UN GHID CREŞTIN
Ion Olteanu
Bucureşti, 2013
C U P R I N S
PRIVIRE RETROSPETIVĂ
Alternative....................................................................................1
Planul divin de mântuire a omului.......................................................2
Calea spinilor.................................................................................3
BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS
Considerente lămuritoare întru credinţă..............................................11
Un Popor special al lui Dumnezeu......................................................13
Botezul........................................................................................14
Semnificaţia scripturală a Bisericii......................................................15
Poporul special al lui Dumnezeu.........................................................16
Cuvânt concluziv...........................................................................17
VREMURILE DIN URMĂ......................................................................19
Sfârşitul veacului...........................................................................19
Semnele venirii Sale........................................................................21
PACEA APARENTĂ............................................................................33
RĂTĂCIREA DIN URMĂ
Privire de ansamblu........................................................................37
Final de rebeliune..........................................................................38
Viitorul nostru cu ajutorul Domnului...................................................39
Vreme trece, vreme vine.................................................................41
LUPTA CEA BUNĂ.............................................................................45
Prietenia lumii...............................................................................49
Ce vă doriţi?.................................................................................55
DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE CĂILE VIEŢII..........................58
Recunoştinţă…………………………………….................................………………….. 64
RUGĂCIUNEA...................................................................................66
PE CINE ASCULTAŢI..........................................................................70
Datorii neplătite.............................................................................72
Comoara credintţei.........................................................................75
ACORD............................................................................................78
CUVÂNT DE ȊNCHEIERE......................................................................80
partea a III-a
RĂTĂCIREA
DIN URMĂ
Privire de
ansamblu
“Iar
oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi
rătăciţi fiind ei înşişi” (2 Timotei 3:13)
Este
evident ca omenirea a ajuns într-un punct critic şi vârtejurile care se
formează vor antrena în scurt timp
dezlănţuirea unui uragan de proporţii. Deja putem spune că "ceva" de
mare anvergură pluteşte în aer şi fiercare dintre noi simte acest lucru, mai
mult sau mai puţin conştientizat. Nu numai că nebunia lumească a atins apogeul,
dar şi natura începe să-şi schimbe faţa şi devine din ce în ce mai
ameninţătoare la adresa omului şi aşa debusolat şi dezarmat în faţa
complexităţii fenomenelor cu care se confruntă aproape zilnic.
Prin nebunia lumească înţeleg folosirea neadecvată
sau aventuroasă a celor mai noi cuceriri ştiinţifice şi tehnologice de către
aşa-zisele "elite", în goana lor de a-şi îndeplini planurile mârşave
de sclavagizare a omenirii, spre a-şi satisface pofta nesăţioasa şi nesănătoasă
de putere şi avere fără limite.
Conform ultimelor dezvăluiri, aplicarea planurilor
lor s-a accelerat în ultimii 30 de ani şi asta se poate uşor constata din
nivelul standardului de viaţă care pentru majoritatea tot mai largă a oamneilor
a scăzut accentuat, în timp ce, printr-o nemiloasă polarizare, dimensiunea şi
puterea marelui capital a atins cote fără precedent. Este, de altfel, o
evoluţie previzibilă, în consonanţă cu planurile nemernice ale acestor
"elite", dar şi cu calitatea umană a celor ce fac parte din această
categorie, nişte zombi ce nu au niciun scrupul în a aplica planuri genocidale
care să le aducă puterea mondială absolută. În consecinţă, lumea a devenit o
imagine expresivă a adevăratei feţe a ocultei ce se doreşte stăpâna
necondiţionată a sa.
Ceea ce este interesant, dar şi plin de speranţă
pentru victimele lipsite de aparare ale acestora, rezidă din paralela între
acţiunile descreierate ale acestor hăbăuci şi evoluţia unor fenomene naturale,
care încep să iasă de sub capacitatea lor de control şi datorită faptului că
s-au jucat prea mult de-a Dumnezeu şi, în final, se dovedeşte că puterea lor nu
reprezintă nimic raportat la scară universală, iar ceea ce au declanşat în
netrebnicia lor are alte dimensiuni şi resorturi, pe care ei nu le-au luat in
seama şi acum ziua scadenţei soseşte cu paşi repezi, căci momentul adevărului
este aproape, foarte aproape: “Să nu vă
amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai
întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii,
fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
Precipitarea şi neglijenţa ce au pus stăpânire pe
acţiunile lor din ultima vreme denotă
teama ca nu işi vor putea vedea finalizate planurile lor milenare
fiindcă stăpânul lor (doar nu credeaţi că puterea pe care au acumulat-o se
trage numai din bogăţiile lor sau din cunoştinţele ezoterice pe care le
venerează?!) îşi va pierde curând puterea asupra acestei lumi şi va dispărea
fără urmă, împreună cu ei, zeloşii săi slujitori.
Aceasta este vestea dătătoare a speranţei de care
aminteam mai sus. Desigur că nemernicia planurilor acestor forţe, mai mult sau
mai puţin ocultate, va genera multă suferinţă şi necazuri omenirii înainte de a
se ajunge la finalul biruitor, în care bunele orânduieli vor fi repuse în
drepturi pentru ca oamenii să se bucure veşnic de adevarata viaţă dăruită lor
de către Dumnezeu, Cel care ne-a asigurat că oricât de disperată ne va apărea
situaţia, El nu ne va uita şi nici nu ne va lăsa şi, în orice stare ne vom
afla, vom primi în cele din urmă răsplata mult aşteptată: “Că Dumnezeu nu ne-a
rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus
Hristos, / Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că
dormim, cu El împreună să vieţuim. / De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul
pe altul, aşa precum şi faceţi” (1Tesaloniceni 5:9-11).
Deocamdata, prin răbdarea Tatălui nostru, fiii mâniei
dau măsura păcatului în care se scaldă şi în care au dorit să prindă întreaga
omenire, înfruntând cu neruşinare cuvântul lui Dumnezeu şi, în sfidarea lor,
îşi aduna şi mai mulţi cărbuni aprinşi deasupra capetelor lor, precum a şi fost
profeţit: “Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei
cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte.
Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai
departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata
Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa
22:10-12).
Am făcut aceste referiri tocmai pentru a avea
prilejul de a sublinia că rezistenţa noastră în faţa valurilor spumegânde
stârnite de fiii mâniei, ce prăpădesc pământul, s-a datorat îcăpăţânării
păstrării cu orice preţ a credinţei strămoşeşti, o credinţă milenară care nu a
putut fi clintită nici de cele mai mârşave acţiuni ale duşmanilor noştri,
credinţă ce constituie tezaurul nostru primordial, prin care noi ne aducem
roadele aşteptate şi prin care ne vom şi mântui.
Vremurile sunt tot mai rele şi viclene, din motivele
arătate mai sus, dar scutul credinţei noastre ne va apăra şi de această dată şi
vom ieşi din nou biruitori, aşa cum şi din multele vitregii ale istoriei,
întotdeauna am ieşit, în mod miraculos, mereu mai întăriţi şi plini de slavă.
Final de rebeliune
“Fiţi, dar, şi voi
îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a
apropiat” (Iacov 5:8)
Înşelăciunea în
care a fost atras omul de către cel viclean începe să-şi arate adevăratul chip
chiar şi pentru priviri mai puţin avizate.
Omul modern este
angajat pe un drum care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care
Tatăl le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate, punând chiar
un astfel de duh în sufletul lui, “Căci
unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12:34). Se pare însă că
liberul arbitru s-a transformat în libertatea plăcerii cu orice preţ şi s-a
înşurubat atât de tare în mintea oamenilor încât a devenit noul idol al
omenirii, omul abandonând darul primit de la Dumnezeu spre adevărata libertate,
precum scris este că “Domnul este Duh,
şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).
Iată că ceea ce
Domnul ne-a atenţionat se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul
a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii dar orbit de orgoliu, lăcomie şi
egoism se consideră el însuşi Dumnezeu.
Astfel el crede că
nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului ci şi le inventează pe cele ale
sale, ajungând ca sodomia să nu mai fie un păcat, hoţia să primească mare
cinste şi să se numească inteligenţă, violenţa sâ-şi creeze propriile legi şi
să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după
satisfacerea oricăror plăceri să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu
are sens.
Deşi Domnul încearcă să ne
atenţioneze că aceste creaţii ale omului, inspirate de către promotorul
păcatului, nu pot aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus
să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu, îndreptâdu-se
inconştienţi către un final ce a fost exemplificat atât de convingător de către
Iisus Hristos:
“Luaţi seama la
voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste
măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de
veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului
pământ” (Luca 21:34-35).
Nu mai este nicio
îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire rătăcită.
Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai
opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.
“Asemenea şi voi,
când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei24:33).
Nu vă lăsaţi
descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i
înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un
leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Nouă nu ni s-a dat
un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim treji şi plini
de speranţă căci ni s-au spus cele ce au să urmeze, “Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata
moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:24). În schimb ni se
cere râvnă şi tânjire după Domnul fiindcă de aceea ni s-a făcut cunoscut că: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia
lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca 16:16).
Ajunşi aici vă voi
reda o povestire culeasă şi adaptată după o versiune ce a circulat la un moment
dat pe net despre cea mai importantă armă satanică: descurajarea.
Viitorul
nostru cu ajutorul Domnului
“Să
ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm
har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4:16)
Se zice că satana
şi-a scos odată uneltele sale la vânzare. Erau expuse toate: ura, invidia,
gelozia, înşelaciunea, linguşeala, mândria, trufia ş.a.m.d., fiecare dintre ele
la un anumit preţ. Pe o margine era expusă o unealtă ce, la prima vedere, părea
lipsită de nocivitate şi care, deşi era foarte uzată, avea un preţ extrem de
ridicat. Unul dintre cumpărători l-a întrebat ce era acea unealtă şi de ce avea
un preţ atât de mare.
“Aceasta este
descurajarea” – i-a răspuns satana. “Mi-a fost cu mult mai folositoare decât
toate celelalte la un loc. Cu ea pot străpunge inima tuturor mai adânc decât cu
orice altceva. Este atât de uzată deoarece am folosit-o aproape asupra oricui.
Şi cel mai bun lucru este că foarte rar cineva realiza că o folosesc ca
unealtă”.
Inamicul încă
foloseşte descurajarea ca o unealtă a sa şi o foloseşte asupra noastră în
fiecare zi.
Deoarece
descurajarea vine adesea din pesimismul privitor la modul de desfaşurare a
evenimentelor din viaţa noastră, una dintre cele mai bune căi de contracarare a
sa este de a înţelege perspectiva Domnului asupra viitorului nostru. Pentru a
putea face aşa, trebuie să ne debarasăm de două mituri foarte puternice.
Primul mit despre
viitor este acela că situaţia noastră va fi întotdeauna la fel. Dacă serviciul
pe care l-ai avut a fost întotdeuna unul teribil, eventual vei îmbrăţişa mitul
că aşa va fi permanent. Aceeaşi perspectivă se poate aplica şi căsătoriei,
casei, părinţilor, copiilor sau oricărei alte situaţii adverse cu care ne
confruntăm la un moment dat.
Descurajarea ne
face să interpretăm trecutul şi prezentul ca pe un model indestructibil, ceea
ce ne împinge într-o şi mai mare descurajare. Pe asta se şi bizuie
batjocoritorii zilelor din urmă care vor căuta să-i împingă în deznădejde pe
credincioşi cu atitudini sfidătoare şi vorbe dispreţuitoare: “Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de
când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii” (2
Petru 3:4).
Dacă dorim să
privim viaţa prin perspectiva Domnului, trebuie să respingem cu toată puterea
acest mit.
Al doilea mit
despre viitor este acela că, atunci când dorim să facem o schimbare în bine, ne
aşteptăm ca lucrurile să înceapă a se îmbunătăţi imediat, iar dacă nu,
renunţăm. Mulţi oameni se găsesc în situaţii copleşitoare prin dificultăţi şi
încep a se ruga, a merge la biserică, a studia Biblia, reexaminându-şi, în
consecinţă, stilul de viaţă. Dar când ajung să considere timpul consumat în
această direcţie, fie el o săptămână, o lună sau un an, şi constată că nimic nu
s-a schimbat spre mai bine, se simt ca şi cum ar fi avut o experienţă
dezamăgitoare. Asta fără a se sinchisi de lungile perioade în care au sădit
sămânţa cea rea, la slujbă sau în familie, spre exemplu pentru peste 20 de ani.
Cei mai mulţi îşi doresc ca, dacă au făcut unele schimbări spre îndreptare, să
vadă imediat şi consecinţele producându-se. Se poate ca uneori îndurarea
Domnului să lucreze şi aşa, dar cu siguranţă nu întotdeauna. Uneori fructul
smeririi noastre va lua o mai lungă perioadă de timp pentru a se coace în
sufletele noastre şi a produce schimbarea generatoare de mai bine.
Perspectiva Domnului
asupra viitorului nostru este astfel: “Ferice de cel
ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care
a făgăduit -o Dumnezeu celor ce -L iubesc” (Iacob 1:12).
Aceasta
este o mare şi copleşitoare promisiune. Ea ne dă curaj în a ne încrede că
lucrurile se vor schimba, că toate cele ce ne sufocă acum nu sunt permanente.
Dar această
promisiune ne reaminteşte, de asemenea, că schimbarea cere perseverenţă. Ea nu
se petrece, în mod uzual, peste noapte. Dumnezeu onorează în timp obedienţa
iubitoare şi credinţa ce o însoţeşte. Şi răsplata celui ce rabdă este cununa
vieţii.
Dumnezeu promite o
deplină împlinire şi o fericire cu mult peste cele mai arzătoare vise ale
noastre. Când trecem prin încercări, deja începem să experimentăm promisiunea
Sa. De aceea, dacă veţi intâlni o persoană gentilă, iubitoare şi înţeleaptă,
care radiază iubirea lui Iisus, vă pot garanta că acea persoană a suferit multe
încercări. Modalitatea prin care Dumnezeu produce astfel de persoane este
perseverenţa. Ele nu renunţă, iar viaţa lui Iisus începe să se manifeste în şi
prin ele şi acele persoane capătă o fericire şi împlinire interioară de la
Domnul care nu mai pot fi afectate de circumstanţele acestei vieţi lumeşti şi care vor fi ulterior puternic dezvoltate
in ceruri.
Cum priviţi spre
viitor? Prin prisma oricărui necaz pe care îl întâmpinaţi astăzi, sau îl vedeţi
prin certitudinea promisiunii Domnului?
Nu vă daţi bătuţi
şi nu vă îndoiţi. Dumnezeu spune că veţi primi o recompensă când încercarea se
va fi terminat. Spre deosebire de batjocoritorii amintiţi mai înainte, veţi
avea o viaţă împlinită pe acest pământ, în comuniune cu El, şi veţi primi o
cunună cerească eternă:
“Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar
acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. /
Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor
este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. / Cât despre
noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul
Iisus Hristos, / Care
va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului
slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni
3:18-21).
Iar descurajarea
va rămâne numai o veche şi uzată unealtă ce nu va mai putea fi folosită
niciodată asupra voastră.
Vreme trece, vreme vine
“Te întreabă şi socoateCe e rău şi ce e bine;”
Glossă – Mihai Eminescu
Omenirea a
făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de
câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului,
străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde
rădăcini.
Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate
feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.
Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus
în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de
părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător
de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când
grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii” (Ioan 8:44)
De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi,
de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele
arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă,
vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.
Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai
poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu
complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit,
în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total
disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor
pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a
binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată,
imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat
indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia,
libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa
civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.
Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea
întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de
slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată
nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de
pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, /
Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt,
fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu,
că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei
acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).
Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a
ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!
Ce este de făcut în această situaţie?
Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional,
spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din
motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a
cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce
este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid
aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă
potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să
deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit”
(Romani 12:2).
Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile
lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face
liberi” (Ioan 8:32).
Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta
înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi
de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă
cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa
dezgustătoare.
Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu
jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine,
legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi
lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se
va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară
şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate
aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub
obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune
şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).
Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de
situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea
lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu
numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi
trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le
confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene
umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi
mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea
imperiului monocromatic al întunericului.
Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă
şi desfrânare?!
“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până
când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta
cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l
va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin
lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni
mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au
primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le
trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi
toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni
2:7-12).
Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor
cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire,
care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici
sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a
şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu”
(Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16:10).
De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e
nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine
este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească
încă” (Apocalipsa 22:11).
În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a
demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine
aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât
până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai
mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de
cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a
lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre
credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu"
(Romani 1:17).
Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi
vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească
după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune
şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi
susţină căile pe care au apucat.
“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca
pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima
lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni”
(Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu
ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi
de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).
Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de
conducătorii lumeşti?
În primul rând că această ascultare este datorată cu
prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin
bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru
Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, /
Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea
făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia
lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura
oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi
aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă
supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să
dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta
nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi
aceştia sunt ca nişte pomi cu roade
rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg
oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun
face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă
roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă
bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în
tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi
rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l
vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru
că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2
Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă
cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de
credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).
Apoi este evident că trăim în acea eră în care
lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia
celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se
generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează
obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea
în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele,
depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar
aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit
întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine
face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se
vădească” (Ioan 3:19,20).
Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem
ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora
care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să
ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).
Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu
condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa,
făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către
iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie
Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt
ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).
Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot
de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale
întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că
ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor”
(2 Corinteni 8:21).
Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea
lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu
am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre
descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima
strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Ţineţi
deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte
vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul
3:15).
LUPTA CEA
BUNĂ
“Luptă-te
lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (1
Timotei 6:12)
Ce
înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, chiar şi în forma aparentă a unei credinţe
declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut,
i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de
apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din
noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic” cu consecinţele de
rigoare!
În primul rând, printr-o astfel de abordare se
anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de
individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către
înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea
personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit a raţiunii, ceea ce are drept urmare
abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al
pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai
multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti
şi a voinţei conştiente.
“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu
ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun
vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va
zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar
cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).
Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti
personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o
atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa
acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării
reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul
Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte
şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).
Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către
un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii,
înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode,
tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.
Acest proces involutiv a început din vremurile de
demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând
omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului,
înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel
contemporanilor săiÎ
“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să
fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi
începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte,
nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în
cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei
desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele
şi răul” (Evrei 5:12-14).
Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie
această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când
ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul
credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.
Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să
găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?
Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu,
faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului
ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi
precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau
acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!
Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă
este definitivă:
“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat
odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi
au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu
neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă,
fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de
batjocură” (Evrei 6:4-6).
Vă cutremură cuvântul de mai sus?
Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind,
gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi
amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:
“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre
aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca
să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate
faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de
ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.
/ Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor
şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare
cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai
dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau:
În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor
nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu
au Duhul (sublinierea îmi aparţine). / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi
înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. /
Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus
Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii,
smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi
cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de
orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, /
Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru,
slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi
întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25).
Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor,
şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?
Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):
“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: /
"Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip
nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot
spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe
oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi
Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul
Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar
văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de
nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de
adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa
nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge
pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie,
străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci
aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot
aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice,
ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi
aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe
oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este
adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa
nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor".
/ Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse
grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva
Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va
rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei
vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi
mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate
câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi
faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în
el", zice Domnul Dumnezeu”.
Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă
spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu
(în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel
despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi
aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.
Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă
fără comuniune cu Dumnezeu duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne
nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.
Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a
răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl:
“Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii
lor”(Matei 8:22).
A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire
şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin
Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare
propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem
neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace
şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui
Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).
Luaţi aminte că forţele întunericului vor acţiona mai
întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea
dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile
iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial
materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii
omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu
adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de
tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti
fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).
Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu
simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a
vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi
supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi
place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi
altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt
spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la
calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei,
pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor
pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut
abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a
prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând
prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar
inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând
învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..
Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi
pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa
moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care
vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă
(cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care
veţi fi supuşi de către forţele răului.
“În
sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. /
Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
/ Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în
ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci
tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa
dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia
păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate
săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia
Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul,
tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată
stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).
Spre a vă crea o viziune mai clară a ceea ce se poate
întâmpla cu oricine în lipsa acestora, vă voi spune o povestioară: în tinereţea
mea timpurie mă aflam într-o comunitate de lucru asupra căreia am avut la
început o autoritate lumească, prin funcţie, pe care, ulterior, am pierdut-o în
favoarea cuiva cu mai multă trecere la lumea aceasta prin “pilele” pe care le avea.
Dar nu asta este important in această poveste, numai că voiam să explic de ce
aveam încă o autoritate asupra acelei comunităţi. Rămăsesem cu autoritatea
morală pe care marea majoritate a comunităţii repective mi-o conferise voluntar
şi automat după ce fusesem înlocuit din autoritatea lumească şi aceasta se
exprima prin faptul că de câte ori apăreau unele întâmplări ce alterau
relaţiile dintre membrii comunităţii, înainte de a se lua o hotărâre, oamenii
ţineau întotdeuna să audă mai întâi opinia mea, după care, dacă era cazul,
adică dacă majoritatea nu ajungea la o concluzie firească, să iau o decizie şi
să le-o fac tuturor cunoscută. Cu o astfel de ocazie am ajuns în stuaţia în
care stabilisem că cineva acţionase greşit, lezând mai mulţi membri ai respectivei
comunităţi şi era nevoie a-şi recunoaşte greşeala şi a repara consecinţele
produse. Prin urmare trebuia să-i explic acelui om unde greşise şi ce are de
făcut. Am început demersul folosind argumente morale şi legale spre a-l face să
înţeleagă unde şi de ce greşise. După ce mi-a ascultat întreaga peroraţie mi-a
răspuns foarte hotarât: “No, nu-i aşa!”
Mirat, l-am întrebat: “Cum nu-i aşa?!”, la care el
mi-a spus din nou “No, nu-i aşa!” şi a tăcut; facând explicit că nu doreşte să
mai spună altceva.
Atunci am luat din nou iniţiativa şi i-am explicat,
folosind şi noi argumente, în ce a constat greşeala comisă. Iar m-a ascultat
până la capăt, dar la sfârşit a concis din nou: “No, nu-i aşa!”, afişând
aceeaşi poziţie ce arăta explicit că nu doreşte să facă şi alte comentarii.
Puţin debusolat am reluat demostraţia folosind tot
bagajul pe care mi-l puteam permite de argumente şi raţionamente, care mai de
care mai plastice, spre a-l face să înţeleagă de ce este necesar să
conştientizeze ce făptuise şi consecinţele de rigoare. La sfârşit n-am obţinut
decât acelaşi laconic “No, nu-i aşa!”.
În dorinţa de a-l aduce totuşi cu picioarele pe
pământ, i-am zis: “Bine, acum cunoşti ce credem noi. Explică-mi tu de ce nu-i
aşa!”.
Ştiţi care a fost răspunsul pe care l-am primit
foarte abrupt?! Ei bine, acesta a fost: “No, nu-i aşa, fiindcă nu vreau eu!”.
Vedeţi dar în ce lumi diferite ajunseserăm şi ce
prăpastie de netrecut se făcuse între noi prin pur şi simpla rătăcire a
respectivului om care prefera mândria şi orgoliul, făcând praf conştiinţa
umană!
Vi se pare insignifiant? Poate vă veţi schimba
părerea atât despre această scurtă poveste, dar şi despre altele asemănătoare
petrecute în viaţa voastră, după ce veţi lua la cunoştinţă că Sfinţii Părinţi
spuneau despre conştiinţă că este “glasul lui Dumnezeu în suflet”.
Pe cine ascultaţi deci? Sau în cine credeţi?
Prietenia lumii
“Nu voi
mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic
în Mine” (Ioan 14:30)
Lucrarea
de amăgire pe care Dumnezeu a trimis-o ca necredincioşii să se lase conduşi de
minciună i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică astfel că aceşti
oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina
adevărului. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul
acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina
smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care
vine sminteala”(Matei 18:7).
Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor,
şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine
şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture
sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate
în calea vântului.
Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical
şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval
continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai
indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia
libertinajului.
Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii
propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente
economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor,
încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le
astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda
necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să
adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la
cel fals spiritual.
Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de
conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a
diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti
evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de
rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce
trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o
ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.
Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le
va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi
tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai
unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere
discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.
Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că
dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o
vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor
lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai
dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale
faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după
poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către
basme” (2 Timotei 4:3,4).
Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a
moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel
încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească
de vieţuire.
De altfel toate acestea au început deja a se face
simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin
văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi,
înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru
un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus:
“Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de
toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde
unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor
scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea
multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui”
(Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi
între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare
şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor
grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din
pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).
Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care
de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa
lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda
întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu
necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în
aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de
întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă
mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut
calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca
sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se
întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru
20-22).
De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci
ea duce irevocabil la pierzanie.
Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa
adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi
garanţia perenă spre mântuire.
Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre
planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au
fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut
prevedea finalul lor.
Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire
este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii
originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii
pământeşti.
Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile
lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor
şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El
şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:
“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar
o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se
numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. /
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu
socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. /
Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te
sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se
va lua de la ea” (Luca 10:38-42).
Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi
renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.
Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul
vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor
păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării
şi practicării unor proaste obiceiuri.
Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile
iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe
Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă
permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:
“Dar
Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi
duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la
voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. /
De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la
Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul
acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).
Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos
pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus
nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi
judecata stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că
urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-au urmat,
abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.
Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi-au
uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care,
la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători.
Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti
căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa
3:16).
Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:
“Împărăţia
cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în
întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci
înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
/ Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar
mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a
făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au
deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără
minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting
candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva
să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi
cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele
ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au
sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar
el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).
De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri
sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva
Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).
Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu
El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei
ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa.
Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi,
rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am
avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este
adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de
amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi
recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin
poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. /
După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi
afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă
va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am
mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va
zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii
nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).
Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o
mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă
din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune
făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica
finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au
mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite
fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl
minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă
suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii
acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca
precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea
unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta
şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult
lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui
Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă
situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească
la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de
unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui
Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).
Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea
în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar
vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea
ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia
respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie
construită pe minciună şi interes.
Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se
străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi,
prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este
bine pentru ei.
În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de
mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte
nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.
Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce
Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi
şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi
vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi
şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. /
Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de
Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui
Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).
Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care
aleargă cei mai mulţi din această lume.
Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă
o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în
frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta,
necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate
încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi,
fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei
voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca
să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).
Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem
deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat:
“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).
Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin
şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se
va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:
“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere,
prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea
slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine
ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea
nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat
în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).
Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin
sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea,
intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se
schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau
viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi”
(Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a
murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept;
dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată
dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi
eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin
sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi,
ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi
fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în
Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea”
(Romani 5:6-11).
Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai
lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate
tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre
viaţă veşnică?
Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de
degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de
satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate,
diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de
libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane,
promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă,
îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri
nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a
constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de
credinţă a omului!
Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a
informaţiei?
Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia
vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai
sus.
Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă,
aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările
trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând
ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a
fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe
plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe
caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al
acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea
declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar
cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar
dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.
/ Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).
Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi
la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor
senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în
promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău
stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu
cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire,
într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).
Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate
da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea
primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.
Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi
necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de
compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi
orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale
prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de
Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind
înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti,
care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o
înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă
duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).
Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul
acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli
împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda
veşnică” (Marcu 3:29).
Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a
restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate
veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de
Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a
pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este”
(1Ioan 3:3).
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel
mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta care ne va
face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care
putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată
chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub
jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru
mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când,
Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru,
faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un
veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când
vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau
să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).
Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în
imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la
respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie:
Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt
adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).
Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii
credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au
făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă
cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu
va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi
răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare?
Ce vă doriţi?
“Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele
cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru
2:2)
Un studiu, făcut de
un psiholog (William Marston) pe circa 3.000 de persoane, cu titlul “Pentru ce
trăiţi?” oferă un răspuns şocant: 94% din subiecţi afirmau că suportă pur şi
simplu prezentul, în aşteptarea viitorului, pe care îl defineau ca “pe ceva ce
urma să se întâmple”.
Aşadar: ce vă doriţi
de la viaţă?
Ce căutaţi?
Aceasta a fost prima întrebare venită din partea lui
Iisus în timpul slujirii sale omeneşti. El ne pune aceeaşi întrebare şi astăzi:
“Ce căutaţi? Ce vă doriţi în viaţa aceasta?”
Cum îi răspundem noi?
Adânc în inimile
noastre cei mai mulţi cunosc răspunsul, sau care ar trebui să fie acesta. Şi
totuşi vieţile noastre expun o altă realitate. Noi ne dorim putere, averi şi
notorietate, toate pentru satisfacerea plăcerii personale şi, din păcate, nu o
relaţie adevărată, profundă cu Iisus.
Dar Iisus ştie cu
adevărat de ce avem noi nevoie cel mai mult. Şi de aceea ne dă imbolduri după
imbolduri, astfel încât să ne conştientizeze acea nevoie.
Pentru asta l-a şi
întrebat pe un om bolnav: “Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Poate că vă miraţi, zicându-vă: “ce fel de
întrebare mai e şi asta? Desigur că îşi doreşte!”.
Nu neapărat. Spre
exemplu nu orice persoană care abuzează de alcool sau de droguri doreşte să se
elibereze. Nu orice “stea” de cinema, muzică, sport, sau de mai ştiu eu ce, îşi
doreşte în mod necesar să-şi schimbe stilul de viaţă. Nu orice persoană care
duce o viaţă păcătoasă ar vrea să lase în urmă acel gen de viaţă.
Nu orice persoană
care duce o viaţă defectuoasă, nu contează cât de mizerabilă este aceasta,
doreşte să se schimbe. Dar dacă şi când suntem gata de schimbare şi avem nevoie
de ajutorul Domnului, El este cu siguranţă alături de noi.
La începutul slujirii Sale, Iisus a întâlnit doi
oameni pe care i-a întrebat ce caută. Acei doi oameni, aflaţi într-o
căutare ardentă, au reuşit, prin imboldul lui Iisus, să găsească mai mult decât
îşi propuseseră pentru că Iisus le-a dat ceea ce era realmente necesar vieţii.
Şi El va face acelaşi lucru şi pentru noi. Cuvintele Lui către ei au fost:
“Veniţi şi veţi vedea” şi ni le adresează oricând şi nouă.
“A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii
lui. / Şi
privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! / Şi cei doi
ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. / Iar Iisus,
întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au
zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? / El le-a zis:
Veniţi şi veţi vedea…” (Ioan 1:35-39). Ceea ce
ne zice şi nouă tuturor, în orice moment al vieţii noastre pe pământ.
Andrei, fratele
lui Petru, a fost unul dintre cei doi care a auzit cele spuse de Ioan
Botezătorul (celălalt a fost cel mai iubit ucenic al lui Iisus, Apostolul Ioan)
şi care l-a urmat pe Iisus. Primul lucru pe care Andrei l-a făcut a fost să-l
găsească pe fratele său, Simon (Petru) şi să-i spună: “am găsit pe Mesia” şi
să-l aducă la Acesta. Iisus l-a privit şi a zis: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu
te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru)” (Ioan 1:41-42).
Aceasta ne arată
încă de la început cât de variaţi sunt oamenii ce capătă credinţa în Iisus
Hristos şi cât de diferit abordează Iisus fiecare persoană. Primele două
persoane, Ioan şi Andrei, l-au auzit pe Ioan Botezătorul proclamându-L pe Iisus
“Mielul lui Dumnezeu” şi, drept rezultat, L-au urmat pe Hristos. Apoi Andrei, care îl urmase pe Iisus, l-a adus pe
fratele său Simon Petru la Iisus.
Şi relatarea continuă cu Filip, care aparent nu a avut
niciun credincios care să-l fi ajutat, dar Iisus l-a chemat: “A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip.
Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi” (Ioan 1:43).
Apoi, noul convertit, Filip l-a găsit pe Natanael şi
l-a invitat să vină să vadă: “Filip a
găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în
Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. / Şi i-a zis Natanael:
Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi” (Ioan 1:45-46).
Şi lucrurile au mers tot aşa mai departe spre
împlinirea celor profeţite.
Fiecare este diferit. Probabil că aţi auzit diverse
povestiri despre oameni care au avut un trecut tragic, plin de fapte din cele
mai reprobabile şi care, după cunoaşterea şi acceptarea lui Iisus Hristos şi-au
schimbat vieţile de o manieră dramatică.
După ce auzim astfel de mărturii începem să ne gândim că poate credinţa
noastră în Iisus Hristos nu este atât de semnificativă ca a acestora. Putem
spune: “Mie nu mi s-a întâmplat ceva atât de dramatic!”
Dar asta nu înseamnă că acei credincioşi au suferit o
convertire mai bună decât ceilalţi! Ci numai una diferită.
Trebuie să ne amintim un simplu lucru: Dumnezeu ne dă
tuturor acelaşi dar. Cu toţii primim aceeaşi binecuvântare. Cu toţii am
păcătuit în viaţa noastră şi apucaserăm pe drumul îndepărtării eterne de
Dumnezeu. Dar cu toţii putem fi salvaţi prin dragostea lui Dumnezeu şi a Fiului
Său. Deci dacă ne-am pus credinţa în Iisus Hristos ca fiind Domnul şi
Mântuitorul nostru, atunci fiecare dintre noi are o mărturie care merită să fie
împărtăşită spre zidire.
Aşa după cum oamenii au diferite tipuri de
personalitate şi temperament, ei vin la credinţă pe diverse căi. Unii pot avea
extraordinare experienţe emoţionale la momentul când decid să-l urmeze pe
Hristos, în timp ce alţii nu.
Când am început să devin conştient ce îmi lipseşte cel
mai mult şi să-l rog pe Domnul să vină în viaţa mea, nu am simţit nimic
deosebit. N-am simţit nimic specific atunci imediat. Astfel încât, în mod
greşit, am crezut că poate nu pot să mă schimb, sau că poate este prea târziu
pentru aceasta, sau că pur şi simplu Domnul nu mai vrea să mă primească.
Dar Domnul nu ne
dă schimbarea prin simţuri, ci prin credinţă (“Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” – 2 Corinteni 5:7). Iar credinţa se
zideşte prin smerire şi rugăciune, prin acceptarea schimbării şi perseverenţă.
Emoţiile nu sunt
rele; se poate ca prezenţa Domnului să fie experimentată în mod real şi profund
pe cale emoţională. Dar asta nu li se
întâmpţă tuturor. Sau se poate întâmpla în anumite împrejurări excepţionale
care îi vor marca definitoriu, pentru tot restul vieţii.
Ajungem deci la Hristos pe căi diferite. Ioan şi Andrei
L-au găsit pe Iisus prin îndemnul unui profet (Ioan Botezătorul). Simon Petru
şi Nataniel au venit la Iisus prin eforturile personale ale altor credincioşi. În cazul lui Filip, Domnul nu a folosit vreun
mijlocitor omenesc. El realmente L-a întâlnit pe Iisus in miezul unei zile
obişnuite şi a răspuns chemării Acestuia. Ca şi Apostolul Pavel, a cărui
convertire a fost de-a dreptul dramatică prin abordare şi radicalitatea sa
(vezi Fapte 9).
Important este că, deşi încă nu Îl ştiau, Îl căutau cu
ardoare. Şi L-au găsit.
Şi noi, la fel, putem să-L găsim pe Domnul... Şi să
rămânem pentru totdeauna cu El...
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu