UN GHID CREŞTIN - extras 6

LUPTA CEA BUNĂ

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12)

   Ce înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, chiar şi în forma aparentă a unei credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic” cu consecinţele de rigoare!

În primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit  a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei conştiente.

“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).

Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).

Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.

Acest proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:

“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).

Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.

Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?

Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!

Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă este definitivă:

“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).

Vă cutremură cuvântul de mai sus?

Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:

“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul (sublinierea îmi aparţine). / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25).

Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?

Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):

“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.

Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.

Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.

Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).

A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Luaţi aminte că forţele întunericului vor acţiona mai întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).

Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..

Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către forţele răului.

“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).

Spre a vă crea o viziune mai clară a ceea ce se poate întâmpla cu oricine în lipsa acestora, vă voi spune o povestioară: în tinereţea mea timpurie mă aflam într-o comunitate de lucru asupra căreia am avut la început o autoritate lumească, prin funcţie, pe care, ulterior, am pierdut-o în favoarea cuiva cu mai multă trecere la lumea aceasta prin “pilele” pe care le avea. Dar nu asta este important in această poveste, numai că voiam să explic de ce aveam încă o autoritate asupra acelei comunităţi. Rămăsesem cu autoritatea morală pe care marea majoritate a comunităţii repective mi-o conferise voluntar şi automat după ce fusesem înlocuit din autoritatea lumească şi aceasta se exprima prin faptul că de câte ori apăreau unele întâmplări ce alterau relaţiile dintre membrii comunităţii, înainte de a se lua o hotărâre, oamenii ţineau întotdeuna să audă mai întâi opinia mea, după care, dacă era cazul, adică dacă majoritatea nu ajungea la o concluzie firească, să iau o decizie şi să le-o fac tuturor cunoscută. Cu o astfel de ocazie am ajuns în stuaţia în care stabilisem că cineva acţionase greşit, lezând mai mulţi membri ai respectivei comunităţi şi era nevoie a-şi recunoaşte greşeala şi a repara consecinţele produse. Prin urmare trebuia să-i explic acelui om unde greşise şi ce are de făcut. Am început demersul folosind argumente morale şi legale spre a-l face să înţeleagă unde şi de ce greşise. După ce mi-a ascultat întreaga peroraţie mi-a răspuns foarte hotarât: “No, nu-i aşa!”

Mirat, l-am întrebat: “Cum nu-i aşa?!”, la care el mi-a spus din nou “No, nu-i aşa!” şi a tăcut; facând explicit că nu doreşte să mai spună altceva.

Atunci am luat din nou iniţiativa şi i-am explicat, folosind şi noi argumente, în ce a constat greşeala comisă. Iar m-a ascultat până la capăt, dar la sfârşit a concis din nou: “No, nu-i aşa!”, afişând aceeaşi poziţie ce arăta explicit că nu doreşte să facă şi alte comentarii.

Puţin debusolat am reluat demostraţia folosind tot bagajul pe care mi-l puteam permite de argumente şi raţionamente, care mai de care mai plastice, spre a-l face să înţeleagă de ce este necesar să conştientizeze ce făptuise şi consecinţele de rigoare. La sfârşit n-am obţinut decât acelaşi laconic “No, nu-i aşa!”.

În dorinţa de a-l aduce totuşi cu picioarele pe pământ, i-am zis: “Bine, acum cunoşti ce credem noi. Explică-mi tu de ce nu-i aşa!”.

Ştiţi care a fost răspunsul pe care l-am primit foarte abrupt?! Ei bine, acesta a fost: “No, nu-i aşa, fiindcă nu vreau eu!”.

Vedeţi dar în ce lumi diferite ajunseserăm şi ce prăpastie de netrecut se făcuse între noi prin pur şi simpla rătăcire a respectivului om care prefera mândria şi orgoliul, făcând praf conştiinţa umană!

Vi se pare insignifiant? Poate vă veţi schimba părerea atât despre această scurtă poveste, dar şi despre altele asemănătoare petrecute în viaţa voastră, după ce veţi lua la cunoştinţă că Sfinţii Părinţi spuneau despre conştiinţă că este “glasul lui Dumnezeu în suflet”.

Pe cine ascultaţi deci? Sau în cine credeţi?

UN GHID CREŞTIN - extras 5

RĂTĂCIREA DIN URMĂ

Privire de ansamblu

“Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (2 Timotei 3:13)

Este evident ca omenirea a ajuns într-un punct critic şi vârtejurile care se formează vor   antrena în scurt timp dezlănţuirea unui uragan de proporţii. Deja putem spune că "ceva" de mare anvergură pluteşte în aer şi fiercare dintre noi simte acest lucru, mai mult sau mai puţin conştientizat. Nu numai că nebunia lumească a atins apogeul, dar şi natura începe să-şi schimbe faţa şi devine din ce în ce mai ameninţătoare la adresa omului şi aşa debusolat şi dezarmat în faţa complexităţii fenomenelor cu care se confruntă aproape zilnic.

Prin nebunia lumească înţeleg folosirea neadecvată sau aventuroasă a celor mai noi cuceriri ştiinţifice şi tehnologice de către aşa-zisele "elite", în goana lor de a-şi îndeplini planurile mârşave de sclavagizare a omenirii, spre a-şi satisface pofta nesăţioasa şi nesănătoasă de putere şi avere fără limite.

Conform ultimelor dezvăluiri, aplicarea planurilor lor s-a accelerat în ultimii 30 de ani şi asta se poate uşor constata din nivelul standardului de viaţă care pentru majoritatea tot mai largă a oamneilor a scăzut accentuat, în timp ce, printr-o nemiloasă polarizare, dimensiunea şi puterea marelui capital a atins cote fără precedent. Este, de altfel, o evoluţie previzibilă, în consonanţă cu planurile nemernice ale acestor "elite", dar şi cu calitatea umană a celor ce fac parte din această categorie, nişte zombi ce nu au niciun scrupul în a aplica planuri genocidale care să le aducă puterea mondială absolută. În consecinţă, lumea a devenit o imagine expresivă a adevăratei feţe a ocultei ce se doreşte stăpâna necondiţionată a sa.

Ceea ce este interesant, dar şi plin de speranţă pentru victimele lipsite de aparare ale acestora, rezidă din paralela între acţiunile descreierate ale acestor hăbăuci şi evoluţia unor fenomene naturale, care încep să iasă de sub capacitatea lor de control şi datorită faptului că s-au jucat prea mult de-a Dumnezeu şi, în final, se dovedeşte că puterea lor nu reprezintă nimic raportat la scară universală, iar ceea ce au declanşat în netrebnicia lor are alte dimensiuni şi resorturi, pe care ei nu le-au luat in seama şi acum ziua scadenţei soseşte cu paşi repezi, căci momentul adevărului este aproape, foarte aproape:  “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).

Precipitarea şi neglijenţa ce au pus stăpânire pe acţiunile lor din ultima vreme denotă  teama ca nu işi vor putea vedea finalizate planurile lor milenare fiindcă stăpânul lor (doar nu credeaţi că puterea pe care au acumulat-o se trage numai din bogăţiile lor sau din cunoştinţele ezoterice pe care le venerează?!) îşi va pierde curând puterea asupra acestei lumi şi va dispărea fără urmă, împreună cu ei, zeloşii săi slujitori.

Aceasta este vestea dătătoare a speranţei de care aminteam mai sus. Desigur că nemernicia planurilor acestor forţe, mai mult sau mai puţin ocultate, va genera multă suferinţă şi necazuri omenirii înainte de a se ajunge la finalul biruitor, în care bunele orânduieli vor fi repuse în drepturi pentru ca oamenii să se bucure veşnic de adevarata viaţă dăruită lor de către Dumnezeu, Cel care ne-a asigurat că oricât de disperată ne va apărea situaţia, El nu ne va uita şi nici nu ne va lăsa şi, în orice stare ne vom afla, vom primi în cele din urmă răsplata mult aşteptată: “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. / De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi” (1Tesaloniceni 5:9-11).

Deocamdata, prin răbdarea Tatălui nostru, fiii mâniei dau măsura păcatului în care se scaldă şi în care au dorit să prindă întreaga omenire, înfruntând cu neruşinare cuvântul lui Dumnezeu şi, în sfidarea lor, îşi aduna şi mai mulţi cărbuni aprinşi deasupra capetelor lor, precum a şi fost profeţit: “Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22:10-12).

Am făcut aceste referiri tocmai pentru a avea prilejul de a sublinia că rezistenţa noastră în faţa valurilor spumegânde stârnite de fiii mâniei, ce prăpădesc pământul, s-a datorat îcăpăţânării păstrării cu orice preţ a credinţei strămoşeşti, o credinţă milenară care nu a putut fi clintită nici de cele mai mârşave acţiuni ale duşmanilor noştri, credinţă ce constituie tezaurul nostru primordial, prin care noi ne aducem roadele aşteptate şi prin care ne vom şi mântui.

Vremurile sunt tot mai rele şi viclene, din motivele arătate mai sus, dar scutul credinţei noastre ne va apăra şi de această dată şi vom ieşi din nou biruitori, aşa cum şi din multele vitregii ale istoriei, întotdeauna am ieşit, în mod miraculos, mereu mai întăriţi şi plini de slavă.

Final de rebeliune

“Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat” (Iacov 5:8)

Înşelăciunea în care a fost atras omul de către cel viclean începe să-şi arate adevăratul chip chiar şi pentru priviri mai puţin avizate.

Omul modern este angajat pe un drum care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care Tatăl le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate, punând chiar un astfel de duh în sufletul lui, “Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12:34). Se pare însă că liberul arbitru s-a transformat în libertatea plăcerii cu orice preţ şi s-a înşurubat atât de tare în mintea oamenilor încât a devenit noul idol al omenirii, omul abandonând darul primit de la Dumnezeu spre adevărata libertate, precum scris este că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).

Iată că ceea ce Domnul ne-a atenţionat se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii dar orbit de orgoliu, lăcomie şi egoism se consideră el însuşi Dumnezeu.

Astfel el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului ci şi le inventează pe cele ale sale, ajungând ca sodomia să nu mai fie un păcat, hoţia să primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, violenţa sâ-şi creeze propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu are sens.

Deşi Domnul încearcă să ne atenţioneze că aceste creaţii ale omului, inspirate de către promotorul păcatului, nu pot aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu, îndreptâdu-se inconştienţi către un final ce a fost exemplificat atât de convingător de către Iisus Hristos:

“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35). 

Nu mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire rătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.

“Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei24:33).

Nu vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

Nouă nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim treji şi plini de speranţă căci ni s-au spus cele ce au să urmeze, “Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:24). În schimb ni se cere râvnă şi tânjire după Domnul fiindcă de aceea ni s-a făcut cunoscut că: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca 16:16).

Ajunşi aici vă voi reda o povestire culeasă şi adaptată după o versiune ce a circulat la un moment dat pe net despre cea mai importantă armă satanică: descurajarea.

Viitorul nostru cu ajutorul Domnului

“Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4:16)

Se zice că satana şi-a scos odată uneltele sale la vânzare. Erau expuse toate: ura, invidia, gelozia, înşelaciunea, linguşeala, mândria, trufia ş.a.m.d., fiecare dintre ele la un anumit preţ. Pe o margine era expusă o unealtă ce, la prima vedere, părea lipsită de nocivitate şi care, deşi era foarte uzată, avea un preţ extrem de ridicat. Unul dintre cumpărători l-a întrebat ce era acea unealtă şi de ce avea un preţ atât de mare.

“Aceasta este descurajarea” – i-a răspuns satana. “Mi-a fost cu mult mai folositoare decât toate celelalte la un loc. Cu ea pot străpunge inima tuturor mai adânc decât cu orice altceva. Este atât de uzată deoarece am folosit-o aproape asupra oricui. Şi cel mai bun lucru este că foarte rar cineva realiza că o folosesc ca unealtă”.

Inamicul încă foloseşte descurajarea ca o unealtă a sa şi o foloseşte asupra noastră în fiecare zi.

Deoarece descurajarea vine adesea din pesimismul privitor la modul de desfaşurare a evenimentelor din viaţa noastră, una dintre cele mai bune căi de contracarare a sa este de a înţelege perspectiva Domnului asupra viitorului nostru. Pentru a putea face aşa, trebuie să ne debarasăm de două mituri foarte puternice.

Primul mit despre viitor este acela că situaţia noastră va fi întotdeauna la fel. Dacă serviciul pe care l-ai avut a fost întotdeuna unul teribil, eventual vei îmbrăţişa mitul că aşa va fi permanent. Aceeaşi perspectivă se poate aplica şi căsătoriei, casei, părinţilor, copiilor sau oricărei alte situaţii adverse cu care ne confruntăm la un moment dat.

Descurajarea ne face să interpretăm trecutul şi prezentul ca pe un model indestructibil, ceea ce ne împinge într-o şi mai mare descurajare. Pe asta se şi bizuie batjocoritorii zilelor din urmă care vor căuta să-i împingă în deznădejde pe credincioşi cu atitudini sfidătoare şi vorbe dispreţuitoare: “Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii” (2 Petru 3:4).

Dacă dorim să privim viaţa prin perspectiva Domnului, trebuie să respingem cu toată puterea acest mit.

Al doilea mit despre viitor este acela că, atunci când dorim să facem o schimbare în bine, ne aşteptăm ca lucrurile să înceapă a se îmbunătăţi imediat, iar dacă nu, renunţăm. Mulţi oameni se găsesc în situaţii copleşitoare prin dificultăţi şi încep a se ruga, a merge la biserică, a studia Biblia, reexaminându-şi, în consecinţă, stilul de viaţă. Dar când ajung să considere timpul consumat în această direcţie, fie el o săptămână, o lună sau un an, şi constată că nimic nu s-a schimbat spre mai bine, se simt ca şi cum ar fi avut o experienţă dezamăgitoare. Asta fără a se sinchisi de lungile perioade în care au sădit sămânţa cea rea, la slujbă sau în familie, spre exemplu pentru peste 20 de ani. Cei mai mulţi îşi doresc ca, dacă au făcut unele schimbări spre îndreptare, să vadă imediat şi consecinţele producându-se. Se poate ca uneori îndurarea Domnului să lucreze şi aşa, dar cu siguranţă nu întotdeauna. Uneori fructul smeririi noastre va lua o mai lungă perioadă de timp pentru a se coace în sufletele noastre şi a produce schimbarea generatoare de mai bine.   

Perspectiva Domnului asupra viitorului nostru este astfel: “Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit -o Dumnezeu celor ce -L iubesc” (Iacob 1:12).

Aceasta este o mare şi copleşitoare promisiune. Ea ne dă curaj în a ne încrede că lucrurile se vor schimba, că toate cele ce ne sufocă acum nu sunt permanente.

Dar această promisiune ne reaminteşte, de asemenea, că schimbarea cere perseverenţă. Ea nu se petrece, în mod uzual, peste noapte. Dumnezeu onorează în timp obedienţa iubitoare şi credinţa ce o însoţeşte. Şi răsplata celui ce rabdă este cununa vieţii.

Dumnezeu promite o deplină împlinire şi o fericire cu mult peste cele mai arzătoare vise ale noastre. Când trecem prin încercări, deja începem să experimentăm promisiunea Sa. De aceea, dacă veţi intâlni o persoană gentilă, iubitoare şi înţeleaptă, care radiază iubirea lui Iisus, vă pot garanta că acea persoană a suferit multe încercări. Modalitatea prin care Dumnezeu produce astfel de persoane este perseverenţa. Ele nu renunţă, iar viaţa lui Iisus începe să se manifeste în şi prin ele şi acele persoane capătă o fericire şi împlinire interioară de la Domnul care nu mai pot fi afectate de circumstanţele acestei vieţi lumeşti  şi care vor fi ulterior puternic dezvoltate in ceruri.

Cum priviţi spre viitor? Prin prisma oricărui necaz pe care îl întâmpinaţi astăzi, sau îl vedeţi prin certitudinea promisiunii Domnului?

Nu vă daţi bătuţi şi nu vă îndoiţi. Dumnezeu spune că veţi primi o recompensă când încercarea se va fi terminat. Spre deosebire de batjocoritorii amintiţi mai înainte, veţi avea o viaţă împlinită pe acest pământ, în comuniune cu El, şi veţi primi o cunună cerească eternă:

“Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. / Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. / Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, /  Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:18-21).

Iar descurajarea va rămâne numai o veche şi uzată unealtă ce nu va mai putea fi folosită niciodată asupra voastră.

Vreme trece, vreme vine

“Te întreabă şi socoate
       Ce e rău şi ce e bine;”
       Glossă – Mihai Eminescu

Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.

Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.

Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)

De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.

Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.

Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!

Ce este de făcut în această situaţie?

Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).

Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.

Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).

Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.

Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!

“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).

Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”  (Luca 16:10).

De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).

În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).

Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).

Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?

În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia  sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).

Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).

Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).

Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Ţineţi deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15).

UN GHID CREŞTIN - extras 4

  PACEA APARENTĂ

  “Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” (Luca 12:51)

    

  Am văzut anterior că, în zilele din urmă, omenirea se va amăgi cu speranţa unei păci aduse de ultimul idol la care se va închina: antihrist.

  Cu siguranţă aceasta este un puternic instrument de manipulare folosit de stăpânitorul acestei lumi pentru a prelua controlul total şi a-i ademeni pe oameni pe calea cea lată a pierzaniei, ţintind de fapt către derutarea şi atragerea pe această cale şi a celor aleşi. Procedând astfel, stăpânitorul prezentei lumi vremelnice şi armatele sale întunecate vor duce rebeliunea lor la apogeul dinaintea săvârşirii sfârşitului mâniei lui Dumnezeu, precum scris este: “Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17:14).

  Diavolul ştie mai bine ca oricine că lucrarea sa întunecată i-a pregătit pe oameni astfel încât aceştia sunt de-acum gata ca, în schimbul unei siguranţe pământeşti iluzorii, să-şi amaneteze libertatea, uitând de Cel care cu adevărat îi poate elibera şi încerzându-se mai repede în omul trupesc şi puterile oculte ce îl sprijină. Ȋn felul acesta ei nu mai ţin cont nici măcar de înţelepciunea lumească, ajungând în situaţia descrisă într-un aforism al lui Benjamin Franklin: “Cine dă libertatea în schimbul siguranţei, nu le merită pe niciuna şi le va pierde pe ambele”.

  Procesul acesta de tranzacţionare a libertăţii a început încă de la primirea de către om a păcatului şi s-a perpetuat de-a lungul istoriei prin diverse forme de dominaţie impuse fie cu mijloace violente, fie cu mijloace mai subtile precum banul, ştiinţa, tehnologia, informaţia, muzica, sportul ş.a.m.d. Ne aflăm acum la punctul culminant când toate aceste mijloace nu numai că s-au perfecţionat, dar ele pot fi sincronizat folosite în acelaşi timp şi scop: impunerea unei autorităţi globale cu atribuţiuni mondiale despotice în toate domeniile de interes general: politic, economic, financiar, militar, social, religios şi spiritual, cu scopul de a-i supune necondiţionat pe oameni şi a-i transforma în roboţi obedienţi ai unei puteri oculte şi întunecate, cu aparenţe înşelătoare de putere luminată: “...Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apocalipsa 13:12).

  În scurt timp vom fi înconjuraţi de tot felul de conflicte de mai mare sau mai mică amploare, dar toate regizate şi direcţionate ca evoluţie, având ca prim scop reducerea populaţiei pământului, pentru a putea fi mai uşor controlată şi ca scop final pregătirea omenirii spre a accepta soluţii ce îi vor confisca definitv libertatea, sub iluzia că i se va reda siguranţa vieţii lumeşti. Deoarece aceste conflicte vor fi însoţite şi de alte procese abil provocate precum diverse crize, foamete, epidemii, fenomene naturale adverse fără precedent şi semne din cer, umanitatea va fi atât de înspăimântată încât va accepta cu uşurinţă voluntară soluţiile ce îi vor fi propuse, fără a mai conta sursa lor sau dacă acestea sunt morale, sau măcar echitabile. Vom asista la implementarea rapidă unor instituţii şi organisme mondiale care împreună vor urmări impunerea unor soluţii globale, din ce în ce mai dictatoriale, pe măsură ce evenimentele vor deveni tot mai pernicioase. Ȋn consecinţă aceste soluţii vor culmina prin a fi toate mondiale, deci şi o pace mondială, ultima mare înşelăciune a tatălui minciunii.

  “Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

  Este oare şi acesta un semn?

  Cu certitudine, “Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. / Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1 Tesaloniceni 5:2,3).

  Din păcate lumea nu a învăţat lecţiile date de cel de-al II-lea război mondial, sau mai bine zis nu a fost lăsată să înţeleagă pentru că ar fi periclitat planurile deşănţate ce nu îi sunt cunoscute, iar când cineva sparge gheaţa şi i le aduce la cunoştinţă, se aplică o altă lecţie ce i-a fost subtil indusă: le desconsideră, crezând că sunt numai simple fabulaţii (unele chiar sunt, fiind prefabricate, cu rolul de a intoxica adevărul). Gradual lumea a ajuns să privească cu îngăduinţă şi în spirit tolerant ceea ce ar trebui eradicat cu hotărâre: ambiţiile şi pretenţiile nestăpânite ridicate pe imoralitate şi nedreptate, lăcomie, crimă, minciună, trufie, răutate, libertinaj, depravare, toate de inspiraţie demonică, ajungând astfel în postura acelui tip de creştin căldicel, neplăcut Domnului şi despre care Acesta a zis: “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:17). Pentru că, pe bună dreptate, li se potriveşte interogţia retorică a Apostolului Pavel: “Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Galateni 4:9).

  Cuvântul lui Dumnezeu este clar în ceea ce priveşte urmările unei astfel de atitudini: va veni cel mai devastator conflict ce va acoperi globul pământesc de la un capăt la altul. Asta se va întampla din câteva motive bine statuate în Sfânta Scriptură:

    1.  Omenirea continuă refuzul de a-L urma pe Domnul şi Cuvântul Său, pierzându-şi discernământul şi lăsându-se purtată de iluzii lumeşti ce vor începe a căpăta un tot mai accentuat sprijin de natură supranaturală satanică, menit a pregăti înscăunarea antihristului:

  “Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Timotei 4:1).

  Dar lucrurile nu se vor limita numai la aceasta pentru că potrivnicul se străduieşte cu toate forţele sale să-i ducă în rătăcire şi pe cei aleşi, de va fi posibil:

  “Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

  Malefica sa lucrare va fi încununată de instalarea antihristului:

  “Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase” (2Tesaloniceni 2:8,9).

    2.  Lumea nu a învăţat mai nimic din trecut iar acesta îi dicteaza comportamentul prezent:

  “Caci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua cănd a intrat Noe în corabie,/Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului” (Matei 24:38,39).

  “Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, şi zideau, / Iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, / La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiul Omului” (Luca 17:28-30).

  Omenirea se comportă precum în vremurile trecute, ca şi cum cele două mari evenimente, potopul şi prima venire a Domnului Iisus Hristos, nici nu s-ar fi petrecut, nesocotind şi chiar dispreţuind Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a călăuzit spre singurul ȋmplinitor al Legii, Domnul Iisus Hristos, prin care ne-a și dăruit harul mântuirii.

  “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. / Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă” (Luca 16:16,17).

    3.  Oamenii au devenit prea preocupaţi de ceea ce cred unii despre alţii şi considerente lumeşti i-au dezabilitat, împiedicându-i a mai face ceea ce este drept şi adevărat, înstrăinându-se astfel de Dumnezeu şi de sensul vieţii:

  “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4),

  “Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24:12),

  “Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1:25).

  “Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28).

    4.  Nu mai există morală şi, prin urmare, nici bunavoinţa sau credinţa de a se lua decizii bazate pe adevăr, chiar dacă ar părea dure faţă de deriva în care se află omenirea, dar a căror lipsă îi va costa pe cei mulţi pierderea calităţii de fii ai lui Dumnezeu, urmată de aplicarea pedepselor ce vor consuma mânia lui Dumnezeu:

  “Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 1:11).

  “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi” (2 Petru 2:20).

  “Si El (Mângâietorul), venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Ioan 16:8).

  “Am văzut, apoi, în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse - cele de pe urmă - căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1).

   Acestea sunt numai câteva avertismente pentru lumea rebelă, debusolată şi decăzută în care trăim, care ne arată cât de puţin demne de crezare sunt învăţăturile lumeşti dacă nu se bazează pe cuvântul Celui care pe toate le-a făcut, “cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute” (Coloseni 1:16), căci “Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3:15).

  Aşadar toate cele ce vor veni, aduse fiind de discipolii celui rău, nu vor fi decât nebunia finală care va primi binemeritatele pedepse ale mâniei divine.

  Dar cei care cred în Hristos nu au a se teme:

  “Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie? / Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"./ Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. / Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. / Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. / Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:4-10).

  “Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (1 Timotei 3:13).

  Sunt semnele vremurilor tot mai evidente, mai dese şi mai intense? Nu vă descurajaţi, după cum nici Apostolul Pavel nu s-a pierdut cu cumpătul în faţa primejdiei de moarte ce părea implacabilă, ştiind că el se bizuie pe Cel ce nu minte niciodată şi nici nu-Şi uită făgăduinţele: “De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus” (Fapte 27:25).

  Amin! Vino, Doamne Iisuse! 

HRISTOS A INVIAT!

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

 “Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).  
Amin.