“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13).
Întreaga
Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este
cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care
propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi
predării Sale către arhierei: “El,
în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni
către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia
Sa” (Evrei 5:7).
“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă
păcatele voastre” (Fapte 3:19).
Din
exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de
comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile
noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea
lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la
Dumnezeu: “Nu vă
împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu
mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).
Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi
arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au
păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea
lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.
Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri
particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru
a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea
relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu
Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora
le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se
roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. /
Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui
tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
ţie” (Matei 6:5,6).
Desigur că în viaţă sunt împrejurări
când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în
adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel
bineprecizat.
Un adevărat credincios nu va adresa
rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un
om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit
al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător
şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn
deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru
toţi oamenii” (1Timotei 2:1), “Iar Eu
zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc” (Matei 5:44).
La urma urmei Iisus Hristos a precizat
că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul
tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a
doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai
mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).
Dragostea faţă de apropele nostru o
putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în
diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai
putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet.
Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care
oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar
şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile
acestei lumi.
Pentru acei creştini râvnitori ce se
străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că
nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către
aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru
cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin
palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni,
mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).
Atunci când se roagă, credinciosul nu
se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ
pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici
părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca
neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă
asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca
să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi
recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult
decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).
De aceea Iisus Hristos, când a fost
rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai
sus, le-a spus:
“Deci
voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se
numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. /
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă
greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe
noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi
slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta,
fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,
este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea
rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.
O
precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi
şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în
rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică.
Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face
referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea
mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când
aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai
din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat,
adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi
mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare,
ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul
Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după
aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat
pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci
pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii”
(Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne
totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce
vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”
(Ioan 6:34,35).
Apoi le-a explicat pe înţelesul
tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi
cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le
încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie
şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă
cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine
mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru
viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).
Vedeţi
dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în
fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de
a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care
Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În
ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în
voi” (Ioan 14:20).
Starea de spirit în care se face
rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o
adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea
va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de
mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care
aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
O astfel de stare de spirit deschide
oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa
că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi,
rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă
rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri
să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru
Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).
O altă particularitate referitoare la
rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios
adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată
vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18);
“Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).
Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că
sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită,
amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor
slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul
Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu
ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul
nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă”
(Ioan 6:63).
Iar pentru situaţii excepţionale, când
nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajante, fie datorată
unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii,
nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la
credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Ȋn încheiere vă reamintesc că,
deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă
destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune,
aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins
şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”
(Luca 22:40).
Orice altă formă punctuală de abordare
din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă
misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu
Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de
rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor
prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici
descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu
morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi
pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta”
(Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar
partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi
fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în
iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.
Zidiţi fiind de adevărata credinţă,
rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată
prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei
întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi
mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele
lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici”
(Tit 1:15,16).
Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de
Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci
duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41).
