ÎNSTRĂINAREA

 “Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)

 Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.

Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.

Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic, că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia,  era destinat numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.

Iată un scurt rezumat:

“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).

“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi aparţine în scop de reţinere în atenţie).

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).

Prin această acţiune subtilă de influenţare şi manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.

Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea care îi va pecetlui destinul final.

Acela a fost momentul începerii înstrăinării de Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit maleficul personaj.

 Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi, pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa, dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii

Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos, sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:

“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).

Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.

Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit, s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi mai apropiat decât atâta):

“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?" / Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).

Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!

Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai bine de două mii de ani.

Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată pentru totdeauna.

Odată cu erodarea creştinismului datorată înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală, de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel, după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea vremurilor:

“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. / Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22: 10-13).

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).

UN GHID CREŞTIN - extras 8

DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE VĂILE VIEŢII 

“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18) 

Viaţa lumească poate părea bună şi plină de perspectivă, privită fiind de la înălţimea fastului solemnităţilor şi promisiunilor cu care se auto-înconjoară. Dar, dincolo de aceste aparenţe, oamenii se confruntă cu o realitate ce nu mai păstrează nimic din acest fast şi constată că oricât ar dori ei să petreacă o astfel de viaţă, aceasta devine repede o fata morgana, iar ei sunt nevoiţi ca, împotriva dorinţelor lor, să călătorească prin văile sumbre ale diverselor încercări, ce par a se ţine lanţ.

Acolo, în văile realităţii, viaţa este aspră şi stresantă, dar, dacă oamenii nu şi-au pierdut încă discernământul, le predă multe lecţii valoroase, care le pot conferi înţelepciunea de a-şi arunca privirea dincolo de cortina din spatele solemnităţilor, descoperind acolo minciuna şi maestrul acesteia, păpuşarul care încearcă neîncetat să-i transforme în marionetele sale spre a-i abate de la adevărata lor menire şi cale de urmat. Căci şi el ştie prea bine că “Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:12) şi, nemaiavând viaţă, frica morţii îi va face robii celui ce are stăpânirea acesteia, asta fiind încă o modalitate de a-i înstrăina de Cel ce S-a sacrificat “...ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15).

Vedeţi dar ce confuzie s-a reuşit a fi indusă în această lume: oamenii s-au depărtat de Cel ce ne-a oferit încă de la început, cu toată dragostea Sa, darul vieţii şi au ajuns să se teamă şi astfel să se supună celui ce ne-a adus moartea, ignorând celălalt mare dar făcut nouă  şi devenit accesibil prin Iisus Hristos, adică mântuirea noastră!

Asta este o adevărată culme a absurdului ridicol: Dumnezeu ne-a acordat viaţa la care oamenii, lăsându-se seduşi de cel rău, au renunţat, aliindu-se acestuia din urmă în rebeliunea sa şi, respingând oferta salvării, se arată plini de nerecunoştinţă faţă de adevăratul nostru Tată, Care nu numai că ne-a dat viaţă, dar, devenind noi păcătoşi, nu şi-a retras dragostea (“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”– 1Ioan 4:9) şi  aşteaptă încă răbdător ca să fie acceptată, spre mântuire, de cât mai mulţi, de ar fi cu putinţă de către toţi. Iar lumea continuă să-L blameze, dacă nu chiar L-a uitat definitiv!

Dar să revenim la multiplele văi ale vieţii prin care ne este dat să călătorim pe acest pământ.

Dacă se întâmplă să străbateţi chiar acum una din văile acestei vieţi, fiind copleşiţi de dificultatea circumstanţelor adverse şi simţind acut nevoia unei îndrumări, faceţi apel, prin rugăciune, în smerire şi cu mulţumiri din suflet curat, la Dumnezeu şi Iisus ca să vă înveţe drumul, deoarece Ei se află întotdeauna lângă voi, chiar dacă nu le mai simţiţi prezenţa, înăbuşiţi fiind de spinii ce vă înconjoară.

Şi nu uitaţi nicio o clipă: oricât de orbitoare şi răpitoare ar putea fi plăcerile acestei vieţi pământeşti, ele nu se pot compara cu darul vieţii pe care l-am primit de la Dumnezeu

Numai în felul acesta veţi putea ieşi victorioşi chiar şi din cele mai grele încercări pe care le veţi avea de înfruntat prin văile în care v-aţi lăsat atraşi de promisiunile deşarte ale vieţii lumeşti.

Iată şi câteva exemple:

- Valea nesiguranţei: amintiţi-vă că fiecare dimineaţă în care vă treziţi este un cadou de la Dumnezeu şi începeţi-vă ziua mulţumindu-I pentru fiecare astfel de oportunitate şi sădiţi-vă în inimă dorinţa de a vă folosi timpul astfel primit în dar cât mai bine cu putinţă. Abandonaţi gândul ademenitor,  venit insidios de la cel viclean, cum că aţi mai avea şi mâine o zi la rând pe care s-o folosiţi în acest scop. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea timp pentru schimbare şi să vă păstreze în mâna Sa spre a-Şi împlini scopul iniţial ce îl avea cu fiecare dintre voi. Întelegeţi că nimic şi nimeni nu vă poate scoate din mâna lui Dumnezeu, decât numai propria alegere făcută prin propriul liber arbitru şi, prin urmare, atâta vreme cât vă aflaţi sub mâna Lui aveţi un loc inalienabil pe pământ, până când planul Domnului se va fi împlinit şi, totodată, nimic nu vă mai poate ţine aici dupa împlinirea planului Său: “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (1Petru 5:6).

- Valea fricii: luaţi aminte că şi Dumnezeu poate folosi această vale pentru sporirea credinţei voastre. Diferenţa este că, în timp ce duşmanul doreşte ca prin frică să vă facă a vă clătina spre a deveni mai uşor de prins în mrejele sale, Domnul va folosi acest sentiment pentru a vă face să apelaţi la credinţă, cu fiecare apelare credinţa întărindu-se şi mai mult, până la a vă ţine ferm pe calea Adevărului şi a Vieţii. Oricât de teamă vă poate fi într-o anumită împrejurare, fiţi siguri că nimeni şi nimic nu poate schimba faptul că îi aparţineţi Lui şi că El poate oricând controla vieţile voastre. Cereţi-I Domnului să vă facă conştienţi de prezenţa Sa lângă voi şi să vă dea pacea pe care numai El o poate da – pacea sufletească, cea care transcede orice înţelegere lumească: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27).

Aduceţi-vă aminte că Dumnezeu e oricând gata a vă ajuta ca, prin sporirea credinţei, să puteţi birui tot ceea ce vă produce teamă. Rugaţi-L să vă dea tăria de care aveţi nevoie spre a-L urma pe Iisus Hristos. Întelegeţi că Dumenzeu vă este credincios chiar dacă voi nu Îi rămâneţi credincioşi şi vă aşteaptă, ca un Tată grijuliu, să vă întoarceţi către El: “...Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1Corinteni 10:13).

Folosiţi timpul petrecut în această vale pentru a învăţa cum să vă incredeţi din toată inima în Domnul, ştiind că bătăliile vă vor spori credinţa,  arătându-vă cum să vă petreceţi viaţa spre biruinţă, având cunoştinţa că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8).

- Valea ocolişului: înţelegeţi că ceea vi se pare un ocoliş impus pe neaşteptate, pentru Dumnezeu poate fi numai un mod de a vă conduce, în ciuda împrejurărilor nefavorabile şi adversităţii lumeşti, spre adevărata cale. Chiar daca voi nu puteţi înţelege unde vă va duce ocolişul, Dumnezeu întotdeauna ştie. Ridicaţi-vă privirea deasupra circumstanţelor, către Dumnezeu şi aveţi încredere că El vă va călăuzi cu bine. Fiţi smeriţi şi cooperanţi în planurile Sale pentru voi, lăsând voia Sa să lucreze în loc a I vă împotrivi cu încăpăţânare. Acceptaţi să vă trăiţi viaţa ghidându-vă neclintiţi după preceptele morale ale Bibliei şi urmaţi-L pe Domnul nostru Iisus Hristos atât în prosperitate, cât şi în adversităţile vieţii: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7).

Sprijiniţi-vă pe promisiunile Domnului consemnate în scripturi deoarece El a conceput planul măntuitor pentru viaţa fiecăruia. Apelaţi permanent la înţelepciunea şi puterea Sa supremă prin care toate sunt posibile şi mergeţi mai departe cu încredere deplină, “...Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27).

- Valea suferinţei: înţelegeţi că, deoarece Dumnezeu este omnipotent şi ubicuu, nimic nu vă poate atinge fără a-i fi Lui cunoscut. Să ştiţi că suferinţa vine, în primul rând, datorită lipsei noastre de râvnă în urmarea lui Iisus Hristos, dar El nu va permite să suferim mai mult decât putem duce şi că suferinţa pe care ne lasă s-o îndurăm este pentru un scop bun în viaţa noastră. De aceea şi Pavel ne adresează îndemnul: “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12:12). Rugaţi-L pe Domnul să vă arate ceea ce doreşte ca voi să învăţaţi spre schimbare personală din orice suferinţă. Folosiţi timpul suferinţei voastre pentru a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, pentru a-L iubi mai mult şi pentru a vă încrede mai mult în El. Nu vă pierdeţi cu firea; timpul oricarei suferinţe trece inevitabil şi, adesea, rezultatul este pozitiv, ajutându-vă să vă zidiţi ştiind că “Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21).

- Valea furtunilor: aţi văzut că de multe ori viaţa poate deveni tumultoasă şi deosebit de incertă. Rugaţi-L pe Dumnezeu să folosescă furtunile prin care treceţi pentru a vă spori credinţa că viitorul imediat al vieţii lumeşti nu vă poate afecta menirea şi destinul.

Ţineţi treaz în minte gândul că Dumnezeu poate să folosescă toate furtunile fie  pentru îndreptare (readucerea voastră la o adevarată relaţie cu El), fie pentru perfecţionare (maturizarea voastră şi pregatirea pentru a fi apţi de a vă alătura Împărăţiei Sale), fie pentru educare (să vă înveţe lecţii pe care altfel nu le-aţi putea învăţa şi asimila). În timpul luptei voastre în mijlocul unei furtuni aduceţi-vă aminte că Iisus este prezent, ascultă, vă îndrumă şi poate oricând s-o oprească. Nu numai atât, dar El vă şi insuflă puterea ca să ramâneţi credincioşi şi să învăţaţi a vă sprijini oricând de El ca de stânca salvării voastre: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. / A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7:24,25).

- Valea descurăjării: aşa cum am arătat în capitolul “Viitorul nostru cu ajutorul Domnului”, descurajarea este una din armele preferate ale celui rău datorită efectelor produse. Când vă aflaţi în această vale fiţi vigilenţi spre a nu fi ademeniţi, din slăbiciune, de diverse soluţii lumeşti care presupun a face compromisuri împotriva credinţei şi a vă face astfel părtaşi celor aflaţi pe calea cea lată a pierzaniei. Credinţa adevărată nu face compromisuri cu cel viclean, căci ea ştie că adevărul nu poate avea comuniune cu minciuna, nici răul cu binele, sau lumina cu întunericul.

Vă readuc aminte ce consemnează Cuvăntul Lui Dumnezeu cu privire la răspunsurile Domnului Iisus Hristos când, după botez şi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sa, o fost purtat în pustiu unde a fost ispitit de diavol:

“Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu păine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a aratat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toata stăpânirea aceasta şi stralucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; /  Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).

Dacă nu simţiţi a avea înţelepciunea necesară spre a putea trece cu bine prin această vale, căutaţi comunicarea cu oameni apropiaţi de Dumnezeu, mai presus de cea cu orice altă sursă lumească. În slăbiciunea voastră faceţi apel la alţi creştini puternici spre a se ruga pentru voi, fiindcă rugile lor sunt ascultate.

Ca în orice altă împrejurare nefavorabilă, aduceţi-vă grijile şi durerile în faţa lui Dumnezeu şi rugaţi-L să vă sprijine spre a le trece în concordanţă cu voia Sa. Cereţi-I Domnului Iisus Hristos încurajări şi fiţi siguri că vi le va da, aşa după cum a fost în stare ca “Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Col.2:15).

Nu vă izolaţi de Domnul şi nu cădeţi în letargie. Amintiţi-vă întotdeauna că dacă aşteptaţi considerând că veţi ajunge, pe cont propriu, în capacitatea de a face ceva, adesea nu veţi mai face acel ceva. Dar daca vă decideţi să acţionaţi căutând voia Domnului, neţinând cont de cum vă simţiţi în împrejurarea dată, alte sentimente vă vor umple şi vă vor anima. De exemplu, dacă aşteptaţi ca, pentru a citi din Biblie, să fiţi într-o dispoziţie anume, probabil că nu veţi mai citi. Dar dacă o citiţi oricum, în ciuda simţămintelor voastre, veţi descoperi că doriţi să citiţi tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce sufletul începe a vi se umple de încredere şi bucurie odată cu certitudinea că toate le puteţi face prin Hristos, care vă întăreşte spre a-L putea urma. Nu renunţaţi la o viaţă bazată pe credinţă; dacă o veţi face, veţi pierde tot ceea ce Dumnezeu are mai bun pentru voi. Fiţi perseverenţi în a parcurge în credinţă toate circumstanţele ce vă asaltează până când acestea se vor schimba şi, în acest proces, chiar voi vă veţi schimba înspre mai bine.

- Valea confuziei: aflaţi permanent sub tirul minciunii manipulatoare, insidios sădită de cel rău, cu siguranţă vă veţi găsi de multe ori în această vale pe care, dacă nu o treceţi cu bine, riscaţi a deveni un strop din valurile care-i poartă pe cei definitiv rătăciţi dintr-o parte într-alta, fără rost, într-o mişcare browniană ce se va sfârşi prin epuizarea şi distrugerea lor definitivă: “Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (Iuda 1:13).

Pentru a nu vă lăsa pradă acestei capcane ţineţi-vă ferm de promisiunile Domnului Iisus Hristos şi urmaţi-L pe Acesta indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiţi siguri că chiar şi atunci când confuzia a reuşit să facă o breşă în credinţa voastră aceasta nu este decât o altă ispită din care puteţi cu certitudine ieşi cu ajutorul Domnului, aşa că rugaţi-vă ca El să vă întărească, “Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:5).

- Valea prigoanei: într-o lume infestată de păcat cu siguranţă că veţi trece de nenumărate ori prin această vale. Folosiţi prilejul pentru a afla cine este cu advărat credincios spre a şti în cine vă puteţi încrede în această lume şi cu cine vă puteţi ajuta la nevoie: “Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20).

Luaţi orice prigoană ca pe un bun prilej de vă smeri spre a fi pregătiţi pentru lucrarea Domnului, pocăindu-vă şi rugându-L să vă curăţească de urmările păcatelor voastre care vă blochează comuniunea cu El, înnoindu-vă astfel ca să puteţi fi demni de Cel ce prin sacrificiul Său v-a răscumpă-rat: “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Romani 5:6).

- Valea mâniei: de cele mai multe ori situaţiile adverse pe care le veţi înfunta vă  vor trezi sentimente de mânie căci în viaţa emoţională a omului este dictată mai întâi de simţuri şi numai apoi de cele învăţate. Mânia nu este o stare firească pentru om, fiind un precursor al urii şi de aceea ea nu trebuie a face parte din obişnuinţele acestuia. Ea este tot o ispită aruncată asupra omului de către cel potrivnic spre a-l destabiliza şi a prelua controlul acţiunilor acestuia, ştiind prea bine că “...cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2:11), iar “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1 Ioan 3:15). Aşa că luaţi întotdeauna aminte la îndemnul Apostolului Pavel: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4:26,27).

Aduceţi-vă aminte că ispita nu înseamnă că aţi păcătuit şi că Dumnezeu v-a şi pregătit o cale de ieşire din ea.

- Valea bolilor: intelegeţi că acolo unde râvna voastră s-a lăsat pe tânjeală apar alte căi de purificare, una dintre acestea putând fi chiar boala. Luaţi boala ca o citaţie pentru rugăciune şi întăriţi-vă râvna spre Dumnezeu prin rugăciuni atât pentru însănătoşire, dar şi pentru curăţire de urmarile păcatelor şi întărire a credinţei. Practicaţi rugăciunea nu numai pentru voi, dar şi pentru medicii la care apelaţi, până când veţi primi răspuns. Niciodată nu renunţaţi la speranţă, păstrând-o vie chiar dacă însănătoşirea fizică nu vine rapid sau în totalitate, ştiind că Dumnezeu intervine conform voii Sale atotcunoscătoare pentru a vă aduce pacea sufletească şi, eventual, a vă reface starea sănătăţii. Apelaţi la credincioşi adevăraţi spre a se ruga pentru voi: “Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5:16).

Nu vă îndoiţi că, aşa cum se înţelege şi din cuvântul de mai sus al Apostolului Iacov, bolile apar ca urmare a gradului înaintat în care păcatul a ajuns să lucreze în noi, întorcându-ne de la lucrarea cea bună spre cea rea: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7:19,20).

Dacă păcatul nu ar avea niciun rol în producerea bolilor noastre, de ce credeţi că Iisus Hristos le-a spus unora dintre bolnavii vindecaţi următoarele cuvinte: “Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9:2); iar altuia “După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14).

După aceea păstraţi obişnuinţa de a vă ruga, în orice împrejurare sau moment, căci, vă reamintesc, rugăciunea constituie cel mai rapid mijloc de a comunica cu Domnul. Oare vreţi a comunica cu Domnul numai când vă aflaţi la ananghie?! Şi nu le mulţumiţi voi cu recunoştinţă tuturor oamenilor care vă oferă un cadou ce vi-l doreaţi?

- Valea neputinţei: veţi traversa în repetate rânduri această vale în care vi se va pă-rea că nimic din cele spre care vă străduiţi a le face nu vă stă în putinţă. Dacă neputinţa voastră are drept cauză influenţa celui rău nu trebuie să vă neliniştiţi! Faceţi apel la armele pe care le­-aţi primit odată cu acceptarea lui Iisus Hristos, care se adaugă la puterea pe care Dumnezeu a pus-o în voi “...căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Iar dacă neputinţa voastră nu este numai din această cauză, nu vă lăsaţi amăgiţi de gândurile strecurate în mintea voastră de lipsa de credinţă: nu puteţi să faceţi acele lucruri fiindcă fie nu le-a sosit vremea, sau pentru că nu judecaţi înţelept şi ceea ce vă doriţi nu este bine pentru voi, într-o persepectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, pe care voi nu puteţi a o sesiza pe moment, dar Domnul o ştie dinainte şi nu doreşte a vă lăsa să apucaţi pe acea cale. Dacă aveţi numai încăpăţânare şi nu căutaţi cu adevărat spijinul Domnului, veţi persevera în ispită şi veţi săvârşi multe greşeli în viaţă, până când vă veţi întoarce la Domnul şi Ȋi veţi cere, în căinţă, cu sinceritate şi credinţă să vă sprijine a vă reveni, ignorând limitele noastre umane, ştiind “Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1:37). Vedeţi că şi din această vale nu se poate ieşi fără credinţă în Cel ce ne-a creat deoarece “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).

*

*       *

Nu vă lăsaţi purtaţi de ispită deoarece ea nu vine de la Dumnezeu: “Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. / Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. / Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:13-15). Ȋnţelegem deci că ispita întotdeauna vine de la cel viclean, tatăl minciunii şi al întunericului, care are stăpânire peste moarte, până când împreună vor fi aruncaţi în focul cel veşnic.

Aduceţi-vă aminte ca voi nu sunteţi primii ademeniţi şi nici ultimii. Şi niciodată nu disperaţi, căci a fi ispitit nu înseamnă că aţi fi eşuat spiritual.

De fapt, asta arată că sunteţi pe calea cea bună, ziditoare iar cel rău încearcă a vă abate de la ea: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

Poate veţi fi surprinşi să aflaţi că asta I s-a întâmplat chiar şi lui Iisus.

Dupa coborârea asupra Sa a Duhului ca un porumbel, a urmat diavolul.

După binecuvântare, a venit încercarea.

Imediat după botezul Său, Iisus a fost dus în deşert spre a fi ispitit. Iisus, Păstorul şi Mijlocitorul nostru, l-a întâlnit, ca Fiu al Omului, pe diavol faţă în faţă – şi a câştigat!

Iar acum noi putem să împărtăşim victoria Sa şi Să-I urmăm exemplul, cunoscut fiind că: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1:12).

 *

*       *

 Pentru a vă întipări cât mai adânc în minte şi suflet adevărul despre superficialitatea umană şi ingratitudinea faţă de Dumnezeu, Cel ce ne-a dat viaţă şi încearcă să ne determine a o păstra pentru eternitate, vă voi relata o scurtă alegorie despre mulţumiri pe care am auzit-o cu multă vreme în urmă, marcându-mă şi producându-mi o binevenită schimbare în abordarea relaţiei personale cu Domnul.

Recunoştinţă

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2) 

Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel. 

Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”.

Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de  către oameni, de peste tot din întreaga lume.

Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.

Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii.

Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.

“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”

“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.

“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”

“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”

“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”

“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.

“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.

“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.

“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.

“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.

“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

ULTIMA ŞANSĂ

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)

Aşa cum am constatat în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.

Ceea ce face diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice, spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.

O altă diferenţă este aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică, fie este eliminat fără vreo judecată.

În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau moarte definitivă.

Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:

“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.

Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună şi a se ţine pe ea.

Iată ce le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

O altă şansă nu există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc, după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:

“Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).

În fond, Dumnezeu ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.

În marea Sa dragoste, Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii, moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat, cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa, ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:

“Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Iar toate acestea fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:

“Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat  poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).

Aceasta este chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39), iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

“Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

Se cuvine a face o remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare: adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.

Nu însă oricine afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:

“Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Proverbe 28:13).

“Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).

Iar “Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune” (Proverbe 28:9).

Astfel viaţa temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei, devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).

Şi cu toate astea, fericiţi:

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).

Prin urmare orice s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei:

“Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).

În viaţa pământească temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).

Aceasta este o diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică, diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.

Cu toate acestea, există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă, devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.

Deşi ştim cu siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea definitivă!

Pentru credincioşi, apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel, spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).

Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:

“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),

Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:

“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).

Căci aşa cum am aflat ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul Acestuia:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

De aceea lupta noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de slavă spre viaţa veşnică:

“Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:

“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:40-44).

Ceea ce duce la împlinirea făgăduinţei:

“Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).

Adică ne vom întoarce la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

Amin! 

UN GHID CREŞTIN - extras 7

Prietenia lumii

“Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30) 

Lucrarea de amăgire pe care Dumnezeu a trimis-o ca necredincioşii să se lase conduşi de minciună i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică astfel că aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina adevărului. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).

Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate în calea vântului.

Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia libertinajului.

Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la cel fals spiritual.

Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.

Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.

Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească de vieţuire.

De altfel toate acestea au început deja a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).

Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 20-22).

De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.

Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi garanţia perenă spre mântuire.

Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut prevedea finalul lor.

Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.

Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:

“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).

Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.

Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.

Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:

“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).

Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi judecarea stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-­au urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.

Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi­-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16).

Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:

“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).

De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).

Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa. Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi, rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. / După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).

Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).

Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie construită pe minciună şi interes.

Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este bine pentru ei.

În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.

Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).

Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.

Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).

Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).

Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:

“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).

Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5:6-11).

Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre viaţă veşnică?

Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane, promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă, îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!

Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a informaţiei?

Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai sus.

Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).

Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).

Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.

Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).

Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).

Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).

Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).

Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare?

 Ce vă doriţi?

“Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2)

Un studiu, făcut de un psiholog (William Marston) pe circa 3.000 de persoane, cu titlul “Pentru ce trăiţi?” oferă un răspuns şocant: 94% din subiecţi afirmau că suportă pur şi simplu prezentul, în aşteptarea viitorului, pe care îl defineau ca “pe ceva ce urma să se întâmple”.

Aşadar: ce vă doriţi de la viaţă?

Ce căutaţi?

Aceasta a fost prima întrebare venită din partea lui Iisus în timpul slujirii sale omeneşti. El ne pune aceeaşi întrebare şi astăzi: “Ce căutaţi? Ce vă doriţi în viaţa aceasta?”

Cum îi răspundem noi?

Adânc în inimile noastre cei mai mulţi cunosc răspunsul, sau care ar trebui să fie acesta. Şi totuşi vieţile noastre expun o altă realitate. Noi ne dorim putere, averi şi notorietate, toate pentru satisfacerea plăcerii personale şi, din păcate, nu o relaţie adevărată, profundă cu Iisus.

Dar Iisus ştie cu adevărat de ce avem noi nevoie cel mai mult. Şi de aceea ne dă imbolduri după imbolduri, astfel încât să ne conştientizeze acea nevoie.

Pentru asta l-a şi întrebat pe un om bolnav: “Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Poate că vă miraţi, zicându-vă: “ce fel de întrebare mai e şi asta? Desigur că îşi doreşte!”.

Nu neapărat. Spre exemplu nu orice persoană care abuzează de alcool sau de droguri doreşte să se elibereze. Nu orice “stea” de cinema, muzică, sport, sau de mai ştiu eu ce, îşi doreşte în mod necesar să-şi schimbe stilul de viaţă. Nu orice persoană care duce o viaţă păcătoasă ar vrea să lase în urmă acel gen de viaţă.

Nu orice persoană care duce o viaţă defectuoasă, nu contează cât de mizerabilă este aceasta, doreşte să se schimbe. Dar dacă şi când suntem gata de schimbare şi avem nevoie de ajutorul Domnului, El este cu siguranţă alături de noi.

La începutul slujirii Sale, Iisus a întâlnit doi oameni pe care i-a întrebat ce caută. Acei doi oameni, aflaţi într-o căutare ardentă, au reuşit, prin imboldul lui Iisus, să găsească mai mult decât îşi propuseseră pentru că Iisus le-a dat ceea ce era realmente necesar vieţii. Şi El va face acelaşi lucru şi pentru noi. Cuvintele Lui către ei au fost: “Veniţi şi veţi vedea” şi ni le adresează oricând şi nouă.

“A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. / Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! / Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. / Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? / El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea…” (Ioan 1:35-39). Ceea ce ne zice şi nouă tuturor, în orice moment al vieţii noastre pe pământ.

Andrei, fratele lui Petru, a fost unul dintre cei doi care a auzit cele spuse de Ioan Botezătorul (celălalt a fost cel mai iubit ucenic al lui Iisus, Apostolul Ioan) şi care l-a urmat pe Iisus. Primul lucru pe care Andrei l-a făcut a fost să-l găsească pe fratele său, Simon (Petru) şi să-i spună: “am găsit pe Mesia” şi să-l aducă la Acesta. Iisus l-a privit şi a zis: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru)” (Ioan 1:41-42).

Aceasta ne arată încă de la început cât de variaţi sunt oamenii ce capătă credinţa în Iisus Hristos şi cât de diferit abordează Iisus fiecare persoană. Primele două persoane, Ioan şi Andrei, l-au auzit pe Ioan Botezătorul proclamându-L pe Iisus “Mielul lui Dumnezeu” şi, drept rezultat, L-au urmat pe Hristos. Apoi Andrei, care îl urmase pe Iisus, l-a adus pe fratele său Simon Petru la Iisus.

Şi relatarea continuă cu Filip, care aparent nu a avut niciun credincios care să-l fi ajutat, dar Iisus l-a chemat: “A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi” (Ioan 1:43).

Apoi, noul convertit, Filip l-a găsit pe Natanael şi l-a invitat să vină să vadă: “Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. / Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi” (Ioan 1:45-46).

Şi lucrurile au mers tot aşa mai departe spre împlinirea celor profeţite.

Fiecare este diferit. Probabil că aţi auzit diverse povestiri despre oameni care au avut un trecut tragic, plin de fapte din cele mai reprobabile şi care, după cunoaşterea şi acceptarea lui Iisus Hristos şi-au schimbat vieţile de o manieră dramatică.  După ce auzim astfel de mărturii începem să ne gândim că poate credinţa noastră în Iisus Hristos nu este atât de semnificativă ca a acestora. Putem spune: “Mie nu mi s-a întâmplat ceva atât de dramatic!”

Dar asta nu înseamnă că acei credincioşi au suferit o convertire mai bună decât ceilalţi! Ci numai una diferită.

Trebuie să ne amintim un simplu lucru: Dumnezeu ne dă tuturor acelaşi dar. Cu toţii primim aceeaşi binecuvântare. Cu toţii am păcătuit în viaţa noastră şi apucaserăm pe drumul îndepărtării eterne de Dumnezeu. Dar cu toţii putem fi salvaţi prin dragostea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci dacă ne-am pus credinţa în Iisus Hristos ca fiind Domnul şi Mântuitorul nostru, atunci fiecare dintre noi are o mărturie care merită să fie împărtăşită spre zidire.

Aşa după cum oamenii au diferite tipuri de personalitate şi temperament, ei vin la credinţă pe diverse căi. Unii pot avea extraordinare experienţe emoţionale la momentul când decid să-l urmeze pe Hristos, în timp ce alţii nu.

Când am început să devin conştient ce îmi lipseşte cel mai mult şi să-l rog pe Domnul să vină în viaţa mea, nu am simţit nimic deosebit. N-am simţit nimic specific atunci imediat. Astfel încât, în mod greşit, am crezut că poate nu pot să mă schimb, sau că poate este prea târziu pentru aceasta, sau că pur şi simplu Domnul nu mai vrea să mă primească.

Dar Domnul nu ne dă schimbarea prin simţuri, ci prin credinţă (“Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” – 2 Corinteni 5:7). Iar credinţa se zideşte prin smerire şi rugăciune, prin acceptarea schimbării şi perseverenţă.

Emoţiile nu sunt rele; se poate ca prezenţa Domnului să fie experimentată în mod real şi profund pe cale emoţională. Dar asta nu li se întâmpţă tuturor. Sau se poate întâmpla în anumite împrejurări excepţionale care îi vor marca definitoriu, pentru tot restul vieţii.

Ajungem deci la Hristos pe căi diferite. Ioan şi Andrei L-au găsit pe Iisus prin îndemnul unui profet (Ioan Botezătorul). Simon Petru şi Nataniel au venit la Iisus prin eforturile personale ale altor credincioşi. În cazul lui Filip, Domnul nu a folosit vreun mijlocitor omenesc. El realmente L-a întâlnit pe Iisus in miezul unei zile obişnuite şi a răspuns chemării Acestuia. Ca şi Apostolul Pavel, a cărui convertire a fost de-a dreptul dramatică prin abordare şi radicalitatea sa (vezi Fapte 9).

Important este că, deşi încă nu Îl ştiau, Îl căutau cu ardoare. Şi L-au găsit.

Şi noi, la fel, putem să-L găsim pe Domnul... Şi să rămânem pentru totdeauna cu El...