TRIUMFUL VIEŢII - Ce este păcatul?_9

El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, / Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. / Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1:13-15). Amin! 

 

Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui  Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte diabolică:

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). 

Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:

“Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).

Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu (Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:

“Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),

“Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

Ȋn toată această vâltoare în care ne aflăm cu toţii prinşi trebuie ca nicicând să nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în vreun fel.