“Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (1 Ioan 1:2)
Dacă da, nu mă voi sfii să afirm că sunteţi
în eroare, aflându-vă în necunoştinţă şi, de aceea, prinşi în capcana întinsă
omenirii de către satana, având mare nevoie de a face eforturi spre a cunoaşte
adevărul, de a vă recunoaşte greşeala, de a vă căi şi de a cere cu smerenie
îndrumarea Domnului spre eliberare, după cum ni s-a promis:
“Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă
va face liberi” (Ioan 8:32).
Viaţa este cea pe care Dumnezeu a dăruit-o
lui Adam, când l-a creat şi l-a aşezat în grădina Edenului, drept etalon pentru
lucrarea Sa pe pământ. Să nu uităm că Dumnezeu l-a creat pe Adam nemuritor şi
numai cursa întinsă acestuia de către satana a făcut posibilă intrarea sa în
păcat şi pierderea, pe cale de consecinţă, a nemuririi sale.
Fără ţinerea făgăduinţei Sale de către
Dumnezeu, existenţa omului pe acest pământ s-ar fi încheiat chiar atunci (“Şi
aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făgăduit-o: Viaţa veşnică” – 1 Ioan
2:25).
Dar Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a pus
în funcţiune un plan de mântuire, ce avea să fie desăvârşit prin venirea lui
Hristos şi sacrificiul asumat de Acesta, de care să poată beneficia toţi
oamenii ce vor urma cu încredere şi abnegaţie cuvântul Domnului şi, după ce au
făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui, să-şi recunoască
nevolnicia şi să-şi folosească liberul arbitru pentru a face din nou alegerea,
de data aceasta definitivă (“Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul
Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?”
- Iezechiel 18:23).
Pentru aceasta El i-a dăruit omului viaţa
temporală, care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul
destinat iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu (“…căci odată cu viaţa, va
fi trecut şi timpul iertării” – Cartea lui Enoh 35:6).
“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat
tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele
lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu
cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru
noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor
ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).
Aşa a început lungul drum al recuperării
omului şi al repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat,
deoarece, odată comisă înstrăinarea, viaţa (cea adevărată) a rămas la Cel ce o
dăduse, spre a se menţine necontaminată, după cum fusese voia Lui de la bun
început.
Deci
ţelul este viaţa veşnică iar viaţa temporală este drumul pe care fiecare om ar
trebui să-l parcurgă spre aceasta.
Ȋnsă
pentru realizarea acestui deziderat, răul, generatorul păcatului
aducător de moarte, trebuie distrus în
întregime
spre a reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi
care nu are nimic în comun cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi
puritatea de creaţie perfectă.
“Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul
l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; / Ele vor pieri, dar Tu
rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; / Şi ca pe un veşmânt le vei strânge
şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor
sfârşi" (Evrei 1:10-12).
Dar, de data aceasta, lucrarea nu mai este a
unuia singur ci ea se face în deplin consens, prin participarea conştientă a
omului care va trebui să se străduiască a se elibera din cursa diavolului şi a
se alipi adevărului spre a-şi slavgarda, prin transformarea sa penitentă,
libertatea astfel obţinută şi a se pregăti, prin credinţă, pentru a fi găsit
vrednic de a primi darul promis al mântuirii, făcut accesibil prin sacrificiul
lui Iisus Hristos, “…că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea
adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru
a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26).
Sau aşa cum ne îndeamnă în altă parte:
“Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să
vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu,
ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).
Iată
ce mai spunea despre acestea tot Apostolul Pavel:
“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi
prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte,
potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a
duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am
petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale
simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat
fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram
morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har
sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat
întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare
covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru
Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e
de la voi: este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. /
Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe
care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:1-10 –
îngroşările îmi aparţin).
Desprinderea omului de stăpânitorul acestei
lumi, satana, va trebui să fie asumată prin lupta cea bună (“Luptă-te lupta cea
bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” – 1 Timotei
6:12) prin care să-şi aducă propria contribuţie la separarea sa şi delimitarea
activă de forţele răului:
“Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră
toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună:
cunoştinţa, / La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare:
evlavia; / La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.
/ Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici
trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. / Iar
cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor
lui de demult” – (2 Petru 1:5-9).
Şi pentru că ne aflăm într-o astfel de lume,
urmaţi îndemnul Apostolului Pavel:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei
necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce
împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Adică după cum moartea a împărăţit prin păcat
şi a înghiţit ceea ce era destinat vieţii veşnice, tot aşa ceea ce devenise
muritor să se întoarcă la viaţa cea nemuritoare, prin darul lui Dumnezeu din
care S-a împărtăşit şi Iisus Hristos “…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce
are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care
frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15).
“Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului,
eraţi liberi faţă de dreptate. / Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care
acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. / Dar acum,
izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră
spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. / Pentru că plata păcatului este
moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul
nostru” (Romani 6:20-23).
Eliberarea din lanţurile capcanei diavolului
va însemna pentru noi începutul unei transformări spectaculoase care se va încheia,
la momentul hărăzit de Dumnezeu, prin primirea trupului de slavă, cel
nestricăcios, după cum consemna şi Enoh în cartea sa:
“Sfinţtii şi aleşii se vor ridica de la
pământ, ei vor înceta să îşi mai coboare privirea, în semn de supunere şi
umilire, ei vor fi îmbrăcaţi cu un nou veşmânt de viaţă. Acest veşmânt al
vieţii lor este comun cu cel al Domnului spiritelor, în prezenţa Sa veşmântul
vostru nu se va învechi deloc şi faima voastră nu va apune nicicând” – (Cartea
lui Enoh 59:18).
Aţi auzit oare acest îndemn: “Cugetaţi cele
de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3:2) ?
Chiar dacă l-aţi auzit sau nu l-aţi auzit,
de-acum e cazul să nu-l mai uitaţi fiindcă el este cheia ce vă deschide poarta
cunoaşterii căii celei bune prin care vă puteţi reîntoarce la viaţa cea
veşnică, “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru
Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi
voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:3,4).
Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte
pe nimeni să o facă într-un sens sau altul. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca
nimeni să nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii.
“Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după
cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să
piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).
Aceasta este bucuria lui Dumnezeu lucrată în
răbdarea Sa şi ea este cunoscută în ceruri:
“Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă
bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de
drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).
Pentru a le deschide ochii şi inimile
oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a
lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care
să le arate celorlalţi calea de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale
satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale,
“Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii
vieţii celei veşnice”(Tit 3:7).
Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul,
atunci această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors
la situaţia iniţială într-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas
şi, cu siguranţă, totul s-ar fi repetat la nesfârşit.
Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte pe oameni
încât le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima
clipă, fără a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste
cu de-a sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei
care s-au pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura
numai la simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată cu vălul său
întunecat, depărtându-se de acesta şi izolându-l fără ezitare şi definitiv.
Vedem deci că viaţa creată de Dumnezeu este
perfectă şi, prin urmare, nemuritoare. De aceea ea nu poate locui în omul
corupt, care este supus morţii, rămânând la Cel prin care ne-a fost oferită
încă de la început şi aşteptând reîntoarcerea destinatarului la starea de
compatibilitate şi complementaritate, căci “…Carnea şi sângele nu pot să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte
nestricăciunea” (1 Corinteni 15:50).
Aşadar
prin alegerea cea bună pe care o facem vom deveni apţi de fi transformaţi şi
pregătiţi pentru schimbarea ce ne va face compatibili vieţii veşnice:
“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se
îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar
când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup)
muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:
"Moartea a fost înghiţită de biruinţă. / Unde îţi este, moarte, biruinţa
ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?" (1 Corinteni 15:53-56).
De abia atunci vom reveni în împărăţia lui
Dumnezeu spre a împlini prin complementaritate lucrarea Acestuia, prin Cel prin
care am fost şi creaţi şi răscumpăraţi, Iisus Hristos, “Care va schimba la
înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale,
lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:21).