Se afișează postările cu eticheta cunoastere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cunoastere. Afișați toate postările

4 apr. 2024

MAI PRESUS DECÂT TOT NUMELE

 

Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească. 
(Efeseni 1:3). Amin!

Căci scris este: "Viu sunt Eu! - zice Domnul - Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu" (Rom.14:11). Amin!

Iisus pe tronul Imparatiei Sale pe care o va preda lui Dumnezeu

Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, / Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, / Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. / Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, / Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. / Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, / Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1:17-23). Amin! 

18 iun. 2021

LUCRAREA LUI DUMNEZEU (1)

Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, / Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, / Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem (Efeseni 1:17-19). Amin! 

13 dec. 2019

LA HOTAR

 Înşelăciunea în care a fost atras omul de către cel viclean a început demult să-şi arate adevăratul chip, dar acum și-l și expune victorioasă pe cât mai multe căi de comunicare.
Omul este angajat pe o cale care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care Tatăl le-a făcut permanent și ȋncă le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate. Se pare însă că liberul arbitru s-a transformat în libertatea răului  şi s-a înşurubat atât de tare în mintea omului încât a devenit noul idol al omenirii.
Iată că ceea ce Domnul ne-a atenţionat ȋn repetate rânduri se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii lumești, aşa încât se consideră el însuşi Dumnezeu.
Astfel el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului, ci şi le inventează pe cele ale sale, ajungând ca adulterul, curvia, sodomia și oricare alte perversități să nu mai fie păcate, hoţia și șmecheria să primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, minciuna să fie adoptată ca stil de viață, violenţa, abuzul și șantajul sâ-şi creeze propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri lumești să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu are sens. Omenirea și-a trasat astfel propriul hotar, cantonându-se voluntar ȋn regatul arid al nimicniciei, separându-se de Cuvântul Domnului pe care nu ȋl mai poate suferi, atrasă fiind de promisiunile deșarte ale tatălui minciunii:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2Timotei 4:3,4).
Deşi Domnul încearcă să ne atenţioneze că această schimbare a omului, inspirată de către promotorul păcatului, nu poate aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu şi al căror rod de cules a fost exemplificat atât de convingător de către ȋnsuși Iisus Hristos.
“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35). 
Nu mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire suprarătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.
“Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei 24:33).
Nu vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea. Nouă nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim veghetori ȋn  trezvie şi plini de speranţă, căci ştim cele ce au să urmeze.
“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28).
Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc.22:20).

17 ian. 2014

FINAL DE DRUM

"După aceea, sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere" (1Corinteni 15:24)  

   Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. 
   Oare de ce?! 
   Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai câteva decenii? 
   Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică? 
   Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre colapsul moral? 
   Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de Dumnezeu? 
   Se produce cumva o pregătire pentru o transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de drum? 
   Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat, sau fals? 
   Asta depinde numai de perspectiva din care se abordează această problematică. 
   Dacă o privim din punct de vedere materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el ar putea fi folosit în acest scop. 
   Dacă privim din punct de vedere spiritual vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul Pavel: 
   “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28). 
   Constituie aceasta o conjunctură agravantă sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste? 
   Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric, cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care poate dobândi şi mântuirea: 
   “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). 
   Desigur că important în acest context este ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul: 
   “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5). 
   Aceasta este cea care face diferenţa şi aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”: 
   “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14). 
   Înainte de atragerea sa în cursa diavolului şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală, aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl, definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă. 
   Această stare de fapt s-a menţinut până când omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric, alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală. 
   De atunci, singura lumină din viaţa sa temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi reprimit în starea de graţie divină iniţială. 
   Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-­a acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii: 
   “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24). 
   Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant componenta materialistică a vieţii. 
   Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase prin înşelăciune poziţia. 
   Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti. 
   Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el, care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre administrare. 
   În felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic atins de omenire într-o anumită etapă istorică. 
   Astfel viaţa temporală a omului devine o iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa. 
   Învăluit în această iluzie omul ajunge să creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea, în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la viaţa veşnică: 
   “Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22,23). 
   Ieşirea din această buclă temporală este posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun. 
   Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). 
   Numai El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr. Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. 
   Dar pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 
   Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit: 
   “Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21). 
   “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). 
   Amin.