ATITUDINEA

“Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7)

 De foarte multe ori auzim spunându-se că un om a dus o astfel de viaţă încât nu mai are nicio şansă să se mântuiască.

Înseamnă asta că acel om a păcătuit şi de aceea şi-a pierdut dreptul de a fi primit în împărăţia lui Dumnezeu?

O astfel de afirmaţie este nu numai nedreaptă, dar şi mincinoasă căci nu există niciun om care să nu fi păcătuit:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).

Păcatul în sine nu mai are nicio putere de la sacrificiul lui Iisus Hristos încoace, căci El a constituit suprema jertfă de ispăşire prin care păcatele oamenilor au fost iertate, iar aceştia pot obţine curăţirea spre răscumpărare:

“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi”(1 Ioan 2:2).

“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19).

Deci nu păcatul în sine este cel care pecetluieşte destinul omului, ci atitudinea acestuia din urmă faţă de păcat:

“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).

Ce-i trebuie deci unui om spre a se elibera de lestul păcatului?

Îi trebuie, în primul rând, credinţă nestrămutată în darul izbăvitor al lui Dumnezeu, oferit nouă prin sacrificiul lui Iisus. Apoi îi trebuie căinţă pentru greşelile comise prin pactizarea temporară cu păcatul şi, nu în cele din urmă, cunoaştere, atât spre a identifica păcatul şi pe promotorii acestuia, cât şi spre a conştientiza consecinţele acceptării unei astfel de tovărăşii, dar şi mijloacele de care poate dispune spre a se elibera din cursa insidios ţesută în jurul său de exponenţii întunericului şi minciunii.

Omul poate supravieţui fizic multor adversităţi naturale, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi celor spranatrurale aduse în calea sa de cel rău şi acoliţii săi. Dar această supravieţuire fizică nu este scopul vieţii umane. Adevăratul scop este acela de a supravieţui spiritual şi a deveni astfel demn de a se numi fiu al lui Dumnezeu, urmând exemplul mai mult decât pilduitor al lui Iisus Hrisros.

Să ne imaginăm cum o multitudine de probleme aflate în continuă sporire ne înconjoară,  mai mult sau mai puţin vizibil, astfel încât oricare dintre noi, sub presiunea acestora,  va atinge un moment când fie va ceda şi va suferi un colaps, fie se va gândi să accepte o aparentă salvare, din partea cuiva ce i-ar apărea mult mai puternic decât el însuşi, deşi ştie că aceasta îl va costa ulterior totul.

Ce părere aveţi despre o astfel de relaţionare cu cele ce ne înconjoară?

Ei bine, o astfel de abordare este aplicabilă numai unui necredincios!

Pentru că un adevărat credincios ştie, în orice moment, ce cale are de urmat, oricât de îngustă sau de neconvenţională şi dificilă ar putea părea oricui altcineva. El ştie, are cunoaşterea nu numai că Dumnezeu nu minte niciodată, dar şi că el personal trebuie să se facă următor al lui Iisus Hristos, Cel care a deschis această îngustă cale:

“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).

Şi această cale este chiar Iisus Hristos, Domnul nostru:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Cel care ne încurajează să Îl urmăm cu perseverenţă şi cu credinţă:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Asigurându-ne că o va ţine permanent deschisă pentru cei aleşi:

“Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: / Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3:7,8).

Urmându-L vom deveni, prin credinţă şi cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, un singur duh cu El: 

“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

Ajungând astfel ca născuţi din nou:

“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).

Căpătând astfel biruinţa:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4.5).

Atitudinea este aşadar definitorie în abordarea corectă a căii de urmat, căci ea ne poate transforma fie în biruitori ai acestei lumi a păcatului, fie în învinşii şi prizonierii pierduţi ai săi. Căci dacă ne plecăm în faţa răului, nu mai putem fi exponenţii binelui, sau dacă ne lăsăm cuprinşi de întuneric, nu vom mai avea părtăşia luminii, sau dacă devenim adepţii minciunii, nu vom mai cunoaşte adevărul.

Înşelăciunea satanică este mare şi ea se bizuie pe dorinţa omului de a avea certitudini şi, de aceea, îl îndemnă pe acesta să dea curs diverselor imbolduri născute dintr-o viaţă lumească dusă haotic, făcându-l să uite îndemnul plin de înţelepciune al Apostolului Pavel:

“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6:12).

Sau:

“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. / Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El? / Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:21-23).

Înţelegem deci că atitudinea noastră trebuie să fie una activă, de delimitare faţă de forţele întunericului şi de ademenirile lansate de acestea, pentru a ne putea păstra curaţi şi a ne zidi continuu.

Nici măcar o atitudine pasivă nu ne poate fi folositoare căci ea nu presupune altceva decât o acomodare cu normele lumeşti, o adaptare la acestea şi nu o baricadare în faţa  lor, astfel încât vom deveni, din complezenţă, molcomi şi toleranţi faţă de manifestările premise şi încurajate de ele. Asta nu va însemna altceva decât înăbuşirea duhului pe care Dumnezeu l-a pus în noi pentru a face cât mai mult loc duhului lumesc, ceea ce, de fapt, este încă o puternică înşelăciune diabolică prin care putem fi scoşi din graţia Domnului şi despre care am fost avertizaţi de Acesta:

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16).

Ca atitudinea să poată produce efectele dorite ea trebuie să fie sau militantă, sau de rezistenţă blocantă, amblele tipuri având aceeaşi temelie: credinţa fundamentată pe cunoaşterea adevărului în iubire.

“Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, / Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ‘ (Efeseni 4:14,15).

“Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin” (2 Petru 3:18).