UN GHID CREŞTIN - extras 9

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13) 

Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajoase, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41).

PE CINE ASCULTAŢI

“Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!” (Luca 9:35)

Am vorbit despre faptul că această lume se află încă sub influenţa celui rău, devenind astfel coruptă şi, prin urmare, incapabilă de a-şi mai sesiza propria orbire şi rătăcire.

De la căderea în păcat, întotdeauna a fost aşa, diferită fiind numai proporţia în care tendinţa de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu era prevalentă sau minoritară, transpunându-se corespunzător în legile ce guvernau societatea umană. Adevărul este că tendinţa de ascultare nu a fost niciodată prevalentă la scară largă. Ea a putut fi aşa numai în comunităţi mai mici sau mai mari, de la aşezăminte, până la nivel de naţiuni întregi.

Predominanta omenirii a fost o stare fie de respingere, fie de apostazie, care s-a autoalimentat, autodefinit şi perfecţionat până la a ajunge la compromiterea credinţei autentice, pe care a scos-o din practica sa şi a înlocuit-o cu o forma aparentă de credin-ţă, în armonie cu relele obiceiuri asimilate şi ridicate la rang de stil de viaţă: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2Timotei 4:3,4). Pentru asta ne şi îndemna Apostolul Ioan zicând: “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).

În felul acesta legile lumeşti s-au depărtat continuu de legile lui Dumnezeu, devenind extrem de permisibile în faţa fărădelegii şi conducând astfel la degradarea şi decăderea implacabilă a societăţii umane care devine în mod accelerat tot mai distrugătoare.

O astfel de lume îi preia spre formare pe toţi noii născuţi în ea care astfel vor creşte fiind educaţi a se supune uzanţelor ei, conform zicalei: aşa am găsit, aşa urmez. Asta însă este nu numai o ofensă adusă direct lui Dumnezeu şi Fiului Său dar şi o renegare a adevăratului spirit cu care a fost înzestrat omul, relevat chiar de îndemnul lansat de Iisus: “Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. / Că oricine cere capătă; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11:9,10). Şi odată ce l-ai găsit pe Iisus Hristos şi Acesta ţi-a dschis uşa, poţi fi sigur că L-ai găsit şi pe Dumnezeu: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (1Ioan 2:23).

De aici derivă pericolul cel mai mare pe care trebuie să-l înfrunte omul, acela de a se lăsa sedus şi supus de viaţa pământească spre sufocarea sa spirituală şi pierderea menirii sale de căutător şi următor al lui Iisus Hristos. Căci a te lăsa supus de o lume a concupiscenţei înseamnă a răspunde chemării stăpânului întunericului şi a i te oferi drept ostaş devotat, devenind fiu al neascultării şi promotor al rebeliunii diavolesti.

Luptându-se spre a se elibera de o astfel de robie omul va merita sacrificiul lui Hristos şi va onora harul lui Dumnezeu, primind darul Acestuia, după cum este scris:

“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:1-8).

Dar pentru a putea face uz de darul lui Dumnezeu trebuie ca lupta pe care o ducem cu duhul împotriva proastelor obiceiuri să ne transforme de o aşa manieră încât aceste obiceiuri să devină o urâciune inacceptabilă pentru sufletele sufletele noastre, care să se cutremure cu groază numai la la gândul că ele ar mai putea să ne stăpânească din nou vreodată spre a ne despărţi de Domnul.

Înspre întărire şi luminare asimilaţi şi aceste îndemnuri ale Apostolului Pavel:

“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. / Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. / Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. / Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului. / Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. / Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. / Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. / Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. / Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 3:17-32).

Evident că o relaţie cu Dumnezeu nu se mai poate stabili decât prin Iisus Hristos. Adică dacă ne vom dori comuniunea cu Dumnezeu şi ne vom iluziona că o vom putea obţine prin anumite fapte sau căi, ne vom afla intr-o mare impostură, seduşi fiind de acţiunile insidioase ale celui rău, după cum se temea şi Apostolul Pavel pentru roada sa din Corint, cu mare trudă zidită de către el:

“Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. / Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, sau luaţi un alt duh, pe care nu l-aţi luat, sau altă evanghelie pe care nu aţi primit-o, - voi l-aţi îngădui foarte bine” (2 Corinteni 11:3,4).

“Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. / Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. / Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).

Vă mai amintiţi cum acesta a sedus-o pe Eva şi a dus-o pe calea pierzaniei?

Mai întâi a sădit în mintea şi sufletul acesteia dubiul (“"Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"- Facerea 3:1), iar apoi a desăvârşit minciuna, definitivând înşelătoria (…"Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul"- Facerea 3:4,5).

Păiejenişul acestei lumi este unul deosebit de abil ţesut, ascunzând cu măiestrie perversitatea sa, astfel încât cu greu poate fi sesizat în lipsa vigilenţei, dedicaţiei către Iisus şi a perseverenţei exersării acesteia pentru educarea simţurilor, spre a deosebi, prin obişnuinţă, binele de rău:

“Multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Proverbe 16:25).

Există multe persoane, dintre care majoritatea sunt oameni decenţi, care cred că, dacă merg la Biserică şi dau contribuţii sau miluiri, au făcut lucrările Domnului şi şi-au asigurat astfel o uşă deschisă către Dumnezeu şi pot deci sta liniştiţi. Ei bine, toate faptele bune din lume nu sunt suficiente pentru plata datoriilor acumulate către Dumnezeu prin săvârşirea diverselor păcate (“Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” – Romani 3:23): “Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. / Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. / Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; / S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era” (Iacov 1:21-24). Adică a fi numai ascultător al cuvântului nu îţi aduce nimic trainic, ci numai râvna împlinirii acestuia este cea care te zideşte şi te face vrednic de a sta neclintit pe calea cea îngustă.

Singura plată suficientă este cea dată de Iisus Hristos şi de aceea numai El poate să fie Răscumpărătorul nostru cu care trebuie să ne aflăm într-o relaţie statornică: “Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? / Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:28,29).

A considera că avem prin propriile merite o relaţie cu Cel prin care au fost create toate lucrurile, atât văzute, cât şi nevăzute, fără însă a crede ceea ce este El cu adevărat, este numai nebunie: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. / Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? / Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:21-23).

Numai credinţa în Iisus Hristos şi urmarea Celui care ne-a împăcat cu Dumnezeu sunt singurele de ajuns a ne asigura accesul în împărăţia lui Dumnezeu.

În lipsa acestora ne vom afla în pericolul de a accepta influenţa fiilor veacului acestuia, fiindcă ei sunt cu mult mai pricepuţi în treburile acestei lumi, dar şi asta este numai o iluzie deoarece se bazează numai pe gestionarea minciunii şi a fărădelegii: “Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1Corinteni 15:33).

O frumoasă exemplificare a acestui adevăr este realizată într-o poveste pe care am auzit-o cu mulţi ani în urmă şi pe care o adaptez, din memorie, mai jos. 

ÎNSTRĂINAREA

 “Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)

 Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.

Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.

Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic, că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia,  era destinat numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.

Iată un scurt rezumat:

“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).

“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi aparţine în scop de reţinere în atenţie).

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).

Prin această acţiune subtilă de influenţare şi manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.

Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea care îi va pecetlui destinul final.

Acela a fost momentul începerii înstrăinării de Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit maleficul personaj.

 Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi, pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa, dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii

Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos, sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:

“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).

Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.

Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit, s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi mai apropiat decât atâta):

“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?" / Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).

Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!

Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai bine de două mii de ani.

Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată pentru totdeauna.

Odată cu erodarea creştinismului datorată înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală, de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel, după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea vremurilor:

“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. / Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22: 10-13).

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).

UN GHID CREŞTIN - extras 8

DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE VĂILE VIEŢII 

“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18) 

Viaţa lumească poate părea bună şi plină de perspectivă, privită fiind de la înălţimea fastului solemnităţilor şi promisiunilor cu care se auto-înconjoară. Dar, dincolo de aceste aparenţe, oamenii se confruntă cu o realitate ce nu mai păstrează nimic din acest fast şi constată că oricât ar dori ei să petreacă o astfel de viaţă, aceasta devine repede o fata morgana, iar ei sunt nevoiţi ca, împotriva dorinţelor lor, să călătorească prin văile sumbre ale diverselor încercări, ce par a se ţine lanţ.

Acolo, în văile realităţii, viaţa este aspră şi stresantă, dar, dacă oamenii nu şi-au pierdut încă discernământul, le predă multe lecţii valoroase, care le pot conferi înţelepciunea de a-şi arunca privirea dincolo de cortina din spatele solemnităţilor, descoperind acolo minciuna şi maestrul acesteia, păpuşarul care încearcă neîncetat să-i transforme în marionetele sale spre a-i abate de la adevărata lor menire şi cale de urmat. Căci şi el ştie prea bine că “Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:12) şi, nemaiavând viaţă, frica morţii îi va face robii celui ce are stăpânirea acesteia, asta fiind încă o modalitate de a-i înstrăina de Cel ce S-a sacrificat “...ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15).

Vedeţi dar ce confuzie s-a reuşit a fi indusă în această lume: oamenii s-au depărtat de Cel ce ne-a oferit încă de la început, cu toată dragostea Sa, darul vieţii şi au ajuns să se teamă şi astfel să se supună celui ce ne-a adus moartea, ignorând celălalt mare dar făcut nouă  şi devenit accesibil prin Iisus Hristos, adică mântuirea noastră!

Asta este o adevărată culme a absurdului ridicol: Dumnezeu ne-a acordat viaţa la care oamenii, lăsându-se seduşi de cel rău, au renunţat, aliindu-se acestuia din urmă în rebeliunea sa şi, respingând oferta salvării, se arată plini de nerecunoştinţă faţă de adevăratul nostru Tată, Care nu numai că ne-a dat viaţă, dar, devenind noi păcătoşi, nu şi-a retras dragostea (“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”– 1Ioan 4:9) şi  aşteaptă încă răbdător ca să fie acceptată, spre mântuire, de cât mai mulţi, de ar fi cu putinţă de către toţi. Iar lumea continuă să-L blameze, dacă nu chiar L-a uitat definitiv!

Dar să revenim la multiplele văi ale vieţii prin care ne este dat să călătorim pe acest pământ.

Dacă se întâmplă să străbateţi chiar acum una din văile acestei vieţi, fiind copleşiţi de dificultatea circumstanţelor adverse şi simţind acut nevoia unei îndrumări, faceţi apel, prin rugăciune, în smerire şi cu mulţumiri din suflet curat, la Dumnezeu şi Iisus ca să vă înveţe drumul, deoarece Ei se află întotdeauna lângă voi, chiar dacă nu le mai simţiţi prezenţa, înăbuşiţi fiind de spinii ce vă înconjoară.

Şi nu uitaţi nicio o clipă: oricât de orbitoare şi răpitoare ar putea fi plăcerile acestei vieţi pământeşti, ele nu se pot compara cu darul vieţii pe care l-am primit de la Dumnezeu

Numai în felul acesta veţi putea ieşi victorioşi chiar şi din cele mai grele încercări pe care le veţi avea de înfruntat prin văile în care v-aţi lăsat atraşi de promisiunile deşarte ale vieţii lumeşti.

Iată şi câteva exemple:

- Valea nesiguranţei: amintiţi-vă că fiecare dimineaţă în care vă treziţi este un cadou de la Dumnezeu şi începeţi-vă ziua mulţumindu-I pentru fiecare astfel de oportunitate şi sădiţi-vă în inimă dorinţa de a vă folosi timpul astfel primit în dar cât mai bine cu putinţă. Abandonaţi gândul ademenitor,  venit insidios de la cel viclean, cum că aţi mai avea şi mâine o zi la rând pe care s-o folosiţi în acest scop. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea timp pentru schimbare şi să vă păstreze în mâna Sa spre a-Şi împlini scopul iniţial ce îl avea cu fiecare dintre voi. Întelegeţi că nimic şi nimeni nu vă poate scoate din mâna lui Dumnezeu, decât numai propria alegere făcută prin propriul liber arbitru şi, prin urmare, atâta vreme cât vă aflaţi sub mâna Lui aveţi un loc inalienabil pe pământ, până când planul Domnului se va fi împlinit şi, totodată, nimic nu vă mai poate ţine aici dupa împlinirea planului Său: “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (1Petru 5:6).

- Valea fricii: luaţi aminte că şi Dumnezeu poate folosi această vale pentru sporirea credinţei voastre. Diferenţa este că, în timp ce duşmanul doreşte ca prin frică să vă facă a vă clătina spre a deveni mai uşor de prins în mrejele sale, Domnul va folosi acest sentiment pentru a vă face să apelaţi la credinţă, cu fiecare apelare credinţa întărindu-se şi mai mult, până la a vă ţine ferm pe calea Adevărului şi a Vieţii. Oricât de teamă vă poate fi într-o anumită împrejurare, fiţi siguri că nimeni şi nimic nu poate schimba faptul că îi aparţineţi Lui şi că El poate oricând controla vieţile voastre. Cereţi-I Domnului să vă facă conştienţi de prezenţa Sa lângă voi şi să vă dea pacea pe care numai El o poate da – pacea sufletească, cea care transcede orice înţelegere lumească: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27).

Aduceţi-vă aminte că Dumnezeu e oricând gata a vă ajuta ca, prin sporirea credinţei, să puteţi birui tot ceea ce vă produce teamă. Rugaţi-L să vă dea tăria de care aveţi nevoie spre a-L urma pe Iisus Hristos. Întelegeţi că Dumenzeu vă este credincios chiar dacă voi nu Îi rămâneţi credincioşi şi vă aşteaptă, ca un Tată grijuliu, să vă întoarceţi către El: “...Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1Corinteni 10:13).

Folosiţi timpul petrecut în această vale pentru a învăţa cum să vă incredeţi din toată inima în Domnul, ştiind că bătăliile vă vor spori credinţa,  arătându-vă cum să vă petreceţi viaţa spre biruinţă, având cunoştinţa că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8).

- Valea ocolişului: înţelegeţi că ceea vi se pare un ocoliş impus pe neaşteptate, pentru Dumnezeu poate fi numai un mod de a vă conduce, în ciuda împrejurărilor nefavorabile şi adversităţii lumeşti, spre adevărata cale. Chiar daca voi nu puteţi înţelege unde vă va duce ocolişul, Dumnezeu întotdeauna ştie. Ridicaţi-vă privirea deasupra circumstanţelor, către Dumnezeu şi aveţi încredere că El vă va călăuzi cu bine. Fiţi smeriţi şi cooperanţi în planurile Sale pentru voi, lăsând voia Sa să lucreze în loc a I vă împotrivi cu încăpăţânare. Acceptaţi să vă trăiţi viaţa ghidându-vă neclintiţi după preceptele morale ale Bibliei şi urmaţi-L pe Domnul nostru Iisus Hristos atât în prosperitate, cât şi în adversităţile vieţii: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7).

Sprijiniţi-vă pe promisiunile Domnului consemnate în scripturi deoarece El a conceput planul măntuitor pentru viaţa fiecăruia. Apelaţi permanent la înţelepciunea şi puterea Sa supremă prin care toate sunt posibile şi mergeţi mai departe cu încredere deplină, “...Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27).

- Valea suferinţei: înţelegeţi că, deoarece Dumnezeu este omnipotent şi ubicuu, nimic nu vă poate atinge fără a-i fi Lui cunoscut. Să ştiţi că suferinţa vine, în primul rând, datorită lipsei noastre de râvnă în urmarea lui Iisus Hristos, dar El nu va permite să suferim mai mult decât putem duce şi că suferinţa pe care ne lasă s-o îndurăm este pentru un scop bun în viaţa noastră. De aceea şi Pavel ne adresează îndemnul: “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12:12). Rugaţi-L pe Domnul să vă arate ceea ce doreşte ca voi să învăţaţi spre schimbare personală din orice suferinţă. Folosiţi timpul suferinţei voastre pentru a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, pentru a-L iubi mai mult şi pentru a vă încrede mai mult în El. Nu vă pierdeţi cu firea; timpul oricarei suferinţe trece inevitabil şi, adesea, rezultatul este pozitiv, ajutându-vă să vă zidiţi ştiind că “Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21).

- Valea furtunilor: aţi văzut că de multe ori viaţa poate deveni tumultoasă şi deosebit de incertă. Rugaţi-L pe Dumnezeu să folosescă furtunile prin care treceţi pentru a vă spori credinţa că viitorul imediat al vieţii lumeşti nu vă poate afecta menirea şi destinul.

Ţineţi treaz în minte gândul că Dumnezeu poate să folosescă toate furtunile fie  pentru îndreptare (readucerea voastră la o adevarată relaţie cu El), fie pentru perfecţionare (maturizarea voastră şi pregatirea pentru a fi apţi de a vă alătura Împărăţiei Sale), fie pentru educare (să vă înveţe lecţii pe care altfel nu le-aţi putea învăţa şi asimila). În timpul luptei voastre în mijlocul unei furtuni aduceţi-vă aminte că Iisus este prezent, ascultă, vă îndrumă şi poate oricând s-o oprească. Nu numai atât, dar El vă şi insuflă puterea ca să ramâneţi credincioşi şi să învăţaţi a vă sprijini oricând de El ca de stânca salvării voastre: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. / A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7:24,25).

- Valea descurăjării: aşa cum am arătat în capitolul “Viitorul nostru cu ajutorul Domnului”, descurajarea este una din armele preferate ale celui rău datorită efectelor produse. Când vă aflaţi în această vale fiţi vigilenţi spre a nu fi ademeniţi, din slăbiciune, de diverse soluţii lumeşti care presupun a face compromisuri împotriva credinţei şi a vă face astfel părtaşi celor aflaţi pe calea cea lată a pierzaniei. Credinţa adevărată nu face compromisuri cu cel viclean, căci ea ştie că adevărul nu poate avea comuniune cu minciuna, nici răul cu binele, sau lumina cu întunericul.

Vă readuc aminte ce consemnează Cuvăntul Lui Dumnezeu cu privire la răspunsurile Domnului Iisus Hristos când, după botez şi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sa, o fost purtat în pustiu unde a fost ispitit de diavol:

“Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu păine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a aratat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toata stăpânirea aceasta şi stralucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; /  Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).

Dacă nu simţiţi a avea înţelepciunea necesară spre a putea trece cu bine prin această vale, căutaţi comunicarea cu oameni apropiaţi de Dumnezeu, mai presus de cea cu orice altă sursă lumească. În slăbiciunea voastră faceţi apel la alţi creştini puternici spre a se ruga pentru voi, fiindcă rugile lor sunt ascultate.

Ca în orice altă împrejurare nefavorabilă, aduceţi-vă grijile şi durerile în faţa lui Dumnezeu şi rugaţi-L să vă sprijine spre a le trece în concordanţă cu voia Sa. Cereţi-I Domnului Iisus Hristos încurajări şi fiţi siguri că vi le va da, aşa după cum a fost în stare ca “Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Col.2:15).

Nu vă izolaţi de Domnul şi nu cădeţi în letargie. Amintiţi-vă întotdeauna că dacă aşteptaţi considerând că veţi ajunge, pe cont propriu, în capacitatea de a face ceva, adesea nu veţi mai face acel ceva. Dar daca vă decideţi să acţionaţi căutând voia Domnului, neţinând cont de cum vă simţiţi în împrejurarea dată, alte sentimente vă vor umple şi vă vor anima. De exemplu, dacă aşteptaţi ca, pentru a citi din Biblie, să fiţi într-o dispoziţie anume, probabil că nu veţi mai citi. Dar dacă o citiţi oricum, în ciuda simţămintelor voastre, veţi descoperi că doriţi să citiţi tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce sufletul începe a vi se umple de încredere şi bucurie odată cu certitudinea că toate le puteţi face prin Hristos, care vă întăreşte spre a-L putea urma. Nu renunţaţi la o viaţă bazată pe credinţă; dacă o veţi face, veţi pierde tot ceea ce Dumnezeu are mai bun pentru voi. Fiţi perseverenţi în a parcurge în credinţă toate circumstanţele ce vă asaltează până când acestea se vor schimba şi, în acest proces, chiar voi vă veţi schimba înspre mai bine.

- Valea confuziei: aflaţi permanent sub tirul minciunii manipulatoare, insidios sădită de cel rău, cu siguranţă vă veţi găsi de multe ori în această vale pe care, dacă nu o treceţi cu bine, riscaţi a deveni un strop din valurile care-i poartă pe cei definitiv rătăciţi dintr-o parte într-alta, fără rost, într-o mişcare browniană ce se va sfârşi prin epuizarea şi distrugerea lor definitivă: “Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (Iuda 1:13).

Pentru a nu vă lăsa pradă acestei capcane ţineţi-vă ferm de promisiunile Domnului Iisus Hristos şi urmaţi-L pe Acesta indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiţi siguri că chiar şi atunci când confuzia a reuşit să facă o breşă în credinţa voastră aceasta nu este decât o altă ispită din care puteţi cu certitudine ieşi cu ajutorul Domnului, aşa că rugaţi-vă ca El să vă întărească, “Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:5).

- Valea prigoanei: într-o lume infestată de păcat cu siguranţă că veţi trece de nenumărate ori prin această vale. Folosiţi prilejul pentru a afla cine este cu advărat credincios spre a şti în cine vă puteţi încrede în această lume şi cu cine vă puteţi ajuta la nevoie: “Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20).

Luaţi orice prigoană ca pe un bun prilej de vă smeri spre a fi pregătiţi pentru lucrarea Domnului, pocăindu-vă şi rugându-L să vă curăţească de urmările păcatelor voastre care vă blochează comuniunea cu El, înnoindu-vă astfel ca să puteţi fi demni de Cel ce prin sacrificiul Său v-a răscumpă-rat: “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Romani 5:6).

- Valea mâniei: de cele mai multe ori situaţiile adverse pe care le veţi înfunta vă  vor trezi sentimente de mânie căci în viaţa emoţională a omului este dictată mai întâi de simţuri şi numai apoi de cele învăţate. Mânia nu este o stare firească pentru om, fiind un precursor al urii şi de aceea ea nu trebuie a face parte din obişnuinţele acestuia. Ea este tot o ispită aruncată asupra omului de către cel potrivnic spre a-l destabiliza şi a prelua controlul acţiunilor acestuia, ştiind prea bine că “...cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2:11), iar “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1 Ioan 3:15). Aşa că luaţi întotdeauna aminte la îndemnul Apostolului Pavel: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4:26,27).

Aduceţi-vă aminte că ispita nu înseamnă că aţi păcătuit şi că Dumnezeu v-a şi pregătit o cale de ieşire din ea.

- Valea bolilor: intelegeţi că acolo unde râvna voastră s-a lăsat pe tânjeală apar alte căi de purificare, una dintre acestea putând fi chiar boala. Luaţi boala ca o citaţie pentru rugăciune şi întăriţi-vă râvna spre Dumnezeu prin rugăciuni atât pentru însănătoşire, dar şi pentru curăţire de urmarile păcatelor şi întărire a credinţei. Practicaţi rugăciunea nu numai pentru voi, dar şi pentru medicii la care apelaţi, până când veţi primi răspuns. Niciodată nu renunţaţi la speranţă, păstrând-o vie chiar dacă însănătoşirea fizică nu vine rapid sau în totalitate, ştiind că Dumnezeu intervine conform voii Sale atotcunoscătoare pentru a vă aduce pacea sufletească şi, eventual, a vă reface starea sănătăţii. Apelaţi la credincioşi adevăraţi spre a se ruga pentru voi: “Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5:16).

Nu vă îndoiţi că, aşa cum se înţelege şi din cuvântul de mai sus al Apostolului Iacov, bolile apar ca urmare a gradului înaintat în care păcatul a ajuns să lucreze în noi, întorcându-ne de la lucrarea cea bună spre cea rea: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7:19,20).

Dacă păcatul nu ar avea niciun rol în producerea bolilor noastre, de ce credeţi că Iisus Hristos le-a spus unora dintre bolnavii vindecaţi următoarele cuvinte: “Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9:2); iar altuia “După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14).

După aceea păstraţi obişnuinţa de a vă ruga, în orice împrejurare sau moment, căci, vă reamintesc, rugăciunea constituie cel mai rapid mijloc de a comunica cu Domnul. Oare vreţi a comunica cu Domnul numai când vă aflaţi la ananghie?! Şi nu le mulţumiţi voi cu recunoştinţă tuturor oamenilor care vă oferă un cadou ce vi-l doreaţi?

- Valea neputinţei: veţi traversa în repetate rânduri această vale în care vi se va pă-rea că nimic din cele spre care vă străduiţi a le face nu vă stă în putinţă. Dacă neputinţa voastră are drept cauză influenţa celui rău nu trebuie să vă neliniştiţi! Faceţi apel la armele pe care le­-aţi primit odată cu acceptarea lui Iisus Hristos, care se adaugă la puterea pe care Dumnezeu a pus-o în voi “...căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Iar dacă neputinţa voastră nu este numai din această cauză, nu vă lăsaţi amăgiţi de gândurile strecurate în mintea voastră de lipsa de credinţă: nu puteţi să faceţi acele lucruri fiindcă fie nu le-a sosit vremea, sau pentru că nu judecaţi înţelept şi ceea ce vă doriţi nu este bine pentru voi, într-o persepectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, pe care voi nu puteţi a o sesiza pe moment, dar Domnul o ştie dinainte şi nu doreşte a vă lăsa să apucaţi pe acea cale. Dacă aveţi numai încăpăţânare şi nu căutaţi cu adevărat spijinul Domnului, veţi persevera în ispită şi veţi săvârşi multe greşeli în viaţă, până când vă veţi întoarce la Domnul şi Ȋi veţi cere, în căinţă, cu sinceritate şi credinţă să vă sprijine a vă reveni, ignorând limitele noastre umane, ştiind “Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1:37). Vedeţi că şi din această vale nu se poate ieşi fără credinţă în Cel ce ne-a creat deoarece “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).

*

*       *

Nu vă lăsaţi purtaţi de ispită deoarece ea nu vine de la Dumnezeu: “Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. / Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. / Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:13-15). Ȋnţelegem deci că ispita întotdeauna vine de la cel viclean, tatăl minciunii şi al întunericului, care are stăpânire peste moarte, până când împreună vor fi aruncaţi în focul cel veşnic.

Aduceţi-vă aminte ca voi nu sunteţi primii ademeniţi şi nici ultimii. Şi niciodată nu disperaţi, căci a fi ispitit nu înseamnă că aţi fi eşuat spiritual.

De fapt, asta arată că sunteţi pe calea cea bună, ziditoare iar cel rău încearcă a vă abate de la ea: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

Poate veţi fi surprinşi să aflaţi că asta I s-a întâmplat chiar şi lui Iisus.

Dupa coborârea asupra Sa a Duhului ca un porumbel, a urmat diavolul.

După binecuvântare, a venit încercarea.

Imediat după botezul Său, Iisus a fost dus în deşert spre a fi ispitit. Iisus, Păstorul şi Mijlocitorul nostru, l-a întâlnit, ca Fiu al Omului, pe diavol faţă în faţă – şi a câştigat!

Iar acum noi putem să împărtăşim victoria Sa şi Să-I urmăm exemplul, cunoscut fiind că: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1:12).

 *

*       *

 Pentru a vă întipări cât mai adânc în minte şi suflet adevărul despre superficialitatea umană şi ingratitudinea faţă de Dumnezeu, Cel ce ne-a dat viaţă şi încearcă să ne determine a o păstra pentru eternitate, vă voi relata o scurtă alegorie despre mulţumiri pe care am auzit-o cu multă vreme în urmă, marcându-mă şi producându-mi o binevenită schimbare în abordarea relaţiei personale cu Domnul.

Recunoştinţă

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2) 

Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel. 

Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”.

Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de  către oameni, de peste tot din întreaga lume.

Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.

Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii.

Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.

“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”

“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.

“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”

“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”

“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”

“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.

“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.

“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.

“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.

“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.

“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

ULTIMA ŞANSĂ

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)

Aşa cum am constatat în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.

Ceea ce face diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice, spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.

O altă diferenţă este aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică, fie este eliminat fără vreo judecată.

În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau moarte definitivă.

Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:

“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.

Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună şi a se ţine pe ea.

Iată ce le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

O altă şansă nu există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc, după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:

“Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).

În fond, Dumnezeu ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.

În marea Sa dragoste, Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii, moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat, cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa, ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:

“Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Iar toate acestea fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:

“Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat  poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).

Aceasta este chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39), iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

“Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

Se cuvine a face o remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare: adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.

Nu însă oricine afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:

“Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Proverbe 28:13).

“Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).

Iar “Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune” (Proverbe 28:9).

Astfel viaţa temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei, devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).

Şi cu toate astea, fericiţi:

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).

Prin urmare orice s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei:

“Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).

În viaţa pământească temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).

Aceasta este o diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică, diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.

Cu toate acestea, există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă, devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.

Deşi ştim cu siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea definitivă!

Pentru credincioşi, apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel, spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).

Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:

“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),

Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:

“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).

Căci aşa cum am aflat ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul Acestuia:

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

De aceea lupta noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de slavă spre viaţa veşnică:

“Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:

“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:40-44).

Ceea ce duce la împlinirea făgăduinţei:

“Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).

Adică ne vom întoarce la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

Amin!