UN GHID CREŞTIN
Ion Olteanu
Bucureşti, 2013
C U P R I N S
PRIVIRE RETROSPETIVĂ
Alternative.................................................................................1
Planul divin de mântuire a omului.................................................2
Calea spinilor..............................................................................3
BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS
Considerente lămuritoare întru credinţă.......................................11
Un Popor special al lui Dumnezeu................................................13
Botezul....................................................................................14
Semnificaţia scripturală a Bisericii................................................15
Poporul special al lui Dumnezeu...................................................16
Cuvânt concluziv........................................................................17
VREMURILE DIN URMĂ...............................................................19
Sfârşitul veacului.......................................................................19
Semnele venirii Sale...................................................................21
PACEA APARENTĂ......................................................................33
RĂTĂCIREA DIN URMĂ
Privire de ansamblu..................................................................37
Final de rebeliune.....................................................................38
Viitorul nostru cu ajutorul Domnului............................................39
Vreme trece, vreme vine...........................................................41
LUPTA CEA BUNĂ.......................................................................45
Prietenia lumii..........................................................................49
Ce vă doriţi?............................................................................55
DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE CĂILE VIEŢII................58
Recunoştinţă……….…………………….................................………………….. 64
RUGĂCIUNEA.............................................................................66
PE CINE ASCULTAŢI...................................................................70
Datorii neplătite........................................................................72
Comoara credintţei....................................................................75
ACORD.......................................................................................78
CUVÂNT DE ȊNCHEIERE...............................................................80
PRIVIRE RETROSPECTIVĂ
Alternative
“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El
şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El”
(1 Ioan 1:5)
Creştine,
plângi şi râzi, întristează-te şi bucură-te că ai venit pe această lume!
Plângi
pentru că ai păşit într-o cursă (capcană) întinsă de satana / diavolul chiar
primilor oameni (Adam şi Eva) şi desăvârşită de-a lungul timpului, încât cu
greu vei mai desluşi aceasta şi vei mai şti a te apăra şi păzi a fi fără pată
faţă de această lume.
Râzi pentru că nu eşti lipsit de speranţă întrucât
Dumnezeu atâta i-a iubit pe oameni încât le-a dăruit, în pofida lungii lor
rătăciri, o minunată cale de salvare.
Dar s-o luăm de la început!
Mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte
numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această creaţie El a
adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe
şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte),
deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie
indestructibilă a luminii.
“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut
Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate
micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul
3:14).
Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea
Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, satana, pătruns de mândrie
şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona
întunericului, separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor
care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei
sale de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a
întunericului (morţii) şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de
Dumnezeu.
“Tu
care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de
stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt
voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi
deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14)..
Când Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a plasat pe acesta
într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea planetei şi
protejarea vieţii create pe aceasta, satana s-a umplut de mânie văzând că
împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra
acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa.
A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet
cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu
promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii
şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind
întocmai ca şi Dumnezeu.
“Atunci
şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în
ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului
este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că
dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi
el” (Facerea 3:4,5,6).
Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al
neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a
înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii,
iar viaţa pe Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă
a prinţului întunericului şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei
lumesc de sorginte diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul
în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru
că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină
la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după
cum spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o
mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi
blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între
care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima spre
eliberarea şi salvarea noastră: “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa
Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6), “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi
muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).
*
* *
(Nu pot merge mai departe fără a te îndemna ca mai
întâi să citeşti în întregime Romani 8, spre luminarea şi bucuria sufletului
tău, în rugăciune cu mulţumire).
*
* *
Planul divin de mântuire a omului
“Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul
şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.
/ Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre
mântuire” (Romani 10:9,10)
Creştine, ţi-am spus la început şi să te bucuri şi de
ce. Acum vom merge mai departe. Bucură-te căci Domnul nu l-a părăsit atunci pe
om pentru că s-a lăsat corupt (“...că El face să răsară soarele şi peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”
(Matei 5:45) ci, dimpotrivă, în infinita Sa iubire a arătat un plan prin care
omul să poată fi salvat, dacă şi el îşi va dori aceasta mai presus de orice,
după ce a făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui: “Oare
voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se
întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezechiel 18:23).
Mare este îndurarea lui Dumnezeu căci El şi-a
răsfrânt dragostea nu numai asupra celor drepţi, dar şi asupra celor rătăciţi,
planul adresându-li-se şi unora şi celorlalţi în egală măsură.
Pentru aceasta El le-a dăruit viaţa temporală,
care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul destinat
iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu.
Aşa a început lungul drum al recuperării omului şi al
repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat.
“Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: "Strălucească,
din întuneric, lumina" - El a strălucit în inimile noastre, ca să
strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (2 Corinteni
4:6).
“Atunci m-am încredinţat că înţelepciunea are
întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului”
(Eclesiastul 2:13).
Ȋnsă pentru realizarea acestui deziderat, răul,
generatorul păcatului aducător de moarte, trebuie distrus în întregime spre a
reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi care nu are nimic în comun
cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi puritatea de creaţie
perfectă.
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi,
căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina
cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni
să o facă într-o direcţie sau alta. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca nimeni să
nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii.
“Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum
socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară
cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).
Pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor
astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul
timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le
arate celorlalţi drumul de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale
satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale.
Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul, atunci
această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors la
normal intr-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas şi cu siguranţă
totul s-ar fi repetat la nesfârşit.
Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte oe oameni încât
le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima clipă, fără
a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste cu de-a
sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei care s-au
pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura numai la
simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată.
Calea spinilor
“Deci
voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva,
lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea
voastră” (2 Petru 3:17)
Odată
venit în lumea asta, vei fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri
invizibile care vor încerca să te robească spre a pune stăpânire pe tine,
“fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2:19).
Ce este deci de făcut?
Mai întâi să ştii că după naştere primeşti de la
Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul cel trimis prin mijlocirea lui Iisus Hristos
şi cu care eşti pecetluit prin taina botezului, adică ai primit arvuna harului
prin care poţi fi mântuit: “Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu
se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan 3:5).
Acesta te va
ajuta să desluşeşti binele de rău, dreptatea de fărădelege, adevărul de
minciună şi va fi sprijinul tău în lupta cu toate începătoriile insidios ţesute
în jurul tău de forţele întunericului, atâta vreme cât te vei strădui să umbli
după Duh şi nu după trup:
“Căci
cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele
ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi
pace”- Romani 8:5-6.
Aceasta este o taină mare şi prin ea, noi, în măsura
în care avem credinţă în Iisus Hristos şi ne-o ţinem de-a lungul vieţii mai
presus de orice, având râvnă neobosită de a o spori în noi (“Dar voi,
preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă
prin Duhul Sfânt, / ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea
Domnului nostru Iisus Hristos pentru viaţa veşnică” (Iuda 20,21), cu toţii vom
căpăta mântuirea cea aducătoare de viaţă veşnică, după voia lui Dumnezeu, “Că
Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul
nostru Iisus Hristos” (1Tesaloniceni 5:9).
Este o taină pe măsura măreţiei lui Dumnezeu şi a
indescriptibilei iubiri cu care ne înconjoară şi prin care neîncetat ne cheamă
să revenim la perfecţiunea pentru care am fost creaţi, făcându-ne cunoscută
calea, adevărul şi viaţa: “Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului,
Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh
al făgăduinţei, / Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor
dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1:13,14).
“Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos,
şi care ne-a uns, este Dumnezeu. / El
ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului” (2 Corinteni 1:21,22).
Ce facem cu această comoară pe care am primit-o în
dar este o chestiune personală, după cum fiecare crede de cuviinţă, fie a o
păstra spre zidirea noastră, fie a o risipi spre pieirea noastră. Dumnezeu este
semănătorul iar noi suntem solul.
Ajuns aici nu pot să nu consemnez pilda Semănătorului
aşa cum a înfăţişat-o şi apoi explicat-o chiar Iisus Hristos:
“În ziua aceea, ieşind Iisus din casă, şedea lângă
mare. / Şi s-au adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în
ea şi toată mulţimea sta pe ţărm. / Şi le-a grăit lor multe, în pilde, zicând:
Iată a ieşit semănătorul să semene. / Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut
lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. / Altele au căzut pe loc
pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ
adânc; / Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină,
s-au uscat. / Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au
înăbuşit. / Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta
şaizeci, alta treizeci. / Cine are urechi de auzit să audă. / Şi ucenicii,
apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde? / Iar El,
răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele
împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. / Căci celui ce are i se
va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. / De
aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu
înţeleg. / Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu
urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi
vedea". / Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu
şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile
şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei. / Dar
fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. / Căci adevărat
grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi,
şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit. / Voi, deci,
ascultaţi pilda semănătorului: / De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l
înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este
sămânţa semănată lângă drum. / Cea semănată pe loc pietros este cel care aude
cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie, / Dar nu are rădăcină în sine, ci
ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt,
îndată se sminteşte. / Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar
grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face
neroditor. / Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l
înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul
treizeci” (Matei 13:1-23).
Ce clar este: celor care au crezut în Iisus le este
dat să cunoască tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar ceilalţi, chiar de vor
crede că au înţeles, nu vor înţelege pentru că le lipseşte Păstorul care să le
deschidă uşa sufletului şi să-i ducă pe calea cea bună şi, în consecinţă, vor
fi robiţi şi stăpâniţi de forţele malefice ale întunericului şi vor merge pe
lângă cale. Aţi fost atenţi? Aceştia, în îndărătnicia lor, vor pierde (va fi dat la o parte) şi puţinul Duh care mai pălpâia în ei.
Aţi auzit ce mai spune despre aceştia? “De la oricine
aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a
semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum”.
Dacă ai acceptat darul lui Dumnezeu şi ai crezut în
Iisus Hristos, crezi că este de ajuns?
Răspunsul este categoric NU! A crede fără pocăinţă şi
dorinţă de îndreptare nu te va păstra implicit în graţia Domnului deoarece asta
va însemna că fie credinţa ta nu are rădăcină, fie a fost înăbuşită de dorinţa
ta prevalentă de a fi pe placul acestei lumi: “Pentru aceea, lepădând toată
spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi,
care poate să mântuiască sufletele voastre. / Dar faceţi-vă împlinitori ai
cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov
1:21,22), “Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra
temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3:14).
Ceea ce ni s-a spus în pilda de mai sus de către
Iisus este că oricine are râvnă şi aduce rod după trecerea la credinţă şi se
zideşte mai departe atât pe sine, cât şi pe semenii săi, va fi găsit demn de a
intra în împărăţia Domnului, căci pilda
nu a fost spusă numai pentru cei care L-au văzut şi L-au auzit, după cum a
lăsat cunoscut în alt loc, atunci când răspunzâdu-i lui Toma “Iisus i-a zis:
Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan
20:29).
*
* *
Astfel omul poate alege în cunoştinţă de cauză pe ce
cale o apucă în scurtul timp al vieţii sale pământeşti. Căci aşa cum ne-a spus
Iisus Hristos există două căi: cea a adevărului şi a vieţii, dar şi cea a
fărădelegii şi pieirii. Credeţi oare că ambele sunt la fel de uşor accesibile?
Aici este vorba de departajarea netă între destine, pe care o aduce credinţa,
între cei credincioşi şi cei necredincioşi şi care devine eternă după moartea
finală.
V-aţi obişnuit cu acestă lume aşa cum este ea şi
sunteţi mulţumiţi cu convenienţele şi relativul confort senzual pe care vi-l
poate conferi?! Atunci notaţi că, aşa cum cu uşurinţă se poate observa, vă
aflaţi pe un drum larg, în compania unor mari mulţimi de oameni ce sunt animate
de aceleaşi înşelătoare idealuri lumeşti. Unde credeţi că duce acel drum?
Iată ce ne spune Însuşi Iisus Hristos:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. /
Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt
care o află” (Matei 7:13,14).
Aţi înţeles? Nu însemnă că dacă sunt mulţi au vreun
avantaj, ci numai că luându-se unul după altul, pe cărările acestei lumi, au
devenit orbi călăuziţi de alţi orbi iar sfârşitul lor este cel tragic. “Lăsaţi-i
pe ei; sunt calauze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor
cădea în groapă” (Matei 15:14).
Simţiţi că nu faceţi parte din lumea aceasta şi că ea
vă respinge urându-vă fără motiv aparent? Nu fiţi îngrijoraţi, căci lumea
aceasta iubeşte numai ce este al său iar altceva nu admite. Nu uitaţi că
adepţii acestei lumi mai întâi l-au urât pe Iisus, pe care l-au şi răstignit,
deşi venise spre a-i izbăvi. Credeţi că, dacă aţi ales calea cea îngustă şi vă
ţineţi de ea cu toată nădejdea, lumea asta vă va lăuda şi încuraja? Sau vă va
ademeni ca să lăsaţi calea cea îngustă şi să vă alăturaţi ei pe lata cale a
pierzaniei?
Sunteţi încă nehotărâţi sau confuzi cu privire la
aceste afirmaţii?
Să revedem ideea din adevăratul punct de vedere: noi
nu putem face nimic prin propriile forţe care să ne asigure mântuirea. Aceasta
o primim numai prin graţia lui Dumnezeu, coborâtă asupra noastră prin Iisus
Hristos, pe care fie o acceptăm cu credinţă şi recunoştinţă şi obţinem acest
dar, fie ne îndoim şi ne îndepărtăm tot mai mult de acest dar, fie o respingem
prin necredinţă şi pierdem definitiv acest dar. Vedem de aici că relaţia
noastră cu Dumnezeu este puternic personală şi ea se stabileşte şi dezvoltă
prin Iisus Hristos, care ne răscumpără, prin sacrificiul său, pentru dragostea
lui Dumnezeu, cea pentru care am fost de la început rânduiţi, dacă chiar o
căutăm şi o dorim mai mult decât orice.
Nici nu este de mirare că aceasta este o cale îngustă
cu o poartă strâmtă! Ascultaţi încă odată răspunsul lui Iisus Hristos când Toma
l-a întrebat despre această cale: “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Credeţi, voi,
aceasta? Atunci cu siguranţă veţi avea necazuri în această lume, care nu va
înceta să vă ispitească în nenumărate feluri spre a vă conduce, mai mult sau
mai puţin sesizabil, pe calea cea lată a pierzaniei.
Stăpânitorul acestei lumi chiar şi pe Iisus a
încercat să-L ispitească spre a-L corupe, aşa încât cu atât mai puţin se va
sfii să o facă şi cu voi. Iisus a fost însă mai tare decât el şi, prin
înţelepciune şi credinţă, l-a dezarmat de toate armele răutăţii sale spre luare
aminte şi îcurajarea credincioşilor.
Aşa stand lucrurile nu trebuie totuşi a vă teme şi a
vă gândi că ar trebui să vă izolaţi de lumea aceasta căci “Voi sunteţi lumina
lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5:14).
Urmaţi adevărata înţelepciune pe care o găsiţi, ziditoare, în Cuvântul Domnului
(Biblia) şi bizuiţi-vă pe sentinţa pronunţată de Domnul nostru: “Acestea vi
le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar
indrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan.16:33 - îngroşarea îmi aparţine).
Vă
întristează toate acestea? Cercetaţi-vă cu ce fel de întristare vă simţiţi
apăsaţi, spre a nu vă lăsa înşelaţi: “Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce
pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte”
(2 Corinteni 7:10). Noi, prin Iisus Hristos, ne-am răstignit păcatului astfel
încât suntem morţi acestei lumi şi nimic din ea nu trebuie să ne mai sperie sau
să ne corupă: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu
deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale
lumii şi nu după Hristos” (Coloseni.2:8). “Dacă deci aţi murit împreună cu
Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum
aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea” (Coloseni 2:20).
Rezistaţi tuturor încercărilor căci nu sunteţi
părăsiţi şi nici lipsiţi de nădejde, după cum ne îndemnă Pavel: “Că nu avem
Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit
întru toate după asemanarea noastră, afară de păcat” (Evrei.4:15).
Iar când tânjiţi după prietenia lumii aduceţi-vă
aminte de următorul îndemn: “Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia
lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea
se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).
Nu vă temeţi de lume ci trăiţi în mijlocul ei fără a
da prilejuri de sminteală şi fără a vă lăsa contaminaţi, ferindu-vă însă de cei
care spunându-vă frate vor să vă tragă pe calea pierzaniei: “V-am scris în
epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre
desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre
închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu
v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi
desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau
răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu sedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să
judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? /
Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel
rău” (2 Corinteni 5:9-13).
Încă odată vă spun să nu vă fie teamă de lumea
aceasta “pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceeace
câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1Ioan 5:4).
Şi niciodată nu uitaţi că “Voi, copilaşilor, sunteţi
din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decât
cel ce este în lume” (1Ioan 4:4).
Trăiţi deci în lume dar nu vă faceţi părtaşi la
obiceiurile acesteia şi nu vă lăsaţi seduşi de false învăţături făcute pentru
saţiul celor prinşi prea tare cu treburile lumeşti şi care nu mai suferă
adevărul: “Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor
lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. / Să nu vă
întovărăşiţi, dar, deloc cu ei” (Efeseni 5:6,7).
Vouă să vă fie foame de dreptatea şi adevărul lui
Dumnezeu (“Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima
voastră” (Ieremia 9:13), să vă ţineţi mintea şi inima aţintite spre bogăţiile
nevăzute din ceruri cu care să vă îmbogăţiţi faţă de Dumnezeu şi de care veţi
ajunge să vă bucuraţi pentru eternitate. Merită oare să daţi această comoară
nepieritoare pe valorile materiale trecătoare şi pe falsele onoruri cu care
încearcă să vă seducă sclavii acestei lumi? Credeţi că o puteţi obţine prin eforturile
şi meritele voastre proprii, ori cuceri cu această lume viaţa veşnică?
Vă spun că, dimpotrivă, făcându-vă părtaşi acestei
lumi, aţi devenit luptători împotriva lui Dumnezeu şi a planului său de salvare
a fiecărui om, dacă ar fi cu putinţă:
“Isus a zis apoi ucenicilor Săi: "De aceea vă
spun: nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca,
nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. / Viaţa
este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decat îmbrăcămintea. / Uitaţi-vă
cu băgare de seama la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară,
nici grânar; şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi
decât păsările! / Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să
adauge un cot la lungimea vieţii lui? / Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai
mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? / Uitaţi-vă cu bagare de
seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici
Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. / Dacă astfel
îmbracă Dumnezeu iarba, care astazi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în
cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? / Să nu
căutaţi ce veţi mănca sau ce veţi bea şi nu va frământaţi mintea. / Căci toate
aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă
de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi
se vor da pe deasupra. / Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă
cu placere împărăţia. / Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de
pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie
hoţul şi unde nu roade molia. / Căci unde este comoara voastră, acolo este şi
inima voastră” (Luca 12:22-34).
Sau credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un
necredincios cu un credincios?
E posibil că povara pe care o purtaţi asupra voastră
prin practicarea obiceiurilor, convenţiilor şi filozofiei acestei lumi să vă
subjuge atât de tare încât să vă sufoce cu nesfârşitele sale iţe nevăzute cu
care a reuşit să vă lege şi prin care încearcă a vă manevra. Dacă sunteţi şi
biruiţi atunci vă aflaţi deja pe calea cea lată a pierzaniei şi vă va fi tot
mai greu să discerneţi înşelătoria, ca să nu vorbesc de redobândirea libertăţii
voastre.
Nu uitaţi că viaţa v-a fost dată de Dumnezeu şi că,
prin urmare, aveţi tot dreptul să vă bucuraţi de ea. Încercările luaţi-le ca pe
prilejuri de a vă limpezi şi de a vă consolida credinţa, păstrându-vă liberi şi
fără de pată faţă de această lume care vă va înconjura cu hăţişuri de ispite
prin care să vă conducă insidios către păcat.
Nu vă temeţi de ispită căci Dumnezeu ştie cât puteţi
duce şi dacă staţi aţintiţi către darul său, prin credinţă în Iisus Hristos, El
nu vă va lăsa şi nici nu vă va uita.
Aduceţi-vă aminte că până şi Iisus a fost ispitit,
aşa încât nu vă imaginaţi că diavolul nu o va face şi cu voi. Dar ca să vă
prindă este nevoie a vă robi. Când vă aflaţi într-o astfel de situaţie urmaţi
sfatul Apostolului Pavel: “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate
sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună
stăpânire pe mine” (1Corinteni 6:12). Iar când aţi căzut în ispită şi aţi comis
păcatul, pocăiţi-vă ca şi cum v-aţi afla pe patul de moarte şi, în rugăciune şi
smerire, faceţi apel la Domnul Iisus să vă cureţe de urmările păcatelor
voastre.
Şï acum să vă răspund la întrebarea de mai sus:
credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios?
Vă voi întoarce din nou la Cuvântul Domnului cu
îndemnul ca acolo să căutaţi mereu atât îndreptarea voastră dar şi îndrumarea
continuă în care să creşteţi spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea voastră:
“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea:
"Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe
noi!" / Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: "Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? / Pentru noi este drept, căci
primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut
niciun rău" / Şi a zis lui Iisus: "Doamne, adu-Ţi aminte de mine,
când vei veni în Împărăţia Ta!" / Iisus a răspuns: "Adevărat îţi spun
că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:39-42).
Deci, din cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu El,
unul nu s-a căit de fărădeligile sale, dar celălalt s-a pocăit sincer şi şi-a
pus credinţa sinceră şi definitivă în Iisus Hristos, căpătând mântuirea chiar
în ultimele clipe ale vieţii sale în această lume.
A câpătat oare şi celălalt tâlhar acelaşi dar al
Domnului? Nu, pentru că nu s-a pocăit de relele pe care le comisese şi nici nu
şi-a pus credinţa în Iisus Hristos!
I-a cerut Domnul altceva celui pe care L-a salvat?!
Nu, căci aceasta este măreţia dragostei lui Dumnezeu: chiar pe fiul Său L-a
făcut jertă de ispăşire, “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat
pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (Ioan.3:16).
Şi nimeni nu se poate mântui prin merite şi eforturi
proprii dacă nu crede în Iisus Hristos şi nu se străduieşte a-L urma pe Acesta:
“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi;
ci este darul lui Dumnezeu. / Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni
2:8,9).
Iată ce sprijin binecuvântat avem în lupta noastră cu
întunericul şi răul pătrunse în lumea aceasta odată cu comiterea păcatuluiu
originar. Acesta este chiar Dumnezeu, Cel ce a făcut toate cele văzute şi
nevăzute şi care nicicând nu se schimbă, rămânând de-a pururi credincios în
făgăduinţele făcute. Şi dacă El le-a făcut pe toate, cine oare Îi poate sta
împotrivă?! Şi dacă nimeni nu Îi poate sta împotrivă, avem noi oare de ce a ne
mai teme?
“Aşa că putem zice plini de încredere: "Domnul
este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Evrei13:6).
Ca să vă bucuraţi de sprijinul lui Dumnezeu nu
trebuie deci decât să acceptaţi darul Său, căci Domnul, Care le ştie pe toate,
a făcut în aşa fel ca să puteţi intra în împărăţia Sa dacă îl primiţi şi
credeţi din toată inima, cu pocăinţă şi cu speranţă, asemenea fiului rătăcitor
a cărui minte s-a luminat şi, din chiar sufernţa cu care suferea, a aflat calea
binecuvântată a întoarcerii şi împăcării cu Tatăl său.
Şi noi o ştim pe a noastră: “Iisus i-a zis: "Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan
14:6).
Şi încă şi mai mult, spre pecetluirea inimilor şi
minţilor voastre: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi
va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. /
Biruitorului, lui îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am
biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său” (Apocalipsa 3:20,21).
Vi s-a umplut inima de neasemuită bucurie şi
speranţă? Primiţi şi ce ne spune ucenicul cel mai iubit al lui Iisus: “Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. / Dumnezeu, în
adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mântuită prin El. / Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi
fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”
(Ioan 3: 16-18).
Nu-i aşa că acum este mult mai uşor a privi adevărul
drept în faţă în ciuda învăţăturilor seculare care ne avertizeză fără încetare
cum că adevărul doare? Da, sigur îl doare pe cel necredincios, care se străduie
să-l ascundă sperând astfel că fărădelegile sale vor rămâne în întunericul din
care au fost comise şi nu vor fi cunoscute. Sărmanul de el! Nu ştie că nu are nicio
importanţă dacă oamenii îi cunosc sau nu toate faptele sale ruşinoase atâta
vreme cât lui Dumnezeu nimic nu-I rămâne neştiut “Căci Cuvântul lui Dumnezeu
este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu doua taişuri: patrunde
până acolo ca desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă
simţirile şi gândurile inimii, / Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea
Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi
vom da socoteală” (Evrei 4:12,13).
Aici vreau să aduc o mică dar deosebit de importantă
precizare: în pasajul de mai sus “Cuvântul lui Dumnezeu” nu face referire la
Cartea Sfântă a Bibliei, care are acest atribut, de a fi chiar Cuvântul lui
Dumnezeu, ci la puterea minunată prin care Dumnezeu a creat toate cele văzute
şi nevăzute:
“La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu
Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. / El era la început cu Dumnezeu. / Toate
lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El” (Ioan 1: 1-3).
Acum ca să ne mai mângâiem încă odată sufletul cu
dovada că, datorită nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, Cuvântul
s-a întrupat în lume pentru a face cunoscută odată pentru totdeauna Calea,
Adevărul şi Viaţa, spre salvarea celor ce îşi pun credinţa în Acesta:
“Şi Cuvântul S-a facut trup şi a locuit printre noi,
plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava
Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
Astfel toţi credincioşii au dobândit harul: “Lui îi
datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care
suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” – Romani 5:2 şi “măcar
că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos
(prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni.2:5).
Acum am ajuns la punctul în care putem să abordăm
relaţia dintre noi, cei aflaţi sub har, şi lumea în care trăim şi să înţelegem
mai bine interacţionarea noastră cu aceasta.
Mai întâi însă să revelăm o imagine instantanee luată
lumii. Fără putinţă de tăgăduinţă putem spune că lumea actuală se află într-o
stare de pernicioasă rebeliune, fiind extrem de coruptă şi plină de păcat,
aproape sufocată de apăsarea acestuia, ceea ce îi determină pe mulţi
observatori avizaţi să afirme că, cu siguranţă, trăim vremurile din urmă.
Când fac apel la o astfel de afirmaţie mă bizui pe
ceea ce spunea Ioan despre epoca în care trăia el: “Copilaşilor, este ceasul
cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că
acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe
urmă” (1Ioan 2:18). Ori Petru: “Căci vremea este ca să înceapă judecata de la
casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Sau Pavel: “Fără să părăsim Biserica
noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai
mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea” (Evrei 10:25); “Şi aceasta,
fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din
somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.
/ Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile
întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:11.12).
Dacă epoca lor îi determina să creadă, prin semnele
care se manifestau pe atunci, că s-au atins limitele în privinţa apostaziei şi
necredinţei, ce credeţi că ar fi spus ei, apostolii Domnului, dacă ar fi trăit
astăzi?!
Fiindcă am pomenit din nou de Biserică, simt nevoia
să menţionez ceea ce am înţeles din Cuvântul scris despre aceasta.
BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS
Considerente lămuritoare întru credinţă
“Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri
să se facă cunoscută acum, prin Biserică…” (Efeseni 3:10)
Este de-a dreptul
impresionant şi copleşitor că Dumnezeu Atotţiitorul doreşte într-adevăr să
comunice cu noi!
Noi suntem
creaturi ale unei lumi materiale, fizice, tridimensionale, la care ne
relaţionăm prin simţurile noastre. Dumnezeu este o fiinţă spirituală, astfel
încât noi, în starea noastră fizică, nu îl putem, în mod normal, vedea, auzi ori
atinge. Cum deci ar putea El comunica cu noi? Prin cuvântul Bibliei!
De-a lungul
secolelor, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce
avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi
să trăim. Aceste consemnări au fost stânse în cartea numită Sfânta Biblie.
Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi.
Adevărurile sale
sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate
experienţele de viaţă.
Dar când vine
vorba sâ citim Biblia, mulţi dintre noi o citesc numai în mod frugal şi fără
consecvenţă. Cuvântul Domnului este necesar a fi citit zilnic, devenind singura
pre-ocupare stabilă în oceanul instabilităţilor neputinţei noastre, astfel încât să ajungem să înţelegem ceea ce
Domnul doreşte să ştim.
“Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio
proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. / Căci nici o proorocie n-a
fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de
Duhul Sfînt.” 2 Petru 1:20-21.
Cel mai puternic mesaj pe care l-au primit vreodată
oamenii de la Dumnezeu a fost cel transmis de Iisus Hristos. Acest mesaj nu
numai că a produs schimbări fără precedent în întreaga lume, ducând la formarea
unui nou popor al lui Dumnezeu, cel al credincioşilor creştini, numit “Biserica
Mea”, ca ultimă treaptă a devenirii fiilor lui Dumnezeu, aflată chiar înainte
de strămutarea finală în împărăţia lui Dumnezeu, la revenirea lui Hristos pe
pământ. El a promis despra Biserica Sa că “porţile locuinţei morţilor nu o vor
birui” (Matei 16:18) şi i-a asigurat pe emulii Săi că le va fi permanent
alături: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei
28:20).
Cum a evoluat Biserica clădită de Iisus? Un martor
ocular ne spune că, după ce Hristos s-a înălţat la cer, după învierea Sa,
apostolii Lui au plecat şi au propovăduit pretutindeni “Şi Domnul lucra
împreună cu ei, şi întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16:20).
Biserica a avut un început puternic, marcat, în ziua a cincizecea
(Cincizecimea) de la înălţarea lui Iisus, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra
Apostolilor şi ucenicilor aflaţi împreună cu aceştia.
După aproape 2.000 de ani, milioane de oameni se
declară creştini şi pretind că sunt membri ai Bisericii pe care a fondat-o
Iisus.
Dar creştinismul, cu trecerea timpului, a devenit o
religie divizată, compusă din sute de denominaţii şi schisme. Cum a fost
posibil acest lucru?
De-a lungul secolelor, cele mai multe din ramurile
creştinismului au asimilat în învăţăturile şi practicile lor multe tradiţii
nebiblice, lumeşti – filozofice, culturale şi tradiţional-religioase –
producând şi mai multe variaţii, adversităţi şi confuzii, poziţionându-se
greşit faţă de adevărata credinţă insuflată de Duhul Sfânt şi inducându-şi în
eroare adepţii care au devenit căldicei din această cauză şi şi-au pierdut
comuniunea cu Dumnezeu: “Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care
sunt porunci omeneşti” (Marcu 7:7).
Cum putem noi explica explozia de practici, de mult
prea multe ori contradictorii şi facţiunile, acum incompatibile, din lumea
creştinismului? Mai este posibil să se împace grupurile denominaţiilor în
conformitate cu standardele şi obiectivele pe care Hristos le-a stabilit pentru
Biserica Lui? Cum mai putem noi şti care din varietatea năucitoare a
obiceiurilor şi învăţămintelor creştinismului actual reprezintă cu fidelitate
pe cele ale lui Iisus Hristos?
Reamintiţi-vă că Iisus nu numai că a promis să
clădească Biserica Lui, dar El i-a şi asigurat pe discipolii Săi că Biserica
Lui nu va pieri. Este acea Biserică chiar creştinismul divizat de astăzi, pe
care îl vedem noi în jurul nostru? Numai Sfintele Scripturi pot produce un
răspuns demn de încredere la această întrebare.
Dacă promisiunea lui Iisus că “porţile locuinţei
morţilor nu o vor birui” ar fi considerată ca o garanţie că acei ce cred în
numele Lui nu vor putea fi niciodată induşi în eroare sau corupţi, atunci am
avea toate motivele să acceptăm însumarea colectivă a diverselor diviziuni ale
creştinismului de azi ca fiind Biserica pe care a clădit-o Iisus.
Dar a lăsat El o asemenea garanţie? Dimpotrivă, El
i-a avertizat pe discipolii Săi că: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se
poate, pe cei aleşi.” (Marcu 13:22).
Şi la apostolul Pavel regăsim exprimată îngrijorarea
pentru creştinii din zilele lui că, în urma lucrărilor perfide ale eternului
duşman, gândurile lor ar putea să „se strice de la curăţia şi credincioşia care
este faţă de Hristos”, prin propovăduirea unora care de fapt “sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte
lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni
11:3,13).
Iisus, vorbind a accentuat chiar El Însuşi, explicând
că „strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt
cei ce o află. Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi
în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte
după roadele lor” (Matei 7:14-16 – sublinierea îmi aparine).
În capitolul acesta vom decela fructele adevărate
după care Iisus şi apostolii Săi au zis că vom identifica Biserica Lui de
fructele contradictorii, care ii denominesc pe cei care sunt influenţaţi de un
alt duh şi propovăduiesc o Evanghelie diferită, despre care Pavel a spus cu
hotărâre: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1:8).
Noi vom afla, nu din tradiţiile şi opiniile omeneşti,
dar direct din Cuvântul lui Dumnezeu, cum să distingem între „Biserica
Dumnezeului celui viu” (1 Timotei 3:15) şi acei care urmează proorocii
mincinoşi, îmbrăcaţi în haine de oi şi de care Domnul nostru ne-a avertizat să
ne ferim: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi,
iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7:15)
După cum spuneam la începutul cărţii, pentru a le
deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea
aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi,
neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi drumul de urmat pentru
salvarea din ghearele hulpave ale satanei, dar şi recompensele care îi aşteaptă
pe cei ce aleg cu credinţă această cale, care de la Iisus Hristos a fost făcută
dreaptă şi definită fără drept de apel astfel încât toţi cei ce o caută, urmând
poruncile Domnului, nu o pot rata.
Un Popor special al lui Dumnezeu
“Voi însă
sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe
care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate
ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; pe voi, cari
odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi,
cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).
“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat
tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele
lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu
cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru
noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor
ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).
După Învierea Sa, Iisus Hristos s-a arătat
apostolilor Săi timp de 40 de zile, luminându-i şi mai mult cu privire la
împărăţia lui Dumnezeu şi pregătindu-i pentru spectaculoasa lucrare a Duhului
Sfânt de fondare a Bisericii (cea mai adecvată traducere mot a mot ar fi
“adunare aleasă”) Noului Testament. În ziua Cincizecimii (rămasă pentru noi ca
Rusaliile), adică exact la 50 de zile după Învierea Sa din morţi s-a săvârşit
ceea ce El le spusese anterior: : “…voi veţi primi o putere, când Se va pogorî
Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în
Samaria, şi până la marginile pământului” (versul 8). Astfel s-a pus
fundamentul Bisericii prin lucrarea transformatoare şi puternică, la vedere, la
care au fost instantaneu supuşi apostolii şi care i-a impresionat atât de
profund pe cei ce i-au putut atunci vedea şi asculta, încât numai în acea zi au
primit cuvântul şi s-au botezat, adăugându-li-se lor circa trei mii de suflete.
Ce s-a petrecut atunci cu apostolii aflati în casa în
care se strângeau pentru a se ruga într-un singur cuget?
Iată ce relatează Sfânta Scriptură: “Şi când a sosit
ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc./ Şi din cer, fără de
veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut
toată casa unde şedeau ei. / Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi
au şezut pe fiecare dintre ei. / Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au
început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. / Şi erau
în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt
sub cer. / Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat,
căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. / Şi erau uimiţi toţi şi se
minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? / Şi cum
auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? / Parţi şi mezi şi
elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont
şi în Asia, / În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de
lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, / Cretani şi arabi, îi
auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui
Dumnezeu!” (Fapte 2:1-11).
Vedem deci că totul s-a săvârşit prin puterea Duhului
Sfânt aşa cum îi asigurase Iisus Hristos încă de pe când se afla împreună cu
ei: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu,
Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus
Eu (Ioan 1:26).
Prin prezenţa Duhului Sfânt în creştini, Iisus
Hristos şi Dumnezeu Tatăl participă activ în vieţile acestora ca să-i întărească
şi să-i inspire în smerirea şi serviciul lor către Dumnezeu (Filipeni 2:12-13).
Biserica pe care Iisus promisese să o clădească se
născuse! Membrii ei au fost oamenii care au primit cu bucurie cuvântul lui
Dumnezeu şi au fost botezaţi – simbolizând acceptarea de către ei a morţii
sacrificiale a lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi îngroparea obiceiurilor
lor vechi, lumeşti, trupeşti, deci păcătoase. De la aceştia s-a început
propovăduirea credinţei mântuitoare ai cărei adepţi vor deveni Poporul special
al lui Dumnezeu.
“Simon a istorisit cum de la început a avut grijă
Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” (Fapte 15:14).
Botezul
“Îngropaţi
fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea
lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Coloseni 2:12)
Pocăinţa adevărată, adică cea
prin care ne renegăm cu căinţă păcatele şi ne punem credinţa în Iisus Hristos,
ne conduce ca să ne predăm necondiţionat voinţei lui Dumnezeu, pe calea spre
mântuire.
Odată ce am ajuns la
acest punct, Petru zice că pasul următor este „să fie botezat în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor” (Fapte 2:38).
Botezul cu apă este una din practicile cele mai vechi ale
creştinismului. Departe de a fi fără folos şi arhaic, păstrează semnificaţii
simbolice foarte profunde.
La un anumit punct, aproape de timpul lui Iisus, iudaismul a pus un
accent deosebit asupra spălatului ritualist pentru curăţirea de impurităţi.
Aceasta merge înapoi până la îmbăierile ritualiste ale preoţilor înaintea
oferirii sacrificiilor (Leviticul 16:4, 24).
Datorită acestui precedent, dar mai ales al celui lui Ioan Botezătorul,
nimeni nu a considerat straniu pentru Iisus şi discipolii Săi să accentueze
nevoia pentru botez prin apă.
Dar, în plus faţă de simbolismul curăţirii de impurităţi, a avut botezul
altă semnificaţie pentru Hristos şi Apostoli?
Botezul indică acceptarea noastră a sângelui vărsat de Hristos pentru
păcatele noastre şi ilustrează moartea vieţii carnale în mormântul botezului.
Aşa după cum Iisus a fost înviat în fiinţă spirituală, ieşirea noastră
din mormânt - ridicarea din apa botezului - simbolizează noua noastră viaţă
condusă de Duh.
Înţelegerea de către noi a adevăratului sens al pocăinţei şi convertirii
ridică botezul la a fi mult mai mult decât numai un simbol; el devine un
eveniment profund schimbător al vieţii.
(Evrei
9:14) ne spune că sacrificiul lui Iisus, pe care noi îl acceptăm formal la
botez, „va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului
celui viu!”
Aceasta înseamnă că, prin botez şi pocăinţă, noi
primim iertarea şi nu mai trebuie să ne lăsăm copleşiţi de vinovăţie, dar va
trebui să ne spălăm de păcatele noastre: “botează-te şi spală-ţi păcatele,
chemând numele Lui” (Fapte 22:16).
Despre un ritual
anume nu se face referire în Scripturi. Dar avem exemplul lui Ioan care boteza
în apa Iordanului susţinând: “Şi eu nu-L
ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă”
(Ioan 1:31).
Aceasta
declaraţie este urmată de explicaţia dată de Petru: “... Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor.
/ Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte
10:34-36).
Şi tot
el a completat cu ocazia convertirii lui Corneliu: “Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie
botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47).
Botezul nu este o încununare
a procesului de convertire. Pentru noi marchează un început al
urmării Domnului Iisus Hristos.
În (Romani 6)
Pavel se referă la botez ca o chemare “să
umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6:4). Mai departe, după ce arată că
prin botez am murit păcatului spre a fi părtaşi Învierii lui Iisus Hristos, el
ne îndeamnă: “Aşa şi voi, socotiţi-vă că
sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul
nostru” (Romani 6:11).
Semnificaţia scripturală a Bisericii
“Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe,
iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (1
Corinteni 12:12)
Ca să
înţelegem ce semnifică Biserica ridicată de Iisus Hristos trebuie să avem în
vedere, în primul rând, felul în care este folosită noţiunea de Biserică în
Biblie. Astfel, Biserică şi Adunare se referă întotdeauna la oameni şi nu la o
clădire sau instituţie pentru că trupul lui Hristos (Biserica – “Acum mă bucur
de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile
necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” – Coloseni 1:24)
este constituit din congregaţiile celor chemaţi a-l urma pe Iisus Hristos,
reprezentând o multitudine de “adunări alese” (“Vă îmbrăţişează Bisericile
Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu
Biserica din casa lor” – 1 Corinteni 16:19), menite a învăţa Cuvântul Domnului
şi a propovădui Evanghelia spre a fi cunoscută de toate neamurile: “Dar Domnul
mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie
pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4:17).
Într-o astfel de accepţiune - o congregaţie de
discipoli adunaţi să înveţe adevărul prin Cuvântul lui Dumnezeu – a fost
practicată de primii creştini: “Şi au stat acolo un an întreg (doi apostoli,
Barnabas şi Pavel – adăugirea îmi apartţine), adunându-se în biserică şi
învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini”
(Fapte 11:26). Aici doresc a face menţiunea că nu numărul de credincioşi
conferă atributul de adunare aleasă, după cum chiar Iisus a precizat: “Că unde
sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”
(Matei 18:20).
Aşadar, pe atunci Biserica era compusă din discipoli
sau învăţăcei ai lui Iisus Hristos care se adunau ca să primească învăţăturile
lui Dumnezeu, Biblia fiind îndreptarul pentru aceşti emuli ai lui Hristos,
deoarece, precum explică. Pavel, “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
de folos spre învăţătură,.Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine
pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3:16-17).
Învăţătorii erau episcopi (priveghetori) ai lui Iisus
Hristos, desemnaţi corespunzător: “Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de
prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor
de străini, destoinic să înveţe pe alţii,/ Nebeţiv, nedeprins să bată,
neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, / Bine
chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa;/ Căci
dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de
Biserica lui Dumnezeu? / Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva,
trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. / Dar el trebuie să aibă şi mărturie
bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (1
Timotei 3:2-7). Aceştia nu erau decât slujitori spre propovăduirea Cuvântului lui
Dumnezeu (Romani 10:14-15; 2 Timotei 4:2). Dumnezeu îi ţine răspunzători pentru
ca să „împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) şi pentru a fi
„exemple turmei” (1 Petru 5:3; 1 Timotei 3:2-7).
Biserica, totuşi, este cu mult mai mult decât o
adunare rituală a emulilor care se strâng pentru a fi instruiţi spre beneficiul
lor propriu şi a se zidi reciproc.
Poporul special al lui Dumnezeu
“Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să
iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai
răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi
poporul şi neamul” (apocalipsa 5:9)
Biserica
ridicată de Iisus Hristos, care este de fapt Biserica lui Dumnezeu, poate fi
descrisă cel mai bine ca fiind poporul special al lui Dumnezeu, chemat şi ales
de El să primească mântuirea (izbăvirea), devenind astfel un popor de fii ai
lui Dumnezeu. Speranţa şi viitorul lor sunt legate inseparabil de credinţa
neabătută în Iisus Hrsitos şi revenirea Sa.
Dumnezeu cheamă – invită – oameni din toate
straturile sociale să devină slujitorii Lui. Apostolul Pavel, totuşi, a
observat că acei care, de exemplu, sunt mândri sau la putere, rareori se
pocăiesc şi devin membri ai Bisericii, spre deosebire de cei obişnuiţi cu smerenia
(1 Corinteni 1:26-29). Ei au tendinţa să fie mai puţin dispuşi să abandoneze
căile pline de păcat ale lumii (“Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că
prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten
cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” – Iacov 4:4).
Acei care răspund cu bunăvoinţă şi credinţă chemării
lui Dumnezeu se adaugă poporului Său sfânt prin pecetluirea Duhului Lui
(Efeseni 1:13), darul gratuit primit de la Dumnezeu prin Iisus Hristos. Biblia
se referă adesea la aceştia ca sfinţi (oameni sfinţi), aleşi sau drepţi
(neprihăniţi).
Apostolul Pavel a explicat că „Iisus Hristos… S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de
toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune”
(Tit 2:14).
Apostolul Petru, la fel, îi lămureşte pe membrii
Bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam
sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, …pe voi,
cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe
voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru
2:9-10).
Creştinii sunt speciali pentru Dumnezeu în sensul că
ei sunt apreciaţi pentru credinţa şi supunerea lor (Efeseni 5:24, 29) – nu
pentru că Dumnezeu îi consideră intrinsec mai de valoare decât pe alţii (Romani
2:11; 3:23), ci pentru că L-au primit şi au crezut în Iisus Hristos.
Ideea unui popor special, ales, în care oamenii să
fie slujitorii lui Dumnezeu, nu este unică în Scripturi pentru epoca creştină.
Dumnezeu a inspirat introducerea conceptului din paginile cele mai timpurii ale
Bibliei.
De la crearea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat
prin oameni. Între era primilor noştri părinţi şi prima apariţie a lui Iisus
Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, inclusiv
cu profeţii.
Dumnezeu consideră profeţii ca membri ai poporului
Său special. Iisus a vorbit de un final când îi vom vedea „pe Avraam, pe Isaac
şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13:28). Cu
atât mai mult corpul credincioşilor, adică Biserica însăşi, ca „fiind zidită pe
temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus
Hristos” (Efeseni 2:20).
(Evrei 11) explică de ce anumiţi oameni deosebiţi din
Vechiul Testament erau speciali pentru Dumnezeu. Caracterele pe care ei le
aveau în comun erau formate prin supunerea lor şi credinţa lor neclintită în
Creatorul lor.
Situaţia nu s-a schimbat. Aceia care sunt “poporul
special” al lui Dumnezeu sunt cei care se supun lui Dumnezeu şi vin la
ascultare prin credinţa neclintită în Iisus Hristos şi urmarea făgăduinţei
Acestuia: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât
prin Mine” (Ioan 14:6).
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare
răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să
dobândiţi făgăduinţa. "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e
să vină, va veni şi nu va întârzia; Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de
se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". Noi nu suntem
(fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului”
(Evrei 10:35-39).
Cuvânt concluziv
“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea:
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi
poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apocalipsa 21:3)
Biserica
va fi rapită la cer de Iisus la revenirea Sa şi ea se constituie din
corpul credincioşilor în Acesta,
indiferent de ce filiaţie sunt ei: ortodocşi, catolici, protestanţi,
adventişti, evanghelişti ş.a.m.d.: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim
să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde,
/ Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că
Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. / Căci
aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas
până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, / Pentru că Însuşi
Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu,
Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, / După aceea,
noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (1
Tesaloniceni 4:13-17).
Să nu uităm că prin acceptarea lui Iisus
Hristos, în pocainţă şi recunoştinţă,
chiar şi necredincioşii pot, în ultimă instanţă, să-şi schimbe destinul etern:
“Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa vecinică, şi această
viaţă este în Fiul Său. / Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui
Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).
De la venirea lui Iisus în această lume au trecut mai
bine de 2.000 de ani şi de atunci potrivnicul luptă insidios ca să-i amageasca
şi să-i ducă în pierzanie pe cât mai mulţi, chiar pe toţi de este cu putinţă,
cu scopul de a-i priva de calea izbăvirii arătată şi lăsată de Fiul lui
Dumnezeu.
Urmare a acestei viclenii ascunse, biserica iniţială
a fost, de-a lungul timpului, divizată
continuu, făcând loc pătrunderii ereziilor şi apostaziilor. Şi cu toate acestea
mai există elementul comun care nu a putut şi nici nu va putea fi desfiinţat:
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Să nu vă mire această afirmaţie căci iată ce scria
Ioan bisericii: “M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi
umblând în adevăr, după porunca pe care am primit -o de la Tatăl” (2 Ioan 1:4).
Încă odată subliniez că datoria noastră este să
luptăm spre a ne întări credinţa, a veghea şi a răspândi cuvântul Domnului
pentru întarirea multora din cei ce au început să se răcească şi spre trezirea,
dacă este cu putinţă, a celor ce încă mai rătăcesc.
“Căci
în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos
vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! / Păziţi-vă bine să nu
pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină / Oricine o ia
înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne
în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul” (2 Ioan 1:7,8,9).
Lupta aceasta este lupta cea bună şi ea va aduce
cununa biruinţei spre care ne-a îndemnat chiar Iisus Hristos spunând:
“Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.
Ne putem hrani cu hrană tare, din Cuvântul lui
Dumnezeu (Biblia) dacă ne-am desăvârşit sau cu lapte, ca nişte copilaşi, din
mărturia celor credincioşi, dacă încă nu am ajuns să suportăm hrana cea tare,
pentru a căpăta puterea de a-L iubi necondiţionat pe Domnul, devenind astfel ca
născuţi din El:
“Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor
Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; / pentrucă oricine este născut din
Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este
credinţa noastră” (1 Ioan 5:3,4).
Şi pentru că m-am cantonat în zona epistolelor lui
Ioan, în încheiere vreau să vă reamintesc îndemnul său: “Dacă zice cineva: ,,Eu
iubesc pe Dumnezeu``, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu
iubeşte pe fratele său, pe care -l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe
care nu -L vede? / Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine
iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4:20,21).
“…Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu,
precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din
mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi
fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:16,18).
Amin.
<< Va urma >>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu