UN GHID CREŞTIN - extras 9

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13) 

Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajoase, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41).

PE CINE ASCULTAŢI

“Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!” (Luca 9:35)

Am vorbit despre faptul că această lume se află încă sub influenţa celui rău, devenind astfel coruptă şi, prin urmare, incapabilă de a-şi mai sesiza propria orbire şi rătăcire.

De la căderea în păcat, întotdeauna a fost aşa, diferită fiind numai proporţia în care tendinţa de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu era prevalentă sau minoritară, transpunându-se corespunzător în legile ce guvernau societatea umană. Adevărul este că tendinţa de ascultare nu a fost niciodată prevalentă la scară largă. Ea a putut fi aşa numai în comunităţi mai mici sau mai mari, de la aşezăminte, până la nivel de naţiuni întregi.

Predominanta omenirii a fost o stare fie de respingere, fie de apostazie, care s-a autoalimentat, autodefinit şi perfecţionat până la a ajunge la compromiterea credinţei autentice, pe care a scos-o din practica sa şi a înlocuit-o cu o forma aparentă de credin-ţă, în armonie cu relele obiceiuri asimilate şi ridicate la rang de stil de viaţă: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2Timotei 4:3,4). Pentru asta ne şi îndemna Apostolul Ioan zicând: “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).

În felul acesta legile lumeşti s-au depărtat continuu de legile lui Dumnezeu, devenind extrem de permisibile în faţa fărădelegii şi conducând astfel la degradarea şi decăderea implacabilă a societăţii umane care devine în mod accelerat tot mai distrugătoare.

O astfel de lume îi preia spre formare pe toţi noii născuţi în ea care astfel vor creşte fiind educaţi a se supune uzanţelor ei, conform zicalei: aşa am găsit, aşa urmez. Asta însă este nu numai o ofensă adusă direct lui Dumnezeu şi Fiului Său dar şi o renegare a adevăratului spirit cu care a fost înzestrat omul, relevat chiar de îndemnul lansat de Iisus: “Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. / Că oricine cere capătă; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11:9,10). Şi odată ce l-ai găsit pe Iisus Hristos şi Acesta ţi-a dschis uşa, poţi fi sigur că L-ai găsit şi pe Dumnezeu: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (1Ioan 2:23).

De aici derivă pericolul cel mai mare pe care trebuie să-l înfrunte omul, acela de a se lăsa sedus şi supus de viaţa pământească spre sufocarea sa spirituală şi pierderea menirii sale de căutător şi următor al lui Iisus Hristos. Căci a te lăsa supus de o lume a concupiscenţei înseamnă a răspunde chemării stăpânului întunericului şi a i te oferi drept ostaş devotat, devenind fiu al neascultării şi promotor al rebeliunii diavolesti.

Luptându-se spre a se elibera de o astfel de robie omul va merita sacrificiul lui Hristos şi va onora harul lui Dumnezeu, primind darul Acestuia, după cum este scris:

“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:1-8).

Dar pentru a putea face uz de darul lui Dumnezeu trebuie ca lupta pe care o ducem cu duhul împotriva proastelor obiceiuri să ne transforme de o aşa manieră încât aceste obiceiuri să devină o urâciune inacceptabilă pentru sufletele sufletele noastre, care să se cutremure cu groază numai la la gândul că ele ar mai putea să ne stăpânească din nou vreodată spre a ne despărţi de Domnul.

Înspre întărire şi luminare asimilaţi şi aceste îndemnuri ale Apostolului Pavel:

“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. / Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. / Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. / Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului. / Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. / Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. / Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. / Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. / Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 3:17-32).

Evident că o relaţie cu Dumnezeu nu se mai poate stabili decât prin Iisus Hristos. Adică dacă ne vom dori comuniunea cu Dumnezeu şi ne vom iluziona că o vom putea obţine prin anumite fapte sau căi, ne vom afla intr-o mare impostură, seduşi fiind de acţiunile insidioase ale celui rău, după cum se temea şi Apostolul Pavel pentru roada sa din Corint, cu mare trudă zidită de către el:

“Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. / Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, sau luaţi un alt duh, pe care nu l-aţi luat, sau altă evanghelie pe care nu aţi primit-o, - voi l-aţi îngădui foarte bine” (2 Corinteni 11:3,4).

“Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. / Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. / Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).

Vă mai amintiţi cum acesta a sedus-o pe Eva şi a dus-o pe calea pierzaniei?

Mai întâi a sădit în mintea şi sufletul acesteia dubiul (“"Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"- Facerea 3:1), iar apoi a desăvârşit minciuna, definitivând înşelătoria (…"Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul"- Facerea 3:4,5).

Păiejenişul acestei lumi este unul deosebit de abil ţesut, ascunzând cu măiestrie perversitatea sa, astfel încât cu greu poate fi sesizat în lipsa vigilenţei, dedicaţiei către Iisus şi a perseverenţei exersării acesteia pentru educarea simţurilor, spre a deosebi, prin obişnuinţă, binele de rău:

“Multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Proverbe 16:25).

Există multe persoane, dintre care majoritatea sunt oameni decenţi, care cred că, dacă merg la Biserică şi dau contribuţii sau miluiri, au făcut lucrările Domnului şi şi-au asigurat astfel o uşă deschisă către Dumnezeu şi pot deci sta liniştiţi. Ei bine, toate faptele bune din lume nu sunt suficiente pentru plata datoriilor acumulate către Dumnezeu prin săvârşirea diverselor păcate (“Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” – Romani 3:23): “Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. / Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. / Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; / S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era” (Iacov 1:21-24). Adică a fi numai ascultător al cuvântului nu îţi aduce nimic trainic, ci numai râvna împlinirii acestuia este cea care te zideşte şi te face vrednic de a sta neclintit pe calea cea îngustă.

Singura plată suficientă este cea dată de Iisus Hristos şi de aceea numai El poate să fie Răscumpărătorul nostru cu care trebuie să ne aflăm într-o relaţie statornică: “Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? / Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:28,29).

A considera că avem prin propriile merite o relaţie cu Cel prin care au fost create toate lucrurile, atât văzute, cât şi nevăzute, fără însă a crede ceea ce este El cu adevărat, este numai nebunie: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. / Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? / Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:21-23).

Numai credinţa în Iisus Hristos şi urmarea Celui care ne-a împăcat cu Dumnezeu sunt singurele de ajuns a ne asigura accesul în împărăţia lui Dumnezeu.

În lipsa acestora ne vom afla în pericolul de a accepta influenţa fiilor veacului acestuia, fiindcă ei sunt cu mult mai pricepuţi în treburile acestei lumi, dar şi asta este numai o iluzie deoarece se bazează numai pe gestionarea minciunii şi a fărădelegii: “Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1Corinteni 15:33).

O frumoasă exemplificare a acestui adevăr este realizată într-o poveste pe care am auzit-o cu mulţi ani în urmă şi pe care o adaptez, din memorie, mai jos.