AI CUI SUNTEM?

Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele (Efeseni 2:10). Amin! 

HARUL MÂNTUITOR

Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1:17). Amin! 

Şi cu toate acestea dragostea lui Dumnezeu este fără limite, fiind veşnică după cum şi El este, iar prea mulţi oameni consideră că o merită necondiţionat, Domnul fiindu-le datori cu această iubire, chiar dacă ei nu răspund chemării Sale.

Ei bine, vă voi servi un duş rece: Dumnezeu nu îi este dator nimănui cu nimic căci toate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către El, prin El. Aşa că nouă, oamenilor, ne-ar putea fi cel mult dator cu inexistenţa noastră, la care suntem liberi să ne întoarcem, după cum va fi alegerea personală a fiecăruia. 

“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14). Amin.

"Aşadar, precum prin greşeala unuia (Adam – nn) a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă; / Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi. / Iar Legea a intrat şi ea ca se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul; / Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani 5:18-21). Amin!

NB: (Nu pot ȋncheia fără a vă îndemna să citiţi în întregime Romani 8 - https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=8, spre luminarea şi bucuria sufletelor voastre, în rugăciune, cu mulţumire). 

<<< Sfârșit  >>> 

DREAPTA CREDINŢĂ

Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. / Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat

(1Ioan 3:23,24). Amin! 

Aici este vorba de afirmarea, trăirea şi consolidarea calităţii de credincios prin neacceptarea falselor învăţături şi compromisuri vehiculate de diverşi corifei ai zonei gri:

“V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? / Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (1 Corinteni 5:9-13).

Vi se pare tare cuvântul lui Pavel? Chiar este, căci el se trage  dintr-o putere indestructibilă, care a fost pusă nu numai în el, dar şi în oricare dintre credincioşi, din care izvorăşte chiar dreapta credinţă: 



“Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Timotei 1:7), din care izvorăsc iubirea şi credinţa faţă de Domnul Iisus Hristos, comoara din care credincioşii îşi primesc întărirea în lumea asta şi darul mântuirii, spre viaţă veşnică. 

“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (1 Timotei 4:8). 

CEASUL TREZIRII

Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, / Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos"

(Efeseni 5:13,14). Amin! 

PREŢUL MÂNTUIRII - RĂSCUMPĂRAREA

Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21). Amin! 

Dar atâta vreme cât mai suntem în această viaţă temporală, încă există o salvare ce ne poate elibera din cursa celui rău şi readuce în drepturile noastre fireşti şi divine pe care le-am căpătat, încă de la creaţia noastră, chiar de la Tatăl nostru şi ai cărui moştenitori legali putem redeveni prin acceptarea ultimei chemări a Acestuia adresată nouă prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel care s-a sacrificat tocmai pentru a face posibilă primirea acestui dar final şi ifailibil, plătind preţul suprem al răscumpărării noastre spre mântuire: 

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ar dori ca niciunul dintre noi să nu piară şi de aceea ne-a acordat cuvântul său spre cunoaşterea adevărului şi pe Iisus Hristos spre a-L urma, prin credinţă, în împărăţia lui Dumnezeu, fiind astfel răscumpăraţi pentru viaţa veşnică.

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

Sârguiţi-vă să fiţi găsiţi pregătiţi. Domnul vine! 

MȂNTUIRE SAU PEDEAPSĂ

Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. / De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea), nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt (1Tesal.4:7,8). Amin!  

TRIUMFUL VIEŢII - Ce este păcatul?_10

Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. / Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele (Ioan 3:17-19). Amin! 

 

“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8). 

El este stânca de neclintit pe care ne clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu, căci:“Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9) şi “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:9,10).

Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om spre a-l înfia ȋntru viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare în căinţă de păcatele comise?

Răspunsul este un categoric nu!

Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă omul va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5). 

Prin transformarea suferită, un astfel de om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer, cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11). 

TRIUMFUL VIEŢII - Ce este păcatul?_7

 

Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. / Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? / Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? / El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. / Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea (Matei 13:26-30). Amin! 

 

Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de Domnul?

Ele sunt acele roade aduse de om în demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a deveni demn de urmarea Domnului Iisus Hristos prin dragostea lui Dumnezeu:

“Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, / Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:19-26). 

Numai căutându-L şi apropiindu-se de Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină  compatibil cu prezenţa lui Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:

“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă ce i s-a dat omului a fost aceasta: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b). 

Căci asta îi conferă şi compatibilitatea de care vorbeam:

“Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3). 

Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit promotorii acestuia. 

VREME TRECE, VREME VINE

 “Ce e rău şi ce e bine

   Tu te-ntreabă şi socoate;”

   Glossă – Mihai Eminescu

  Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.

Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.

Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)

De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.

Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.

Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!

Ce este de făcut în această situaţie?

Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).

Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.

Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).

Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.

Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!

“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).

Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”  (Luca 16:10).

De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).

În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).

Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).

Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?

În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia  sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).

Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).

Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).

Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Ţineţi deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15). 

TRIUMFUL VIEŢII - Ce este păcatul?_4

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (Facerea 1:31) 

Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

Şi mai departe:

“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6). 

Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Ecclesiastul 3:14). 

LA MULŢI ANI!

 

Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin(Apocalipsa 22:21).   

ZONA GRI_11 – FIII LUI DUMNEZEU

Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. / Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. / Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile". / Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvintează împreună cu credinciosul Avraam (Galateni 3:6-9). 

Scuturaţi-vă de mrejele zonei gri şi decideţi cu curaj că mai de preţ este ceea ce nu se poate vedea acum decăt plăcerile iluzorii ale acestei lumi, ce vă pot separa pentru totdeauna de adevărata viaţă, rămânând captivi în capcana diavolului. Căci minciuna şi întunericul nu pot zămisli decât o imitaţie de viaţă, o viaţă virtuală compatibilă cu zona gri, o iluzie care va dispărea ca un fum, într-o clipită, nelăsând nimic în urma sa, decât moartea definitivă, separatoare de viaţa veşnică.

Ţineţi tot timpul treaz în minţile şi inimile voastre spiritul acestor cuvinte ce sunt aplicabile tuturor adevăraţilor credincioşi:

“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. / Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. / Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. / Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea. / Şi voi ştiţi că El (n.n. Iisus Hristos) S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. / Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. / Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. / Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3:1-8). Amin!

>>>Sfârșit<<<

ZONA GRI_10 – JUDECATA

De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda (1Cor.4:5). Amin! 

Evadaţi deci din zona gri şi schimbaţi iluzia zămislită din pofte, prin exacerbarea simţurilor, cu certitudinea vieţii, care are un singur izvor şi deţinător – Dumnezeu, Cel care o oferă tuturor celor care Îl caută şi se ţin de numele Său, precum ni s-a spus:

“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21) şi întărit:

"Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi"; şi "să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului" (2 Timotei 2:19b). 

Valorificați deci prin credință darul vieții pe care l-ați primit prin harul Domnului Iisus Hristos, cel ce s-a dat pe sine, din iubire, ca jertfă pentru mântuirea noastră!

“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, / Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:27,28).

Gândiţi-vă că noi nu putem alege în ce epocă să trăim, dar după cum ceasul a început dintr-o dată să ticăie pentru fiecare dintre noi, tot aşa se şi poate opri şi nu mai putem reveni spre a face alegerea prin care să determinăm locul în care ne vom petrece eternitatea. 

RĂSPLATA CREDINŢEI

Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, / Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1Timotei 2:3,4). Amin! 

CALEA MÂNTUIRII

Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. / Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul. 

(Matei 24:11-14). Amin!

CINA CEA DE TAINĂ

Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (1Cor.3:11) 

 

MAI PRESUS DECÂT TOT NUMELE

 

Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească. 

(Efeseni 1:3). Amin!

Căci scris este: "Viu sunt Eu! - zice Domnul - Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu" (Rom.14:11). Amin!

Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, / Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, / Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. / Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, / Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. / Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, / Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1:17-23). Amin! 

CALEA SPINILOR_12 - DARUL VIEŢII

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17)

Sau credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios?

E posibil că povara pe care o purtaţi asupra voastră prin practicarea obiceiurilor, convenţiilor şi filozofiei acestei lumi să vă subjuge atât de tare încât să vă sufoce cu nesfârşitele sale iţe nevăzute cu care a reuşit să vă lege şi prin care încearcă a vă manevra. Dacă sunteţi şi biruiţi atunci vă aflaţi deja pe calea cea lată a pierzaniei şi vă va fi tot mai greu să discerneţi înşelătoria, ca să nu vorbesc de redobândirea libertăţii voastre. 

Nu uitaţi că viaţa v-a fost dată de Dumnezeu şi că, prin urmare, aveţi tot dreptul să vă bucuraţi de ea. Încercările luaţi-le ca pe prilejuri de a vă limpezi şi de a vă consolida credinţa, păstrându-vă liberi şi fără de pată faţă de această lume care vă va înconjura cu hăţişuri de ispite prin care să vă conducă insidios către păcat.

Nu vă temeţi de ispită căci Dumnezeu ştie cât puteţi duce şi dacă staţi aţintiţi către darul său, prin credinţă în Iisus Hristos, El nu vă va lăsa şi nici nu vă va uita.

Aduceţi-vă aminte că până şi Iisus a fost ispitit, aşa încât nu vă imaginaţi că diavolul nu o va face şi cu voi. Dar ca să vă prindă este nevoie a vă robi. Când vă aflaţi într-o astfel de situaţie urmaţi sfatul Apostolului Pavel: “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1Corinteni 6:12). Iar când aţi căzut în ispită şi aţi comis păcatul, pocăiţi-vă ca şi cum v-aţi afla pe patul de moarte şi, în rugăciune şi smerire, faceţi apel la Domnul Iisus să vă cureţe de urmările păcatelor voastre. când aţi căzut în ispită şi aţi comis păcatul, pocăiţi-vă ca şi cum v-aţi afla pe patul de moarte şi, în rugăciune şi smerire, faceţi apel la Domnul Iisus să vă cureţe de urmările păcatelor voastre. 

PE CINE URMAŢI?!

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3:8) 

PE CINE URMAŢI?!   

Am văzut cum Dumnezeu a creat perfecţiunea în care dorea să-l integreze şi pe om, ca fiu al Său. 
Dar planul său a fost alterat de diavol care, împreună cu companionii săi au generat o breşă prin care răul s-a infiltrat în viaţă, contagiindu-l, prin înşelăciune, şi pe om, ceea ce l-a condus pe acesta la pierderea vieţii veşnice şi la păşirea în moarte. Numai infinita dragoste a lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să nu dispară în moarte, ci să dispună de o viaţă temporală pe care să poată să o folosească pentru împăcarea cu Dumnezeu, tot aşa precum fiul rătăcitor, după ce a făptuit actul de rebeliune prin care s-a despărţit de tatăl său, a avut înţelepciunea de a realiza păcatul pe care l-a comis, prin alipirea la răul în care s-a complăcut după propria sa înstrăinare şi a făcut, în final, alegerea cea bună, de a se căi de păcatele sale şi a se reîntoarce lângă tatăl său.
Este mult prea frumoasă parabola fiului rătăcitor spusă de Iisus Hristos către oile sale rătăcite şi plină de învăţături şi îndemnuri, atât de tămăduitoare şi dătătoare de speranţă prin credinţă, încât nu pot trece mai departe fără a o reda în întregime:
“Şi a zis: Un om avea doi fii. / Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. / Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. / Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. / Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. / Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. / Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! / Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; / Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. / Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. / Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. / Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; / Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; / Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15:11-24).
Reflectaţi cu profunzime şi vedeţi câte paralele vi se prefigurează între cele spuse de Iisus în această pildă şi propriile voastre vieţi pline de asemenea rătăciri şi avataruri! 
În această lume, care din lipsa noastră de credinţă a ajuns în stăpânirea celui rău, suntem precum fiul risipitor, prizonieri ai unui stil de viaţă care nu are prea multe în comun cu adevărata viaţă, copleşiţi fiind de grijile specifice generate de pofte pământeşti ce ne conduc spre o destinaţie sigură dar bine camuflată: distrugerea definitivă.
Urmând această cale ne vom înstrăina din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de aceea ne va fi tot mai dificil a ne reveni în fire. Acesta este adevărul: noi suntem cei ce ne depărtăm de Dumnezeu, iar când ne aducem aminte de El, Îl blamăm pentru toate relele ce ne împresoară în loc să ne pocăim şi să ne întoarcem către El, creatorul şi salvatorul nostru. Mai mult decâ atâta, cei mai mulţi se lasă pradă facilă manipulărilor celui rău şi aproape că îl reneagă pe Dumnezeu, considerându-l răspunzător pentru eşecurile lor şi urmările acestora.
Asta este într-adevăr o tragică răsturnare de situaţie pe care satana, în marea sa viclenie, a indus-o oamenilor, determinându-i pe aceştia să creadă minciunile sale prin care adevărul este răsucit şi întors pe dos, astfel încât cei fără de credinţă se ridică împotriva lui Dumnezeu şi caută aiurea alte căi de soluţionare a situaţiilor din ce în ce mai negative cu care se confruntă. Pentru ei, în cel mai bun caz, diavolul nu există, iar Dumnezeu este un Dumnezeu mizantrop şi generator de rele, care le strică lor vieţile şi aşa prea scurte pe care le au de trăit pe acest pământ.
Vedeţi unde se ajunge fie din necunoaştere, fie din partizanat interesat?!
Adică Dumnezeu, Cel care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, fiind deci Tatăl nostru, Cel care a fost şi este permanent preocupat de restaurarea noastră după decăderea suferită prin înşelăciunea diavolului, Cel care ne-a trimis în cale înţelepciunea prin care putem discerne adevărul de minciună, Cel care ne scapă din multe capcane ale celui rău tocmai cu scopul de a înţelege adevărul, Cel care ne-a acordat viaţa temporală spre a ne da posibilitatea de a face alegerea cea bună în cunoştinţă de cauză, Cel ce L-a întrupat pe Fiul Său care a venit în mijlocul nostru spre a ne izbăvi definitv de cel rău şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi spre a ne elibera din cursa satanei, Cel ce ne-a dăruit credinţa mântuitoare, uitând păcatele noastre, Acest Dumnezeu, Atotputernic şi Iubitor mai presus de orice înţelegere, ne doreşte răul şi ne chinuie spre distrugerea noastră!?
Nici ca o glumă proastă nu se poate face o asemenea alegaţie. Şi totuşi cel viclean a reuşit să o strecoare în mintea multora din cei ce au, sau pretind a avea o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, făcându-i prozeliţii săi, mai mult sau mai puţin conştienţi.
O asemenea atitudine L-a făcut chiar pe Iisus Hristos, când încă se afla printre oameni pe acest pământ, să exclame:
“De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12:57).
Am văzut la început că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt. Nimeni altcineva nu poate veni în contact cu răul fără a fi afectat. De aceea omul, înzestrat cu liberul arbitru, trebuie să facă alegerea ce îi va pecetlui destinul pentru eternitate: fie respinge răul, punându-şi credinţa în Cel ce îl poate separa definitv de acesta, spre a moşteni viaţa veşnică, fie se lasă contaminat de acesta şi îl acceptă spre distrugerea finală, totală şi irevocabilă.
Ne aflăm, în acestă viaţă, la răspântie şi alegerea ne aparţine: urmăm fie calea Domnului spre mântuire, fie calea diavolului spre pierzanie:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
Deci, pe cine urmaţi?
Fiecare dintre noi trebuie să îşi pună cu luciditate această întrebare şi să îşi răspundă cu sinceritate şi obiectivitate, adică în cunoştinţă de cauză, ceea ce ne poate determina să mergem întăriţi mai departe pe calea cea bună, sau să ne revenim în fire şi, în smerenie, căinţă si credinţă, să ne întoarcem la calea cea bună, fie să continuăm a persevera în urmarea căii greşite.
În funcţie de calea pe care alegem s-o urmăm ne declarăm implicit şi afiliaţia noastră: ori pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care o urmăm în credinţă eliberatoare, sau pentru lucrarea stăpânitorului acestei lumi, pe care o urmăm în rătăcire distrugătoare.
Acei oameni care îşi pun speranţa în lumea asta nu fac altceva decât a-şi auto-limita orizontul existenţei. Ei vor să fie floarea acestei lumi, dar vor fi numai o floare trecătoare, precum sunt şi trupurile lor pe care, de fapt, se bizuie:
“Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (1 Petru 1:24).
Precum spunea şi Apostolul Pavel::
 “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Galateni 6:7,8).
Aceştia sunt oameni care vor să se dezmierde cu iluzoriile plăceri lumeşti şi să-şi dea unii altora o slavă deşartă şi efemeră, abordând aceeaşi atitudine ca şi stăpânitorul acestei lumi şi îngerii decăzuţi allăturaţi lui:
“Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Ei se îndeamnă şi se aprobă unii pe alţii, sporindu-şi numărul şi devenind majoritari, astfel încât au ajuns deja la stadiul antevestit de Pavel:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Încurajându-se şi susţinându-se reciproc în toate lucrurile lumeşti, ei se iluzionează că răul asimilat şi practicat astfel de majoritatea oamenilor îi poate face pe aceştia să se simtâ nu numai bine, ci şi îndreptăţiţi în toate privinţele, după principiul ce-mi place mie e bun, instituind, pe cale de consecinţă, libertatea de a păcătui în numele unei toleranţe atotguvernante…
În fond, fiecare este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului…
Astfel, înregimentaţi în slujba satanei, ei cred că o viaţă coruptă devine legitimă şi vor să o impună ca standard de existenţă…
În felul acesta au ajuns ca nişte orbi rătăciţi care, deşi uneori mai afişează o părută smerenie, dar numai pentru saţiul trupului, merg cu consecvenţă pe calea cea lată a pieirii, pierzându-şi singura busolă ce i-ar mai putea conduce spre lumină, după cum avertizase Iisus:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Ştiind că:
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Coplesiţi şi biruiţi de săgeţile diabolice ale ispitei, oamenii devin cel puţin confuzi şi deznădăjduiţi şi tânjesc a păcătui nestinghriţi, după modelul lumesc devenit normă de viaţă socială, trecând astfel la pregustarea iadului şi uitând din ce în ce mai accentuat de iubirea şi fericirea cerească, pierzând bucuria raiului la schimb cu chinurile iadului…
Ei sunt acei morţi ce îşi îngroapă morţii lor despre care a amintit Iisus (Matei 8:22 şi Luca 9:60) şi cărora Pavel le-a vestit finalul hărăzit:
“Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3:19).
Spre deosebire de aceştia, toţi cei ce îşi exercită curajul şi perseverenţa de a-şi lua propria cruce şi a-L urma pe Iisus Hristos spre viaţa veşnică vor cunoaşte adeverirea Duhului şi a puterii ce le vor descoperi înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, “…precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".
“Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. / Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. / Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Corinteni 2:9-14).
Căci faptele noastre bune şi păzirea poruncilor scripturale sunt numai o dovadă primară, neşlefuită a dragostei noastre pentru Iisus Hristos, dar mântuirea nu o putem căpăta decăt din credinţa nestrămutată în Acesta, deoarece:
“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Prin aceasta ne-am şi născut din nou şi obţinem cununa vieţii veşnice pentru care suspinăm aflaţi încă în această lume:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).
O mare minune a puterii lui Dumnezeu care îl face pe om să exclame cu nemărginită recunoştinţă:

“Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8:4).  

LA MULŢI ANI!

Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos (2Tesal.1:2). Amin!