Calea mântuirii este una singură: Iisus Hristos, prin harul Său şi credinţa noastrâ în Acesta. Sfârşitul lucrării Sale va împlini toate cele făcute cunoscute nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu, definitivând şi aceasta eră (veac) a lucrării Sale. Cei aleşi (adormiţi sau vii) vor fi chemaţi la Domnul Iisus Hristos; ceilalţi îşi vor căpăta pedeapsa veşnică. Sârguiţi-vă sa fiţi găsiţi pregătiţi. Domnul vine! "Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! / Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi!"
23 sept. 2015
8 sept. 2015
ÎNSTRĂINAREA
“Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)
Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de
îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.
Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea
sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin
interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte
fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.
Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit
să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic,
că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu
privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia, era destinat
numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.
Iată un scurt rezumat:
“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a
zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei
muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul
singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).
“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele
mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din
bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni
cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi
aparţine în scop de reţinere în atenţie).
“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate
fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către
femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din
rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem
să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis
Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu
muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! /
Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii
şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia,
socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi
vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat
bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).
Prin această acţiune subtilă de influenţare şi
manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă
păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.
Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea
spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea
sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia
sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum
atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea
care îi va pecetlui destinul final.
Acela a fost momentul începerii înstrăinării de
Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să
producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit
maleficul personaj.
Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului
în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi,
pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa,
dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a
continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori
înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să
facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii
Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a
constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos,
sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în
El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la
judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu
toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:
“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu
este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în
numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).
Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are
viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui
Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod
rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât
la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.
Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de
mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor
interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit,
s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi
mai apropiat decât atâta):
“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti
gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
/ Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din
pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).
Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat
între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!
Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a
perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat
încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate
materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul
definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este
lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai
bine de două mii de ani.
Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această
stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al
creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus
Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată
pentru totdeauna.
Odată cu erodarea creştinismului datorată
înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl
minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală,
de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului
şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel,
după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea
vremurilor:
“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele
proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să
nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să
facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin
curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.
/ Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”
(Apocalipsa 22: 10-13).
“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând.
Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).
Labels:
Adam,
adevarul,
amagire,
Cuvantul lui Dumnezeu,
diavolul,
Domnul,
Dumnezeu,
iertarea pacatelor,
instrainarea,
ÎNSTRĂINAREA,
manipulare,
mantuire,
raul,
roade,
sarpele,
satana,
tatal minciunii,
trup,
veti muri
23 aug. 2015
UN GHID CREŞTIN - extras 8
DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE VĂILE VIEŢII
“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18)
Viaţa lumească poate părea bună şi plină de
perspectivă, privită fiind de la înălţimea fastului solemnităţilor şi
promisiunilor cu care se auto-înconjoară. Dar, dincolo de aceste aparenţe,
oamenii se confruntă cu o realitate ce nu mai păstrează nimic din acest fast şi
constată că oricât ar dori ei să petreacă o astfel de viaţă, aceasta devine
repede o fata morgana, iar ei sunt nevoiţi ca, împotriva dorinţelor lor, să
călătorească prin văile sumbre ale diverselor încercări, ce par a se ţine lanţ.
Acolo,
în văile realităţii, viaţa este aspră şi stresantă, dar, dacă oamenii nu şi-au
pierdut încă discernământul, le predă multe lecţii valoroase, care le pot
conferi înţelepciunea de a-şi arunca privirea dincolo de cortina din spatele
solemnităţilor, descoperind acolo minciuna şi maestrul acesteia, păpuşarul care
încearcă neîncetat să-i transforme în marionetele sale spre a-i abate de la
adevărata lor menire şi cale de urmat. Căci şi el ştie prea bine că “Cel ce are
pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan
5:12) şi, nemaiavând viaţă, frica morţii îi va face robii celui ce are
stăpânirea acesteia, asta fiind încă o modalitate de a-i înstrăina de Cel ce
S-a sacrificat “...ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii,
adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în
robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15).
Vedeţi
dar ce confuzie s-a reuşit a fi indusă în această lume: oamenii s-au depărtat
de Cel ce ne-a oferit încă de la început, cu toată dragostea Sa, darul vieţii
şi au ajuns să se teamă şi astfel să se supună celui ce ne-a adus moartea,
ignorând celălalt mare dar făcut nouă şi
devenit accesibil prin Iisus Hristos, adică mântuirea noastră!
Asta
este o adevărată culme a absurdului ridicol: Dumnezeu ne-a acordat viaţa la
care oamenii, lăsându-se seduşi de cel rău, au renunţat, aliindu-se acestuia
din urmă în rebeliunea sa şi, respingând oferta salvării, se arată plini de
nerecunoştinţă faţă de adevăratul nostru Tată, Care nu numai că ne-a dat viaţă,
dar, devenind noi păcătoşi, nu şi-a retras dragostea (“Întru aceasta s-a arătat
dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis
Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”– 1Ioan 4:9) şi aşteaptă încă răbdător ca să fie acceptată,
spre mântuire, de cât mai mulţi, de ar fi cu putinţă de către toţi. Iar lumea
continuă să-L blameze, dacă nu chiar L-a uitat definitiv!
Dar
să revenim la multiplele văi ale vieţii prin care ne este dat să călătorim pe
acest pământ.
Dacă
se întâmplă să străbateţi chiar acum una din văile acestei vieţi, fiind
copleşiţi de dificultatea circumstanţelor adverse şi simţind acut nevoia unei
îndrumări, faceţi apel, prin rugăciune, în smerire şi cu mulţumiri din suflet
curat, la Dumnezeu şi Iisus ca să vă înveţe drumul, deoarece Ei se află
întotdeauna lângă voi, chiar dacă nu le mai simţiţi prezenţa, înăbuşiţi fiind
de spinii ce vă înconjoară.
Şi
nu uitaţi nicio o clipă: oricât de orbitoare şi răpitoare ar putea fi plăcerile
acestei vieţi pământeşti, ele nu se pot compara cu darul vieţii pe care l-am
primit de la Dumnezeu
Numai
în felul acesta veţi putea ieşi victorioşi chiar şi din cele mai grele
încercări pe care le veţi avea de înfruntat prin văile în care v-aţi lăsat
atraşi de promisiunile deşarte ale vieţii lumeşti.
Iată
şi câteva exemple:
-
Valea nesiguranţei: amintiţi-vă că fiecare dimineaţă în care vă treziţi este un
cadou de la Dumnezeu şi începeţi-vă ziua mulţumindu-I pentru fiecare astfel de
oportunitate şi sădiţi-vă în inimă dorinţa de a vă folosi timpul astfel primit
în dar cât mai bine cu putinţă. Abandonaţi gândul ademenitor, venit insidios de la cel viclean, cum că aţi
mai avea şi mâine o zi la rând pe care s-o folosiţi în acest scop. Rugaţi-vă
lui Dumnezeu să vă dea timp pentru schimbare şi să vă păstreze în mâna Sa spre a-Şi
împlini scopul iniţial ce îl avea cu fiecare dintre voi. Întelegeţi că nimic şi
nimeni nu vă poate scoate din mâna lui Dumnezeu, decât numai propria alegere
făcută prin propriul liber arbitru şi, prin urmare, atâta vreme cât vă aflaţi
sub mâna Lui aveţi un loc inalienabil pe pământ, până când planul Domnului se
va fi împlinit şi, totodată, nimic nu vă mai poate ţine aici dupa împlinirea
planului Său: “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă
înalţe la timpul cuvenit” (1Petru 5:6).
-
Valea fricii: luaţi aminte că şi Dumnezeu poate folosi această vale pentru
sporirea credinţei voastre. Diferenţa este că, în timp ce duşmanul doreşte ca
prin frică să vă facă a vă clătina spre a deveni mai uşor de prins în mrejele
sale, Domnul va folosi acest sentiment pentru a vă face să apelaţi la credinţă,
cu fiecare apelare credinţa întărindu-se şi mai mult, până la a vă ţine ferm pe
calea Adevărului şi a Vieţii. Oricât de teamă vă poate fi într-o anumită
împrejurare, fiţi siguri că nimeni şi nimic nu poate schimba faptul că îi
aparţineţi Lui şi că El poate oricând controla vieţile voastre. Cereţi-I
Domnului să vă facă conştienţi de prezenţa Sa lângă voi şi să vă dea pacea pe
care numai El o poate da – pacea sufletească, cea care transcede orice
înţelegere lumească: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă
lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan
14:27).
Aduceţi-vă
aminte că Dumnezeu e oricând gata a vă ajuta ca, prin sporirea credinţei, să
puteţi birui tot ceea ce vă produce teamă. Rugaţi-L să vă dea tăria de care
aveţi nevoie spre a-L urma pe Iisus Hristos. Întelegeţi că Dumenzeu vă este
credincios chiar dacă voi nu Îi rămâneţi credincioşi şi vă aşteaptă, ca un Tată
grijuliu, să vă întoarceţi către El: “...Dar credincios este Dumnezeu; El nu va
îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce
şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1Corinteni 10:13).
Folosiţi
timpul petrecut în această vale pentru a învăţa cum să vă incredeţi din toată
inima în Domnul, ştiind că bătăliile vă vor spori credinţa, arătându-vă cum să vă petreceţi viaţa spre
biruinţă, având cunoştinţa că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este
acelaşi” (Evrei 13:8).
-
Valea ocolişului: înţelegeţi că ceea vi se pare un ocoliş impus pe neaşteptate,
pentru Dumnezeu poate fi numai un mod de a vă conduce, în ciuda împrejurărilor
nefavorabile şi adversităţii lumeşti, spre adevărata cale. Chiar daca voi nu
puteţi înţelege unde vă va duce ocolişul, Dumnezeu întotdeauna ştie.
Ridicaţi-vă privirea deasupra circumstanţelor, către Dumnezeu şi aveţi
încredere că El vă va călăuzi cu bine. Fiţi smeriţi şi cooperanţi în planurile
Sale pentru voi, lăsând voia Sa să lucreze în loc a I vă împotrivi cu
încăpăţânare. Acceptaţi să vă trăiţi viaţa ghidându-vă neclintiţi după
preceptele morale ale Bibliei şi urmaţi-L pe Domnul nostru Iisus Hristos atât
în prosperitate, cât şi în adversităţile vieţii: “Aduceţi-vă aminte de
mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare
aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7).
Sprijiniţi-vă
pe promisiunile Domnului consemnate în scripturi deoarece El a conceput planul
măntuitor pentru viaţa fiecăruia. Apelaţi permanent la înţelepciunea şi puterea
Sa supremă prin care toate sunt posibile şi mergeţi mai departe cu încredere
deplină, “...Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27).
-
Valea suferinţei: înţelegeţi că, deoarece Dumnezeu este omnipotent şi ubicuu,
nimic nu vă poate atinge fără a-i fi Lui cunoscut. Să ştiţi că suferinţa vine,
în primul rând, datorită lipsei noastre de râvnă în urmarea lui Iisus Hristos,
dar El nu va permite să suferim mai mult decât putem duce şi că suferinţa pe
care ne lasă s-o îndurăm este pentru un scop bun în viaţa noastră. De aceea şi
Pavel ne adresează îndemnul: “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi
răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12:12). Rugaţi-L pe Domnul să vă
arate ceea ce doreşte ca voi să învăţaţi spre schimbare personală din orice
suferinţă. Folosiţi timpul suferinţei voastre pentru a-l cunoaşte mai bine pe
Dumnezeu, pentru a-L iubi mai mult şi pentru a vă încrede mai mult în El. Nu vă
pierdeţi cu firea; timpul oricarei suferinţe trece inevitabil şi, adesea,
rezultatul este pozitiv, ajutându-vă să vă zidiţi ştiind că “Întru El, orice
zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Efeseni
2:21).
-
Valea furtunilor: aţi văzut că de multe ori viaţa poate deveni tumultoasă şi
deosebit de incertă. Rugaţi-L pe Dumnezeu să folosescă furtunile prin care
treceţi pentru a vă spori credinţa că viitorul imediat al vieţii lumeşti nu vă
poate afecta menirea şi destinul.
Ţineţi
treaz în minte gândul că Dumnezeu poate să folosescă toate furtunile fie pentru îndreptare (readucerea voastră la o
adevarată relaţie cu El), fie pentru perfecţionare (maturizarea voastră şi
pregatirea pentru a fi apţi de a vă alătura Împărăţiei Sale), fie pentru
educare (să vă înveţe lecţii pe care altfel nu le-aţi putea învăţa şi asimila).
În timpul luptei voastre în mijlocul unei furtuni aduceţi-vă aminte că Iisus
este prezent, ascultă, vă îndrumă şi poate oricând s-o oprească. Nu numai atât,
dar El vă şi insuflă puterea ca să ramâneţi credincioşi şi să învăţaţi a vă
sprijini oricând de El ca de stânca salvării voastre: “De aceea, oricine aude
aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept
care a clădit casa lui pe stâncă. / A căzut ploaia, au venit râurile mari, au
suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era
întemeiată pe stâncă” (Matei 7:24,25).
-
Valea descurăjării: aşa cum am arătat în capitolul “Viitorul nostru cu ajutorul
Domnului”, descurajarea este una din armele preferate ale celui rău datorită
efectelor produse. Când vă aflaţi în această vale fiţi vigilenţi spre a nu fi
ademeniţi, din slăbiciune, de diverse soluţii lumeşti care presupun a face compromisuri
împotriva credinţei şi a vă face astfel părtaşi celor aflaţi pe calea cea lată
a pierzaniei. Credinţa adevărată nu face compromisuri cu cel viclean, căci ea
ştie că adevărul nu poate avea comuniune cu minciuna, nici răul cu binele, sau
lumina cu întunericul.
Vă
readuc aminte ce consemnează Cuvăntul Lui Dumnezeu cu privire la răspunsurile
Domnului Iisus Hristos când, după botez şi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sa, o
fost purtat în pustiu unde a fost ispitit de diavol:
“Iar
Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în
pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste
zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus
diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi
a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu păine va trăi omul, ci cu
orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a
aratat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi
da toata stăpânirea aceasta şi stralucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o
dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. /
Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este:
“Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. / Şi
L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti
Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; /
Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”;
/ Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. /
Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul
tău”. / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o
vreme” (Luca 4:1-13).
Dacă
nu simţiţi a avea înţelepciunea necesară spre a putea trece cu bine prin
această vale, căutaţi comunicarea cu oameni apropiaţi de Dumnezeu, mai presus
de cea cu orice altă sursă lumească. În slăbiciunea voastră faceţi apel la alţi
creştini puternici spre a se ruga pentru voi, fiindcă rugile lor sunt
ascultate.
Ca
în orice altă împrejurare nefavorabilă, aduceţi-vă grijile şi durerile în faţa
lui Dumnezeu şi rugaţi-L să vă sprijine spre a le trece în concordanţă cu voia
Sa. Cereţi-I Domnului Iisus Hristos încurajări şi fiţi siguri că vi le va da,
aşa după cum a fost în stare ca “Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi
stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce”
(Col.2:15).
Nu
vă izolaţi de Domnul şi nu cădeţi în letargie. Amintiţi-vă întotdeauna că dacă
aşteptaţi considerând că veţi ajunge, pe cont propriu, în capacitatea de a face
ceva, adesea nu veţi mai face acel ceva. Dar daca vă decideţi să acţionaţi
căutând voia Domnului, neţinând cont de cum vă simţiţi în împrejurarea dată,
alte sentimente vă vor umple şi vă vor anima. De exemplu, dacă aşteptaţi ca,
pentru a citi din Biblie, să fiţi într-o dispoziţie anume, probabil că nu veţi
mai citi. Dar dacă o citiţi oricum, în ciuda simţămintelor voastre, veţi
descoperi că doriţi să citiţi tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce sufletul
începe a vi se umple de încredere şi bucurie odată cu certitudinea că toate le
puteţi face prin Hristos, care vă întăreşte spre a-L putea urma. Nu renunţaţi
la o viaţă bazată pe credinţă; dacă o veţi face, veţi pierde tot ceea ce
Dumnezeu are mai bun pentru voi. Fiţi perseverenţi în a parcurge în credinţă
toate circumstanţele ce vă asaltează până când acestea se vor schimba şi, în
acest proces, chiar voi vă veţi schimba înspre mai bine.
-
Valea confuziei: aflaţi permanent sub tirul minciunii manipulatoare, insidios
sădită de cel rău, cu siguranţă vă veţi găsi de multe ori în această vale pe
care, dacă nu o treceţi cu bine, riscaţi a deveni un strop din valurile care-i
poartă pe cei definitiv rătăciţi dintr-o parte într-alta, fără rost, într-o
mişcare browniană ce se va sfârşi prin epuizarea şi distrugerea lor definitivă:
“Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare,
cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (Iuda 1:13).
Pentru
a nu vă lăsa pradă acestei capcane ţineţi-vă ferm de promisiunile Domnului
Iisus Hristos şi urmaţi-L pe Acesta indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiţi siguri
că chiar şi atunci când confuzia a reuşit să facă o breşă în credinţa voastră
aceasta nu este decât o altă ispită din care puteţi cu certitudine ieşi cu
ajutorul Domnului, aşa că rugaţi-vă ca El să vă întărească, “Pentru ca credinţa
voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”
(1Corinteni 2:5).
-
Valea prigoanei: într-o lume infestată de păcat cu siguranţă că veţi trece de
nenumărate ori prin această vale. Folosiţi prilejul pentru a afla cine este cu
advărat credincios spre a şti în cine vă puteţi încrede în această lume şi cu
cine vă puteţi ajuta la nevoie: “Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am
spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi
pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”
(Ioan 15:20).
Luaţi
orice prigoană ca pe un bun prilej de vă smeri spre a fi pregătiţi pentru
lucrarea Domnului, pocăindu-vă şi rugându-L să vă curăţească de urmările
păcatelor voastre care vă blochează comuniunea cu El, înnoindu-vă astfel ca să
puteţi fi demni de Cel ce prin sacrificiul Său v-a răscumpă-rat: “Căci Hristos,
încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei
necredincioşi” (Romani 5:6).
-
Valea mâniei: de cele mai multe ori situaţiile adverse pe care le veţi înfunta
vă vor trezi sentimente de mânie căci în
viaţa emoţională a omului este dictată mai întâi de simţuri şi numai apoi de
cele învăţate. Mânia nu este o stare firească pentru om, fiind un precursor al
urii şi de aceea ea nu trebuie a face parte din obişnuinţele acestuia. Ea este
tot o ispită aruncată asupra omului de către cel potrivnic spre a-l destabiliza
şi a prelua controlul acţiunilor acestuia, ştiind prea bine că “...cel ce
urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie
încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2:11), iar
“Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş
de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1 Ioan 3:15). Aşa că luaţi
întotdeauna aminte la îndemnul Apostolului Pavel: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi;
soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului”
(Efeseni 4:26,27).
Aduceţi-vă
aminte că ispita nu înseamnă că aţi păcătuit şi că Dumnezeu v-a şi pregătit o
cale de ieşire din ea.
-
Valea bolilor: intelegeţi că acolo unde râvna voastră s-a lăsat pe tânjeală
apar alte căi de purificare, una dintre acestea putând fi chiar boala. Luaţi
boala ca o citaţie pentru rugăciune şi întăriţi-vă râvna spre Dumnezeu prin
rugăciuni atât pentru însănătoşire, dar şi pentru curăţire de urmarile
păcatelor şi întărire a credinţei. Practicaţi rugăciunea nu numai pentru voi,
dar şi pentru medicii la care apelaţi, până când veţi primi răspuns. Niciodată
nu renunţaţi la speranţă, păstrând-o vie chiar dacă însănătoşirea fizică nu
vine rapid sau în totalitate, ştiind că Dumnezeu intervine conform voii Sale
atotcunoscătoare pentru a vă aduce pacea sufletească şi, eventual, a vă reface
starea sănătăţii. Apelaţi la credincioşi adevăraţi spre a se ruga pentru voi:
“Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să
vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5:16).
Nu
vă îndoiţi că, aşa cum se înţelege şi din cuvântul de mai sus al Apostolului
Iacov, bolile apar ca urmare a gradului înaintat în care păcatul a ajuns să
lucreze în noi, întorcându-ne de la lucrarea cea bună spre cea rea: “Căci nu
fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul
care locuieşte în mine” (Romani 7:19,20).
Dacă
păcatul nu ar avea niciun rol în producerea bolilor noastre, de ce credeţi că
Iisus Hristos le-a spus unora dintre bolnavii vindecaţi următoarele cuvinte: “Şi
iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis
slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9:2); iar
altuia “După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut
sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan
5:14).
După
aceea păstraţi obişnuinţa de a vă ruga, în orice împrejurare sau moment, căci,
vă reamintesc, rugăciunea constituie cel mai rapid mijloc de a comunica cu
Domnul. Oare vreţi a comunica cu Domnul numai când vă aflaţi la ananghie?! Şi
nu le mulţumiţi voi cu recunoştinţă tuturor oamenilor care vă oferă un cadou ce
vi-l doreaţi?
-
Valea neputinţei: veţi traversa în repetate rânduri această vale în care vi se
va pă-rea că nimic din cele spre care vă străduiţi a le face nu vă stă în
putinţă. Dacă neputinţa voastră are drept cauză influenţa celui rău nu trebuie
să vă neliniştiţi! Faceţi apel la armele pe care le-aţi primit odată cu
acceptarea lui Iisus Hristos, care se adaugă la puterea pe care Dumnezeu a
pus-o în voi “...căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume”
(1 Ioan 4:4).
Iar
dacă neputinţa voastră nu este numai din această cauză, nu vă lăsaţi amăgiţi de
gândurile strecurate în mintea voastră de lipsa de credinţă: nu puteţi să
faceţi acele lucruri fiindcă fie nu le-a sosit vremea, sau pentru că nu
judecaţi înţelept şi ceea ce vă doriţi nu este bine pentru voi, într-o
persepectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, pe care voi nu puteţi a o
sesiza pe moment, dar Domnul o ştie dinainte şi nu doreşte a vă lăsa să apucaţi
pe acea cale. Dacă aveţi numai încăpăţânare şi nu căutaţi cu adevărat spijinul
Domnului, veţi persevera în ispită şi veţi săvârşi multe greşeli în viaţă, până
când vă veţi întoarce la Domnul şi Ȋi veţi
cere, în căinţă, cu sinceritate şi credinţă
să
vă
sprijine a vă reveni, ignorând limitele noastre
umane, ştiind “Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”
(Luca 1:37). Vedeţi că şi din această vale nu se poate ieşi
fără
credinţă în Cel ce ne-a creat
deoarece “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu,
căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face
răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
*
* *
Nu
vă lăsaţi purtaţi de ispită deoarece ea nu vine de la Dumnezeu: “Nimeni să nu
zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu
nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. / Ci fiecare este
ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. / Apoi pofta, zămislind,
naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:13-15). Ȋnţelegem
deci că ispita întotdeauna vine de la cel viclean, tatăl
minciunii şi al întunericului, care are stăpânire
peste moarte, până când împreună vor fi aruncaţi în focul cel veşnic.
Aduceţi-vă
aminte ca voi nu sunteţi primii ademeniţi şi nici ultimii. Şi niciodată nu
disperaţi, căci a fi ispitit nu înseamnă că aţi fi eşuat spiritual.
De
fapt, asta arată că sunteţi pe calea cea bună, ziditoare iar cel rău încearcă a
vă abate de la ea: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea
omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi
mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să
puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).
Poate
veţi fi surprinşi să aflaţi că asta I s-a întâmplat chiar şi lui Iisus.
Dupa
coborârea asupra Sa a Duhului ca un porumbel, a urmat diavolul.
După
binecuvântare, a venit încercarea.
Imediat
după botezul Său, Iisus a fost dus în deşert spre a fi ispitit. Iisus, Păstorul
şi Mijlocitorul nostru, l-a întâlnit, ca Fiu al Omului, pe diavol faţă în faţă
– şi a câştigat!
Iar
acum noi putem să împărtăşim victoria Sa şi Să-I urmăm exemplul, cunoscut fiind
că: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua
cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov
1:12).
*
* *
Pentru
a vă întipări cât mai adânc în minte şi suflet adevărul despre
superficialitatea umană şi ingratitudinea faţă de Dumnezeu, Cel ce ne-a dat
viaţă şi încearcă să ne determine a o păstra pentru eternitate, vă voi relata o
scurtă alegorie despre mulţumiri pe care am auzit-o cu multă vreme în urmă,
marcându-mă şi producându-mi o binevenită schimbare în abordarea relaţiei
personale cu Domnul.
Recunoştinţă
“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2)
Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat
de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin
împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de
lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel.
Sfântul
Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia.
Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”.
Sufletul
priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi
cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe
tot felul de deşeuri, de către oameni,
de peste tot din întreaga lume.
Ei
continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse
sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi
binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care
le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo
aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât
tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi
individualizate spre a fi trimise către Pământ.
Traversând
şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului,
Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii.
Spre
surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu,
nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul
Petru.
“Cum
vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”
“Oh,
asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc
binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.
“Şi
cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”
“Foarte
simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”
“Şi
ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”
“Dacă
ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un
loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.
“Dacă
dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai
binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui
următoarei săptămâni”.
“Dacă
părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai
rar”.
“Dacă
ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă
astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei
mai avuţi oameni ai lumii”.
“Dacă
ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai
cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.
“Dacă
poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei
mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă
că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.
Viaţa lumească poate părea bună şi plină de
perspectivă, privită fiind de la înălţimea fastului solemnităţilor şi
promisiunilor cu care se auto-înconjoară. Dar, dincolo de aceste aparenţe,
oamenii se confruntă cu o realitate ce nu mai păstrează nimic din acest fast şi
constată că oricât ar dori ei să petreacă o astfel de viaţă, aceasta devine
repede o fata morgana, iar ei sunt nevoiţi ca, împotriva dorinţelor lor, să
călătorească prin văile sumbre ale diverselor încercări, ce par a se ţine lanţ.
Labels:
aparente,
boli,
confuzie,
discernamant,
extras 8,
furtuni,
intuneric,
lumina,
manie,
mantuirea,
neputinta,
nesiguranta,
ocolis,
prigoana,
promisiuni,
recunostinta,
roca,
spini,
suferinta,
vai
9 aug. 2015
ULTIMA ŞANSĂ
“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)
Aşa cum am constatat
în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea
seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.
Ceea ce face
diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul
popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi
nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină
se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice
printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice,
spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie
pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin
deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi
bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu
cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.
O altă diferenţă este
aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care
acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre
viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o
supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică,
fie este eliminat fără vreo judecată.
În această privinţă,
Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată
a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va
trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti),
ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau
moarte definitivă.
Aici trebuie
specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana
şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor
instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui
Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti
exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată,
a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:
“Şi i s-a dat ei să
insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe
toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).
Notăm astfel încă o
mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat
rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va
oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi
iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci
dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii
veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi
de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor
făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.
Vedem deci că liberul
arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia
şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a
vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori
carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi
calea cea bună şi a se ţine pe ea.
Iată ce le-a spus
Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:
“Duhul este cel ce dă
viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh
şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
O altă şansă nu
există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică,
în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc,
după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:
“Cel ce seamănă în
trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul,
din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).
În fond, Dumnezeu
ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt
consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care
a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a
păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a
atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.
În marea Sa dragoste,
Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin
comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre
recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată
cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea
de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oamenii,
moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat,
cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa,
ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:
“Iar acum s-a dat pe
faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea
şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).
“Şi celor câţi L-au
primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu” (Ioan 1:12).
Iar toate acestea
fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:
“Iar Iisus a strigat
şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu,
Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână ȋn întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele
şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să
mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele
are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în
ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce
să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc
Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).
Aceasta este
chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa
veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat
în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în
moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera
spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi
credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce
îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al
naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39),
iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou
compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:
“Şi de la Iisus
Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul
împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din
păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
“Cu cât mai mult
sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine,
jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să
slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).
Se cuvine a face o
remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin
sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi
lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei
sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi
şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare:
adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.
Nu însă oricine
afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei
ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se
smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:
“Cel ce îşi ascunde
păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi
miluit” (Proverbe 28:13).
“Căci Dumnezeu este
Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).
Iar “Cel ce îşi
opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune”
(Proverbe 28:9).
Astfel viaţa
temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi
pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini
printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei,
devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:
“Dacă vă urăşte pe
voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi
din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci
Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).
Şi cu toate astea,
fericiţi:
“Fericiţi veţi fi
când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori
şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi
pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:
“Acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
Prin urmare orice
s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce
o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu
nerăbdare împlinirea făgăduinţei:
“Cât despre noi,
cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus
Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie
asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi
toate” (Filipeni 3:20,21).
În viaţa pământească
temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de
aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui
Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul
întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar
credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei
lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care
niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:
“Aşadar, dacă aţi
înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând
de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci
voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar
când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu
El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).
Aceasta este o
diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi
îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra
păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le
stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică,
diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra
oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind
numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.
Cu toate acestea,
există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea
de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în
păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă,
devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.
Deşi ştim cu
siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea
definitivă!
Pentru credincioşi,
apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci
trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel,
spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera
din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:
“Mare bucurie să
socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea
credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei
desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi
de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel
ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă
cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este
asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu
gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).
Şi dacă vor
persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice
traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii
săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul
asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de
Iisus Hristos:
“Adevărat, adevărat
zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă
veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când
e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut
copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în
lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va
bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan
16:20-22),
Deoarece ceea ce a
fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în
parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se
desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos
şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:
“Căci trebuie ca
acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să
se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi
cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă”
(1Corinteni 15:53,54).
Căci aşa cum am aflat
ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos,
adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul
Acestuia:
“Duhul este cel ce dă
viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh
şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
De aceea lupta
noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup
corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de
slavă spre viaţa veşnică:
“Aşadar, fiindcă
Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a
suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:
“Sunt şi trupuri
cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a
celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi
alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa
este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru
nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă
întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni
15:40-44).
Ceea ce duce la
împlinirea făgăduinţei:
“Ca tot cel ce crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).
Adică ne vom întoarce
la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin
binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi
eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:
“Şi am auzit, din
tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi
El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. /
Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere,
nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”
(Apocalipsa 21:3,4).
Amin!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)