Desigur că o lungă răbdare îl
supune pe om la grea încercare dar ea nu este o roadă a trupului ci a Duhului
care se află în noi.
“Iar
roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca
acestea nu este lege” (Galateni 5:19-23).
Iar toate acestea susțin credința care ne va mântui dar și ființa care
tânjește la comoara din cer:
“Căci
ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. / Şi
nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în
noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. / Căci prin nădejde
ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui
cineva ceea ce vede? / Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin
răbdare” (Romani 8:22-25) căci
“Domnul
nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci
îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la
pocăinţă. / Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu
vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el
se vor mistui” (2Petru 3:9,10).
“Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, / Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (2Petru 3:11,12).
