HARUL DOMNULUI I - ALTERNATIVE

 Mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această creaţie El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii.

“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14). 

Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease intr-o măreție neasemuită, devenit ulterior satana/diavolul, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului, separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei sale de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului (morţii) şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi  satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu. 

“Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14). 

Desprinderea lor de Dumnezeu şi cantonarea în împărăţia întunericului s-a manifestat şi prin încercarea de a forma o breşă în lucrarea lui Dumnezeu prin care să o năruie pe aceasta şi să o preia prin învăluirea sa în mantia înşelător şi seducător prezentată a păcatului, care de fapt nu este decât generator de moarte.

Astfel a apărut alternativa la lucrarea generatoare de viață a lui Dumnezeu: lucrarea generatoare de moarte a diavolului. Prin vicleana ȋșelătorie a satanei, omul (Adam, prin Eva) a fost atras și s-a autoplasat ȋn ȋmpărăția ȋntunericului (morții) și ar fi dispărut definitv ȋn ea dacă Dumnezeu, ȋn infinita-I dragoste pentru om nu ar fi pus ȋn desfășurare un plan de slavare a acestuia, prin dezvăluirea Împărăției sale, cea a luminii (vieții veșnice) și prin dăruirea căii de urmat, prin mărețul Său har, pentru intrarea ȋn aceasta, la libera alegere a fiecărui om. 

CAPCANA DIAVOLULUI

  De ce credeţi că incă ne iubeşte Dumnezeu şi doreşte ca, dacă este cu putinţă, toţi să ne întoarcem la El? Pentru că El şi ştie cum ne-a făcut şi care a fost intenţia Sa în ceea ce ne priveşte. Iar nu omul (Adam) s-a răzvrătit împotriva Domnului. Cel care a făcut-o a fost diavolul, care a atras în rătăcirea sa şi alţi îngeri şi a încercat / încearcă şi coruperea omului prin minciună şi promisiuni insidoase,  care nu sunt altceva decât o subtilă capcană pe care i-a întins-o.

Noi suntem acum precum fiul rătăcitor care, ajuns la ananghie, şi-a amintit de grija pe care o avea tatăl său pentru argaţii săi şi, venindu-şi în fire, şi-a zis că ar putea şi el să fie măcar ca unul dintre aceia.

La întoarecerea la tatăl său a constatat, cu surprindere, că bucuria tatălui său este de o nobleţe şi insoţită de o iertare pe care el nu credea că le mai merită. Ce i-a adus acest dar spectaculos? Căinţa sinceră şi întoarcerea smerită la viaţa curata pe care i-o pregătise tatăl său...

Asta doreşte Domnul de la fiii săi rătăcitori şi încă mai beneficiem de îndelunga sa răbdare. Şi numai atât, dar ne-a trimis şi un ghid personal pe care să-l urmăm: Iisus Hristos. Iar acesta la rândul său ne-a trimis Mângâietorul (Duhul Adevărului) care, dacă îl acceptăm, îşi face lăcaş în inima noastră şi ne îndrumă spre calea cea dreaptă.

Ştiţi ce ţine încă în loc lucrarea celui rău şi viclean? Tocmai Mângâietorul, care însă va fi retras (poate a şi fost deja retras)  înaintea apostaziei ce precede MAREA STRÂMTORARE.

Până la sfârşitul acesteia vom fi încă în situaţia de a face o ultimă alegere, cu conotaţii definitive.

Ce alegere credeţi că veţi face? Cea care să vă asigure pacea  (prietenia) acestei lumi sau cea care să vă asigure pacea Domnului?

Luaţi aminte:

“Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).

“Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17:14).

Amin!

CE ESTE VIAŢA?

“Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (1 Ioan 1:2)

  Credeţi oare că ceea ce trăim acum este viaţa? 

  Dacă da, nu mă voi sfii să afirm că sunteţi în eroare, aflându-vă în necunoştinţă şi, de aceea, prinşi în capcana întinsă omenirii de către satana, având mare nevoie de a face eforturi spre a cunoaşte adevărul, de a vă recunoaşte greşeala, de a vă căi şi de a cere cu smerenie îndrumarea Domnului spre eliberare, după cum ni s-a promis: 

  “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

  Viaţa este cea pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Adam, când l-a creat şi l-a aşezat în grădina Edenului, drept etalon pentru lucrarea Sa pe pământ. Să nu uităm că Dumnezeu l-a creat pe Adam nemuritor şi numai cursa întinsă acestuia de către satana a făcut posibilă intrarea sa în păcat şi pierderea, pe cale de consecinţă, a nemuririi sale. 

  Fără ţinerea făgăduinţei Sale de către Dumnezeu, existenţa omului pe acest pământ s-ar fi încheiat chiar atunci (“Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făgăduit-o: Viaţa veşnică” – 1 Ioan 2:25). 

  Dar Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a pus în funcţiune un plan de mântuire, ce avea să fie desăvârşit prin venirea lui Hristos şi sacrificiul asumat de Acesta, de care să poată beneficia toţi oamenii ce vor urma cu încredere şi abnegaţie cuvântul Domnului şi, după ce au făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui, să-şi recunoască nevolnicia şi să-şi folosească liberul arbitru pentru a face din nou alegerea, de data aceasta definitivă (“Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” -  Iezechiel 18:23). 

  Pentru aceasta El i-a dăruit omului viaţa temporală, care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul destinat iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu (“…căci odată cu viaţa, va fi trecut şi timpul iertării” – Cartea lui Enoh 35:6). 

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14). 

  Aşa a început lungul drum al recuperării omului şi al repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat, deoarece, odată comisă înstrăinarea, viaţa (cea adevărată) a rămas la Cel ce o dăduse, spre a se menţine necontaminată, după cum fusese voia Lui de la bun început. 

Deci ţelul este viaţa veşnică iar viaţa temporală este drumul pe care fiecare om ar trebui să-l parcurgă spre aceasta. 

  Ȋnsă pentru realizarea acestui deziderat, răul, generatorul păcatului aducător de moarte, trebuie distrus în întregime spre a reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi care nu are nimic în comun cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi puritatea de creaţie perfectă. 

  “Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; / Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; / Şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Evrei 1:10-12). 

  Dar, de data aceasta, lucrarea nu mai este a unuia singur ci ea se face în deplin consens, prin participarea conştientă a omului care va trebui să se străduiască a se elibera din cursa diavolului şi a se alipi adevărului spre a-şi slavgarda, prin transformarea sa penitentă, libertatea astfel obţinută şi a se pregăti, prin credinţă, pentru a fi găsit vrednic de a primi darul promis al mântuirii, făcut accesibil prin sacrificiul lui Iisus Hristos, “…că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26). 

  Sau aşa cum ne îndeamnă în altă parte: 

  “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). 

Iată ce mai spunea despre acestea tot Apostolul Pavel: 

  “Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. / Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:1-10 – îngroşările îmi aparţin). 

  Desprinderea omului de stăpânitorul acestei lumi, satana, va trebui să fie asumată prin lupta cea bună (“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” – 1 Timotei 6:12) prin care să-şi aducă propria contribuţie la separarea sa şi delimitarea activă de forţele răului: 

  “Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, / La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; / La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea. / Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. / Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult” – (2 Petru 1:5-9). 

  Şi pentru că ne aflăm într-o astfel de lume, urmaţi îndemnul Apostolului Pavel: 

  “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14). 

  Adică după cum moartea a împărăţit prin păcat şi a înghiţit ceea ce era destinat vieţii veşnice, tot aşa ceea ce devenise muritor să se întoarcă la viaţa cea nemuritoare, prin darul lui Dumnezeu din care S-a împărtăşit şi Iisus Hristos “…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15). 

  “Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. / Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. / Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. / Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:20-23). 

  Eliberarea din lanţurile capcanei diavolului va însemna pentru noi începutul unei transformări spectaculoase care se va încheia, la momentul hărăzit de Dumnezeu, prin primirea trupului de slavă, cel nestricăcios, după cum consemna şi Enoh în cartea sa: 

  “Sfinţtii şi aleşii se vor ridica de la pământ, ei vor înceta să îşi mai coboare privirea, în semn de supunere şi umilire, ei vor fi îmbrăcaţi cu un nou veşmânt de viaţă. Acest veşmânt al vieţii lor este comun cu cel al Domnului spiritelor, în prezenţa Sa veşmântul vostru nu se va învechi deloc şi faima voastră nu va apune nicicând” – (Cartea lui Enoh 59:18). 

  Aţi auzit oare acest îndemn: “Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3:2) ? 

 Chiar dacă l­-aţi auzit sau nu l-aţi auzit, de-acum e cazul să nu-l mai uitaţi fiindcă el este cheia ce vă deschide poarta cunoaşterii căii celei bune prin care vă puteţi reîntoarce la viaţa cea veşnică, “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:3,4). 

  Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să o facă într-un sens sau altul. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca nimeni să nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii. 

  “Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). 

  Aceasta este bucuria lui Dumnezeu lucrată în răbdarea Sa şi ea este cunoscută în ceruri: 

  “Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). 

  Pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi calea de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale, “Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice”(Tit 3:7). 

  Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul, atunci această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors la situaţia iniţială într-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas şi, cu siguranţă, totul s-ar fi repetat la nesfârşit. 

  Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte pe oameni încât le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima clipă, fără a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste cu de-a sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei care s-au pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura numai la simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată cu vălul său întunecat, depărtându-se de acesta şi izolându-l fără ezitare şi definitiv. 

  Vedem deci că viaţa creată de Dumnezeu este perfectă şi, prin urmare, nemuritoare. De aceea ea nu poate locui în omul corupt, care este supus morţii, rămânând la Cel prin care ne-a fost oferită încă de la început şi aşteptând reîntoarcerea destinatarului la starea de compatibilitate şi complementaritate, căci “…Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (1 Corinteni 15:50). 

  Aşadar prin alegerea cea bună pe care o facem vom deveni apţi de fi transformaţi şi pregătiţi pentru schimbarea ce ne va face compatibili vieţii veşnice: 

  “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. / Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?" (1 Corinteni 15:53-56). 

   De abia atunci vom reveni în împărăţia lui Dumnezeu spre a împlini prin complementaritate lucrarea Acestuia, prin Cel prin care am fost şi creaţi şi răscumpăraţi, Iisus Hristos, “Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:21). 

FINAL DE DRUM

"După aceea, sfârşitul, când Domnul (Iisus Histos - n.n.) va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere" (1Corinteni 15:24)  

   Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece, de o manieră uşor vizibilă, din ce în ce mai confuză şi mai disperată. 

   Oare de ce?! 

   Cum se poate întâmpla aşa ceva când ştiinţa şi tehnologia au atins culmi aproape de neprevăzut chiar în termeni de numai câteva decenii? 

   Ce a contribuit la apariţia şi consolidarea în rândurile oamenilor a unei stări din ce în ce mai confuze, dominată de o disperare ce se accelerează direct proporţional cu acceleraţia cu care cunoştinţele lumeşti se aprofundează, multiplică şi diversifică? 

   Se aplică dezvoltarea cunoaşterii omeneşti şi spre desăvârşirea fiinţei umane? Sau ea este cea care produce un hiatus şi un contrast paradoxal între ritmul de dezvoltare a ştiinţei şi cel al desăvârşirii omului, ultimul înregistrând un regres şi o accelerare spre colapsul moral? 

   Sau omul a căzut, de fapt, pradă iluziei autosuficiente că are destul potenţial spre a-şi decide destinul şi a cuceri nemurirea prin propriile forţe, repetând la infinit greşeala înstrăinării de Dumnezeu? 

   Se produce cumva o pregătire pentru o transformare fundamentală sau este vorba de atingerea unui inevitabil capăt de drum? 

   Judecând în termeni lumeşti, omenirea pare a avea potenţialul unei schimbări fundamentale. Dar este acest lucru adevărat, sau fals? 

   Asta depinde numai de perspectiva din care se abordează această problematică. 

   Dacă o privim din punct de vedere materialist, putem afirma cu certitudine că un astfel de potenţial există şi el ar putea fi folosit în acest scop. 

   Dacă privim din punct de vedere spiritual vom constata că omenirea a ajuns să se relaţioneze prea mult tocmai de acel aspect materialist şi din această cauză şi-a pierdut busola spirituală şi navighează pur şi simplu la întâmplare, după cum reprobator nota şi Apostolul Pavel: 

   “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28). 

   Constituie aceasta o conjunctură agravantă sau este numai o dezorientare fără prea mari consecinţe şi care ar putea fi atenuată sau echilibrată de progresul remarcabil al componentei materialiste? 

   Un răspuns facil ar putea fi formulat dacă am face abstracţie de latura spirituală a omului. Dar omul nu a fost creat ca un scop materialist în sine, ci încă de la început suportul material pe care a fost clădit, adică trupul său, a primit insuflarea Domnului, prin care a prins viaţă, accesând astfel un anumit nivel de spiritualitate prin omul lăuntric, cel care se bucură de harul lui Dumnezeu şi are o perpetuă disponibilitate către acesta, atăta timp căt nu este înăbuşit de faptele trupului şi prin care poate dobândi şi mântuirea: 

   “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). 

   Desigur că important în acest context este ceea ce predomină: omul lăuntric sau trupul: 

   “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani 8:5). 

   Aceasta este cea care face diferenţa şi aduce fie rodul cel bun al credinţei mântuitoare, fie “fructele mâniei”: 

   “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. / Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. / Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. / Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:6-14). 

   Înainte de atragerea sa în cursa diavolului şi de a cădea, pe cale de consecinţă, în păcat, omul nu avea griji materialiste întrucât îşi satisfăcea toate nevoile din creaţia lui Dumnezeu, care îi era în întregime la îndemână. El nu era preocupat decât de latura sa spirituală, aflată în permanenţă într-o legătură directă cu Dumnezeu. Aceea era starea perfectă de existenţă a omului pe care Domnul o concepuse pentru acesta. Omul nu avea pentru ce să se străduiască în ceea ce privea latura materialistă a existenţei sale deoarece aceasta era în întregime asigurată de Tatăl, definitoriu pentru el fiind a se afla într-o neabătută comuniune spirituală cu Atotputernicul creator. Pe atunci omul era nemuritor şi nu cunoştea răul, pe care Dumnezeu avusese grijă să-l separe de creaţia Sa perfectă. 

   Această stare de fapt s-a menţinut până când omul, sedus de satana şi atras în rebeliunea aceluia, a abandonat privilegiile de care se bucura ca fiu al lui Dumnezeu şi s-a aventurat a păşi în întuneric, alături de ademenitorul său, fără a fi conştient că noua sa stare, în lipsa comuniunii cu Domnul, va deveni, în plan fizic, o luptă pentru supravieţuire materială, iar în plan subtil, un susţinut marş spre moartea spirituală. 

   De atunci, singura lumină din viaţa sa temporală a rămas căutarea lui Dumnezeu şi primirea iertării acordată de Acesta, prin Iisus Hristos, unui fiu rătăcitor revenit, spre a putea fi reprimit în starea de graţie divină iniţială. 

   Pe scurt spus, prin liberul arbitru suveran cu care a fost înzestrat, omul a făcut o primă alegere, cea a răului, dar în necunoştinţă de cauză, drept pentru care Dumnezeu, în marea Sa dragoste, i-­a acordat şansa de a face o nouă alegere între bine şi rău, însă de data aceasta în cunoştinţă de cauză, după cum Iisus îşi îndeamnă credincioşii: 

   “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24). 

   Din păcate înşelăciunea diavolului a fost şi este profundă, fiind susţinută insidios de diverse forţe supranaturale malefice aliate lui. Năvodul în care aceste forţe au încercat a-i prinde pe oameni încă de la început este unul deosebit de puternic şi, mai ales, invizibil deoarece a fost ţesut nu din componente materiale, dar folosindu-se totuşi predominant componenta materialistică a vieţii. 

   Prin căderea sa în păcat, omul a pierdut posesia materialistă a lumii în favoarea celui care l-a determinat a cădea în păcat, adică a diavolului şi, nemaibeneficiind permanent de apărarea inexpugnabilă conferită de prezenţa directă a lui Dumnezeu în viaţa sa (“El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii” – Proverbe 2:7b), a devenit foarte vulnerabil în faţa unei puteri malefice, supranaturală şi insidioasă. Nevoia de a supravieţui într-o lume materialistă, devenită prea aridă şi neprietenoasă după despărţirea de Domnul, l-a debusolat atât de tare încât el l-a acceptat ca aşa-zis protector direct chiar pe cel care îi uzurpase prin înşelăciune poziţia. 

   Fiind înconjurat dintr-o dată de prea multe nevoi fără soluţii imediate, omul a devenit rapid dependent de simţurile sale. Din acel moment satana l-a manipulat cu subtilitate încercând a-l face din ce în ce mai dependent de simţurile sale şi lărgind continuu paleta de stimulare a simţurilor, atât prin diversificarea stimulilor, cât şi prin transformarea lor continuă, prezentată drept progres şi impusă drept versiune-fetiş a supravieţuirii şi îmbunătăţirii vieţii lumeşti. 

   Astfel omul a ajuns să fie supraasaltat de stimuli reali sau prefabricaţi, meniţi a zămisli cât mai multe pofte în el, care să-l îndepărteze de adevărata realitate şi să-l prindă în capcana minciunii, substitutul malefic al adevărului. Scopul nedeclarat al tatălui minciunii era şi încă este de a-l aduce pe om într-o asemenea stare încât acesta să piardă înţelegerea că sursa satisfacerii tuturor nevoilor sale rămâne în continuare Dumnezeu, în primul rând prin toate cele create de El şi la care nimeni nu a putut vreodată adăuga ceva. Chiar şi satana se foloseşte în acţiunile sale de creaţia lui Dumnezeu, el autoproclamându-se un gestionar al unor bunuri care nici nu îi aparţin şi nici nu i-au fost încredinţate spre administrare. 

   În felul acesta lumea a ajuns să trăiască într-un fel de buclă temporală în care lucrurile se repetă dar cu variaţii date de nivelul ştiinţific şi tehnologic atins de omenire într-o anumită etapă istorică. 

   Astfel viaţa temporală a omului devine o iluzie bazată pe minciună şi ca orice iluzie are o durată mai lungă sau mai scurtă, dar care se sfârşeşte tragic odată cu destrămarea sa. 

   Învăluit în această iluzie omul ajunge să creadă că are nenumărate posibilităţi şi căi de urmat. Numai că toate acestea, în lipsa sprijinului lui Dumnezeu, îl vor conduce la pieire eternă şi nu la viaţa veşnică: 

   “Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22,23). 

   Ieşirea din această buclă temporală este posibilă numai pe cale spirituală, această cale fiind asigurată de Dumnezeu şi adusă în dar oamenilor de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume, în acest scop, de către Tatăl nostru comun. 

   Iisus Hristos ne-a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). 

   Numai El ne poate elibera de blestemul păcatului şi aduce lângă El, adică la adevăr. Prin El vom putea fi reprimiţi în împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arăta în completarea afirmaţiei de mai sus: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. 

   Dar pentru a ne putea întoarce la Tatăl trebuie să ne venim în fire şi, smeriţi în pocăinţă, să Îl primim pe Iisus în inimile noastre, spre eliberarea noastră din iţele iluziei lumeşti, precum chiar El ne-a prescris: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

   Odată eliberaţi nu ne va mai rămâne decât să-L urmăm cu credinţă dedicată pe Hristos şi să ne bazăm neabătut pe relaţia astfel devenită personală cu El, căci ne-a fost profeţit: 

   “Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21). 

   “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). 

   Amin.