TU, CEL FĂRĂ PACE-N SUFLET

"Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi" (Matei 22:14). Amin!

"Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată. / Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos" (2Petru 1:10,11). Amin!

Căldura focului

    În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a ȋntrebat pe duhovnicul său:

  - Părinte, ȋmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să ȋmi recapăt iarăși liniștea, când știu că am greșit ?

   - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodata speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu.

Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.

Când tânărul s-a ȋntors ținând bucata de gheață ȋn mână, părintele a luat-o și a aruncat-o ȋn sobă, unde țurțurele a ȋnceput imediat să se topească la căldura focului.

- Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară ?! Era așa tocmai de la ȋnceputul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat ȋn frig. Dar acum, că ai adus-o ȋnăuntru, vezi cum a ȋnceput să se topească ? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era ȋnghețată nu era bună de nimic.

La fel este și sufletul, atunci când ȋngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște ȋn suflet.

- Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt ȋnghețați de ger, dar, la primavară, soarele ȋi va ȋncălzi și iarăși se vor trezi la viață.

La fel să ai și tu răbdare și ȋncredere ȋn bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul ȋmbolnăvit de păcate.

 "Mărturisirea faptelor rele este ȋnceputul faptelor bune".

•    "Căci ȋntristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar ȋntristarea lumii aduce moarte" (Cor2.7:10).                                                                                            

RECUNOŞTINŢĂ

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2)

Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel.
Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”. 
Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de către oameni, de peste tot din întreaga lume. 
Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.
Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii. 
Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.
“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”
“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.
“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”
“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”
“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”
“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.
“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.
“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.
“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.
“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.
“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti! (Cor2.13:14)

DUMINICA FLORIILOR

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - Cuvânt la Duminica Floriilor din “Omilii la Postul Mare”

”Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19: 42)

 
Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (n.n. pătaţi, spurcaţi)  se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care, suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zici că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

(n.n. “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” Apocalipsa 3:17).

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? Îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav (îngroşarea îmi aparţine). Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

(n.n. “Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” 1Corinteni 11:32).

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

(n.n. “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” Galateni 6:7,8).

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cei de ai doilea în norocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

(n.n. “Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” Luca 13:27).

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice (n.n. concubine), mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-l ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

(n.n. “Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc? / Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? / Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?” Iacov 2:5-7).

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu l-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări (îngroşarea îmi aparţine).

(n.n. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” Efeseni 6:12).

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelungă răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

(n.n. “Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, / Ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. / Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. / De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. / Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii” 1Petru 4:1-5).

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(n.n. “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” Romani 12:12).

(Sursa: http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2012/04/duminica-floriilor.html)

UN GHID CREŞTIN - partea IV

Dati click mai jos pe Aflati mai multe

UN GHID CREŞTIN

Ion Olteanu

Bucureşti, 2013

C U P R I N S

PRIVIRE RETROSPETIVĂ
    Alternative....................................................................................1
    Planul divin de mântuire a omului.......................................................2
    Calea spinilor.................................................................................3

BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS
    Considerente lămuritoare întru credinţă..............................................11
    Un Popor special al lui Dumnezeu......................................................13
    Botezul........................................................................................14
    Semnificaţia scripturală a Bisericii......................................................15
    Poporul special al lui Dumnezeu.........................................................16
    Cuvânt concluziv...........................................................................17

VREMURILE DIN URMĂ......................................................................19
    Sfârşitul veacului...........................................................................19
    Semnele venirii Sale........................................................................21

PACEA APARENTĂ............................................................................33

RĂTĂCIREA DIN URMĂ
    Privire de ansamblu........................................................................37
    Final de rebeliune..........................................................................38
    Viitorul nostru cu ajutorul Domnului...................................................39
    Vreme trece, vreme vine.................................................................41

LUPTA CEA BUNĂ.............................................................................45
    Prietenia lumii...............................................................................49
    Ce vă doriţi?.................................................................................55

DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE CĂILE VIEŢII..........................58
   Recunoştinţă…………………………………….................................………………….. 64

RUGĂCIUNEA...................................................................................66

PE CINE ASCULTAŢI..........................................................................70
    Datorii neplătite.............................................................................72
    Comoara credintţei.........................................................................75

ACORD............................................................................................78

CUVÂNT DE ȊNCHEIERE......................................................................80

VESTEA CEA BUNĂ

Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15) 

Termenul “Evanghelie”, literal, înseamnă “vestea cea buna”. Cu siguranţă că tot ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu este bun, în sensul că “El este tăria; desăvârşite sunt lucrurile Lui, căci toate căile Lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate; drept şi adevărat este El” - Deutoronom 32:4.
Dar Vestea nu este pur şi simplu bună numai pentru că este insuflată de Domnul (“Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” – Luca 4:18) sau pentru că face cunoscut pe Domnul şi împărăţia Sa. De fapt, cuvântul “bună” se referă la starea de binecuvântare eternă, ca fii al lui Dumnezeu şi la roadele căpătate prin firea desăvârşita (“Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” – Matei 25:23).
Astfel, cuvântul Evanghelie, interpretat, se referă la acel mesaj care vesteşte minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu.
Totuşi, deoarece planul mântuirii este destinat numai celor aleşi (“De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică” – 2 Timotei 2:10), iar Evanghelia cuprinde şi planul judecăţii celor răi (“În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” – Romani 2:16), vestea poate fi bună numai pentru aceia în care bunătatea mesajului este împlinită şi actualizată. Acesta este motivul din spatele respingerii Evangheliei, parţial sau în întregime, de către cei nesalvaţi (“Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi” – 2 Corinteni 4:3; “Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit” – Evrei 4:2) pentru care ea este “...o mireasmă a morţii spre moarte...” – 2 Corinteni 2:16.
Aici este cazul să precizez că “aleşi” nu înseamnă predeterminaţi, deoarece Dumnezeu nu face nicio segregaţie, ci noi suntem cei ce o producem, prin propria alegere. “Aleşii” sunt cei cunoscuţi de Domnul, “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” – Matei 22:14.
Numai sufletele renăscute se vor bucura de suprema bunătate pe care mesajul o aduce – slavarea care le-a fost dăruită prin graţia divină şi judecata de care astfel a scăpat.
De aceea, păcătosul împietrit, care nu va conştientiza niciodată eterna bunătate a Domnului, va lua Evanghelia în neserios şi o va distorsiona sau perverti astfel încât să o transforme în ceva ce sună şi îndeamnă placut pentru necredincioşi (“Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, / Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.” – Galateni 1:6-9 şi “Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos” – Iuda 1:4).
În viaţa fizică, textele originale complete ale Scripturilor sunt, cu siguranţă, adevarata Evanghelie – Vestea ce buna (“Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile" – Galateni 3:8). Prin comparaţie, învăţăturile oamenilor, evaluându-le în trecerea timpului, sunt întotdeuna împănate cu erori, deliberate sau nu. Niciun om prin sine însuşi şi vreo vestire din ştiinţă omenească nu pot fi considerate ca aducând adevărata Evanghelie – orice inserare a unor oricât de “mici” erori o va distorsiona sau perverti.
Numai vocea divină a Păstorului chemăndu-şi aleşii în regatul etern, vocea Domnului care îndruma sufletele spre renaştere, aceeaşi voce pe care o vor auzi şi morţii din morminte în ziua din urmă, este adevărata Evanghelie, singurul şi veşnicul Adevăr: “În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” - Psalm 118:89.
Doar ţinându-ne strâns de Domnul putem învăţa a sta pe calea Adevărului şi a Vieţii, “Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea” – Proverbe 2:6.
Dumnezeu este Marele Îvăţător!
Într-un anumit sens, dar real, salvarea este o chestiune şi de educaţie.
Lumea este plină şi dominată de valori false, astfel încât devine imperios necesară recuperarea valorilor biblice. Iar cunoaşterea demnă de încredere a acestor valori vine dintr-o unică sursă: Cuvântul Domnului, Sfintele Scripturi. Dumnezeu ne face cunoscute standardele sale prin Scripturi.
Totuşi trebuie spus că deşi Revelaţia Dumnezeiască, Sfânta Biblie este fundaţia oricărei cunoaşteri adevărate, ea nu dezvăluie toată cunoaşterea. Şi totuşi, alte şi alte domenii folositoare ale cunoaşterii omeneşti pot fi ridicate pe această sigură şi sănătoasă fundaţie.
Toate învăţăturile amăgitoare – învăţături construite nu pe Cuvântul Domnului – în cele din urmă vor eşua şi vor dispărea într-o mare prăbuşire.
Cea mai mare parte a oamenilor are cunoştinţă că Biblia este constituită din materiale scrise, prezentate în două secţiuni, tradiţional denumite Vechiul Testament şi Noul Testament. Într-o oarecare măsură această terminologie este eronată întrucât, de-o manieră subtilă, îi poate determina pe unii să respingă o mare parte a revelaţiei dumnezeieşti. Astfel, Vechiul Testament este considerat a fi de o mai mică valoare sau chiar perimat de către unii teologi şi lideri religioşi, numai pentru simplul motiv că este mai vechi.
Mulţi au păreri eronate în privinţa Bibliei. Unii consideră că Vechiul Testament este învechit – şi astfel desuet şi depăşit – şi, de aceea, a fost înlocuit cu Noul Testament. Dar testament în sens religios înseamnă şi legământ. Aceste Scripturi vorbesc despre Vechiul şi Noul Legământ şi nu despre cărţi ale Bibliei.
Dacă am fi trăit acum 2000 de ani şi i-am fi întrebat pe apostolii Petru, Ioan sau Pavel despre “Vechiul Testament” ori “Noul Testament”, ca părţi ale Bibliei, ei nu şi-ar fi putut imagina despre ce vorbim. Aceşti termeni au fost adoptaţi de oameni cu mult după ce Scripturile fuseseră scrise. Prima referire la Vechiul şi Noul Testament a făcut-o Apostolul Pavel, în sensul de vechiul şi noul legământ şi a fost consacrată în Sfintele Scripturi după mai bine de o sută de ani de la moartea apostolilor.
Aceste două părţi ale Cuvântului Domnului, numai reunite pot asigura deplina cunoaştere a revelaţiei dumnezeieşti către omenire. Deşi perioada ce separă cele două Testamente este mai mare de 400 de ani, scrierile evreieşti se completează şi se împlinesc cu cele apostolice de o manieră
care subliniază unitatea lor.
Chiar şi cuvintele concluzive ale profeţilor din Vechiul Testament curg lin în cele de început ale Noului Testament. Maleahi, considerat a fi ultimul dintre profeţii evrei, prevestea: “Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” – Maleahi 3:23 ( este vorba de Ioan Botezătorul). Iar în Matei 11:13,14 găsim: “Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan./ Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină”.
Marcu, considerat de mulţi a fi primul care a scris Evanghelia, începe exact de acolo de unde încheiase Maleahi, citând profeţii din Maleahi şi Isaia despre un înainte mergător care îl va preceda pe Mesia.
Chiar şi începutul Evangheliei după Matei face cuvenita legătură: “Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. / Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost:...” – Matei 1:17,18. Anterior, introducerea istorică făcută de Matei este destinată arătării descendenţei lui Hristos, spre a sublinia că El era împlinirea făgăduinţei făcută atât lui Avraam, cât şi lui David. Evanghelia lui Matei este construită pe fundaţia Scripturilor evreieşti şi conţine multe citări din acestea.
Ambii, Marcu şi Matei, fac legătura între cele două Testamente ca fiind o completă şi întreagă revelaţie.
Este deosebit de important să notăm că Vechiul Testament pomeneşte despre prima venire a lui Iisus de circa 300 de ori şi face 500 de referiri la cea de-a doua, iar în Noul Testament 1 vers la aproximativ 25 de versuri aminteste despre cea de-a doua Sa venire.
De asemenea, este recunoscut cu acurateţe că toate profeţiile din Vechiul Testament legate de prima venire a lui Iisus Hristos s-au împlinit întocmai.
Credeţi oare că nu se va întâmpla la fel şi cu cele privind cea de-a doua Sa venire?
Iată că unele deja s-au împlinit, iar altele se desfăşoară chiar sub ochii noştri!
“Amin! Vino, Doamne Iisuse!” – Apocalipsa 22:20.