CINE ESTE DIAVOLUL?

Psalmul 119:

11. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!

12. Binecuvântat să fii Tu, Doamne! Învaţă-mă orânduirile Tale!

13. Cu buzele mele vestesc toate hotărârile gurii Tale.

14 Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile.

15. Mă gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am supt ochi. 

16. Mă desfătez în orânduirile Tale, şi nu uit Cuvântul Tău. 

      Psalmul 119 este o lungă rugă care celebrează legea Domnului.

De ce găseşte cineva bucuria de a învăţa şi respecta legile?

Cei mai mulţi dintre noi găsim legile ca fiind restrictive întrucât ne spun ce nu trebuie făcut.

Dar psalmistul laudă orânduirile Domnului. El chiar şi-a impus să le memoreze şi să le recite cu glas tare.

De ce este el oare aşa de doritor de a învăţa şi urma căile Domnului?

Deoarece a descoperit că în aceste legi se află viaţă: “Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5:39, 40 – continuarea frazei ne arată şi de ce: “Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Iisus Hristos – n.n.). / Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!”

Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi de plinătatea vieţii perfecte pe care ne-o oferă Domnul.

Cunoscând ceea ce spun legile lui Dumnezeu ne putem feri de a păcătui împotriva Sa.

Când vă apropiaţi de Domnul prin rugăciune şi penitenţă, rugaţi-L să vă înveţe cuvântul Său şi să vă arate cum puteţi să-l aplicaţi în viaţa voastră.

Cei care resping legile Domnului se află pe o cale care-i conduce la autodistrugere şi moarte.

Cel ce a ales primul această cale a fost diavolul [“...pentru ca de la început diavolul păcătuieşte” (1Ioan 3:8)]. Şi el a reuşit să atragă de partea sa o treime dintre îngerii lui Dumnezeu, devenind astfel, cu toţii, îngeri decăzuţi şi exponenţi ai răului. Aceştia sunt oponenţii lui Dumnezeu şi controlează toate lucrurile rele pe care Dumnezeu le-a separat încă de la început de creaţia Sa, spre a-i conferi acesteia calitatea de perfectă.

Cum a reuşit diavolul acest lucru? Pentru a înţelege foarte simplu şi convingător, este suficient a păstra vii în minte epitetele prin care diavolul ste descris în Cuvântul lui Dumnezeu: “ucigător de oameni” şI “tatăl minciunii”: “El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44b).

El este “duşmanul” (“Duşmanul care a semănat-o este diavolul” – Matei 13:39) şi “potrivnicul” (“Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” – 2Tesaloniceni 2:4), care îi stăpâneşte pe păcătoşi (“Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” – Ioan 12:31) şi îi asupreşte pe oameni (“(Adică despre) Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul” – Fapte 10:38) prin frica de moarte al cărei stăpânitor este (“El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” – Evrei 2:14b,15).

Din acest motiv orice interferenţă a diavolului sau acoliţilor săi în viaţa oamenilor aduce denaturare prin atingerea şi asimilarea acelor lucruri rele, incompatibile cu viaţa dăruită omului de către Dumnezeu şi care au un singur şi preanunţat final - moartea veşnică şi/sau distrugerea definitivă: “Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:10); “Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:14,15).

Pentru a conştientiza atât pericolul acceptării lucrurilor diavoleşti în viaţa pământească, cât şi unele din metodele înşelătoare folosite de tatăl minciunii spre a-i determina pe oameni să-l accepte în viaţa lor, este necesar să înţelegem şi diverse alte  instrumente pe care le folosesc diavolul şi acoliţii săi, multe dintre ele subtile, atât la propriu, cât şi la figurat şi care derivă din caracterul lor în întregime malefic.

Reţinem astfel că aceştia sunt exponenţii răului şi promotorii păcatului în viaţa lumească, după cum sunt descrişi şi în alte detalii împreună cu stăpânul lor diavolul, în Cuvântul lui Dumnezeu:

- cel rău: “Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:13, Luca 11:4); “Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? / Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea” (Fapte 19:15,16); “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1Ioan 5:19);

- cel viclean: “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17:15); “Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean” (2Tes.3:3); “Nu precum Cain, care era de la cel viclean şi a ucis pe fratele său. Şi pentru care pricină l-a ucis? Fiindcă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (1Ioan 3:12);

- stăpânitorii întunericului: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12);

- amăgitori: “Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul” (2Ioan 1:7);

- antihrişti: “Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (1Ioan 4:3);

- fiara: “Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta” (Apocalipsa 17:8).

- fără de lege: “Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2Tes. 2:8);

- omul nelegiuirii / fiul pierzării: “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).

Toţi aceştia sunt înregimentaţi împreună cu păcătoşii în lucrarea diavolului care va culmina cu înscăunarea efemeră a Antihristului, cea care va determina revenirea Domnului Iisus Hristos: “Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui. / Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:19-21).

Pentru a conştientiza atât pericolul acceptării lucrurilor diavoleşti în viaţa pământească, cât şi unele din metodele înşelătoare folosite de tatăl minciunii spre a-i determina pe oameni să-l accepte în viaţa lor, vă îndemn să urmăriţi un scurt film ce abordează de o manieră impresionantă acest subiect: 

Cine este diavolul - cum lucrează azi - mărturii satanişti 

CE ESTE VIAŢA?

“Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (1 Ioan 1:2)

  Credeţi oare că ceea ce trăim acum este viaţa? 

  Dacă da, nu mă voi sfii să afirm că sunteţi în eroare, aflându-vă în necunoştinţă şi, de aceea, prinşi în capcana întinsă omenirii de către satana, având mare nevoie de a face eforturi spre a cunoaşte adevărul, de a vă recunoaşte greşeala, de a vă căi şi de a cere cu smerenie îndrumarea Domnului spre eliberare, după cum ni s-a promis: 

  “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

  Viaţa este cea pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Adam, când l-a creat şi l-a aşezat în grădina Edenului, drept etalon pentru lucrarea Sa pe pământ. Să nu uităm că Dumnezeu l-a creat pe Adam nemuritor şi numai cursa întinsă acestuia de către satana a făcut posibilă intrarea sa în păcat şi pierderea, pe cale de consecinţă, a nemuririi sale. 

  Fără ţinerea făgăduinţei Sale de către Dumnezeu, existenţa omului pe acest pământ s-ar fi încheiat chiar atunci (“Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făgăduit-o: Viaţa veşnică” – 1 Ioan 2:25). 

  Dar Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a pus în funcţiune un plan de mântuire, ce avea să fie desăvârşit prin venirea lui Hristos şi sacrificiul asumat de Acesta, de care să poată beneficia toţi oamenii ce vor urma cu încredere şi abnegaţie cuvântul Domnului şi, după ce au făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui, să-şi recunoască nevolnicia şi să-şi folosească liberul arbitru pentru a face din nou alegerea, de data aceasta definitivă (“Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” -  Iezechiel 18:23). 

  Pentru aceasta El i-a dăruit omului viaţa temporală, care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul destinat iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu (“…căci odată cu viaţa, va fi trecut şi timpul iertării” – Cartea lui Enoh 35:6). 

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14). 

  Aşa a început lungul drum al recuperării omului şi al repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat, deoarece, odată comisă înstrăinarea, viaţa (cea adevărată) a rămas la Cel ce o dăduse, spre a se menţine necontaminată, după cum fusese voia Lui de la bun început. 

Deci ţelul este viaţa veşnică iar viaţa temporală este drumul pe care fiecare om ar trebui să-l parcurgă spre aceasta. 

  Ȋnsă pentru realizarea acestui deziderat, răul, generatorul păcatului aducător de moarte, trebuie distrus în întregime spre a reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi care nu are nimic în comun cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi puritatea de creaţie perfectă. 

  “Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; / Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; / Şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Evrei 1:10-12). 

  Dar, de data aceasta, lucrarea nu mai este a unuia singur ci ea se face în deplin consens, prin participarea conştientă a omului care va trebui să se străduiască a se elibera din cursa diavolului şi a se alipi adevărului spre a-şi slavgarda, prin transformarea sa penitentă, libertatea astfel obţinută şi a se pregăti, prin credinţă, pentru a fi găsit vrednic de a primi darul promis al mântuirii, făcut accesibil prin sacrificiul lui Iisus Hristos, “…că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26). 

  Sau aşa cum ne îndeamnă în altă parte: 

  “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). 

Iată ce mai spunea despre acestea tot Apostolul Pavel: 

  “Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. / Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:1-10 – îngroşările îmi aparţin). 

  Desprinderea omului de stăpânitorul acestei lumi, satana, va trebui să fie asumată prin lupta cea bună (“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” – 1 Timotei 6:12) prin care să-şi aducă propria contribuţie la separarea sa şi delimitarea activă de forţele răului: 

  “Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, / La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; / La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea. / Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. / Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult” – (2 Petru 1:5-9). 

  Şi pentru că ne aflăm într-o astfel de lume, urmaţi îndemnul Apostolului Pavel: 

  “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14). 

  Adică după cum moartea a împărăţit prin păcat şi a înghiţit ceea ce era destinat vieţii veşnice, tot aşa ceea ce devenise muritor să se întoarcă la viaţa cea nemuritoare, prin darul lui Dumnezeu din care S-a împărtăşit şi Iisus Hristos “…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15). 

  “Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. / Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. / Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. / Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:20-23). 

  Eliberarea din lanţurile capcanei diavolului va însemna pentru noi începutul unei transformări spectaculoase care se va încheia, la momentul hărăzit de Dumnezeu, prin primirea trupului de slavă, cel nestricăcios, după cum consemna şi Enoh în cartea sa: 

  “Sfinţtii şi aleşii se vor ridica de la pământ, ei vor înceta să îşi mai coboare privirea, în semn de supunere şi umilire, ei vor fi îmbrăcaţi cu un nou veşmânt de viaţă. Acest veşmânt al vieţii lor este comun cu cel al Domnului spiritelor, în prezenţa Sa veşmântul vostru nu se va învechi deloc şi faima voastră nu va apune nicicând” – (Cartea lui Enoh 59:18). 

  Aţi auzit oare acest îndemn: “Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3:2) ? 

 Chiar dacă l­-aţi auzit sau nu l-aţi auzit, de-acum e cazul să nu-l mai uitaţi fiindcă el este cheia ce vă deschide poarta cunoaşterii căii celei bune prin care vă puteţi reîntoarce la viaţa cea veşnică, “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:3,4). 

  Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să o facă într-un sens sau altul. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca nimeni să nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii. 

  “Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). 

  Aceasta este bucuria lui Dumnezeu lucrată în răbdarea Sa şi ea este cunoscută în ceruri: 

  “Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). 

  Pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi calea de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale, “Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice”(Tit 3:7). 

  Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul, atunci această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors la situaţia iniţială într-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas şi, cu siguranţă, totul s-ar fi repetat la nesfârşit. 

  Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte pe oameni încât le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima clipă, fără a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste cu de-a sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei care s-au pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura numai la simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată cu vălul său întunecat, depărtându-se de acesta şi izolându-l fără ezitare şi definitiv. 

  Vedem deci că viaţa creată de Dumnezeu este perfectă şi, prin urmare, nemuritoare. De aceea ea nu poate locui în omul corupt, care este supus morţii, rămânând la Cel prin care ne-a fost oferită încă de la început şi aşteptând reîntoarcerea destinatarului la starea de compatibilitate şi complementaritate, căci “…Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (1 Corinteni 15:50). 

  Aşadar prin alegerea cea bună pe care o facem vom deveni apţi de fi transformaţi şi pregătiţi pentru schimbarea ce ne va face compatibili vieţii veşnice: 

  “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. / Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?" (1 Corinteni 15:53-56). 

   De abia atunci vom reveni în împărăţia lui Dumnezeu spre a împlini prin complementaritate lucrarea Acestuia, prin Cel prin care am fost şi creaţi şi răscumpăraţi, Iisus Hristos, “Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:21). 

UN GHID CREŞTIN - partea IV

Dati click mai jos pe Aflati mai multe

UN GHID CREŞTIN

Ion Olteanu

Bucureşti, 2013

C U P R I N S

PRIVIRE RETROSPETIVĂ
    Alternative....................................................................................1
    Planul divin de mântuire a omului.......................................................2
    Calea spinilor.................................................................................3

BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS
    Considerente lămuritoare întru credinţă..............................................11
    Un Popor special al lui Dumnezeu......................................................13
    Botezul........................................................................................14
    Semnificaţia scripturală a Bisericii......................................................15
    Poporul special al lui Dumnezeu.........................................................16
    Cuvânt concluziv...........................................................................17

VREMURILE DIN URMĂ......................................................................19
    Sfârşitul veacului...........................................................................19
    Semnele venirii Sale........................................................................21

PACEA APARENTĂ............................................................................33

RĂTĂCIREA DIN URMĂ
    Privire de ansamblu........................................................................37
    Final de rebeliune..........................................................................38
    Viitorul nostru cu ajutorul Domnului...................................................39
    Vreme trece, vreme vine.................................................................41

LUPTA CEA BUNĂ.............................................................................45
    Prietenia lumii...............................................................................49
    Ce vă doriţi?.................................................................................55

DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE CĂILE VIEŢII..........................58
   Recunoştinţă…………………………………….................................………………….. 64

RUGĂCIUNEA...................................................................................66

PE CINE ASCULTAŢI..........................................................................70
    Datorii neplătite.............................................................................72
    Comoara credintţei.........................................................................75

ACORD............................................................................................78

CUVÂNT DE ȊNCHEIERE......................................................................80

ATITUDINEA

“Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7)

 De foarte multe ori auzim spunându-se că un om a dus o astfel de viaţă încât nu mai are nicio şansă să se mântuiască.

Înseamnă asta că acel om a păcătuit şi de aceea şi-a pierdut dreptul de a fi primit în împărăţia lui Dumnezeu?

O astfel de afirmaţie este nu numai nedreaptă, dar şi mincinoasă căci nu există niciun om care să nu fi păcătuit:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).

Păcatul în sine nu mai are nicio putere de la sacrificiul lui Iisus Hristos încoace, căci El a constituit suprema jertfă de ispăşire prin care păcatele oamenilor au fost iertate, iar aceştia pot obţine curăţirea spre răscumpărare:

“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi”(1 Ioan 2:2).

“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19).

Deci nu păcatul în sine este cel care pecetluieşte destinul omului, ci atitudinea acestuia din urmă faţă de păcat:

“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).

Ce-i trebuie deci unui om spre a se elibera de lestul păcatului?

Îi trebuie, în primul rând, credinţă nestrămutată în darul izbăvitor al lui Dumnezeu, oferit nouă prin sacrificiul lui Iisus. Apoi îi trebuie căinţă pentru greşelile comise prin pactizarea temporară cu păcatul şi, nu în cele din urmă, cunoaştere, atât spre a identifica păcatul şi pe promotorii acestuia, cât şi spre a conştientiza consecinţele acceptării unei astfel de tovărăşii, dar şi mijloacele de care poate dispune spre a se elibera din cursa insidios ţesută în jurul său de exponenţii întunericului şi minciunii.

Omul poate supravieţui fizic multor adversităţi naturale, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi celor spranatrurale aduse în calea sa de cel rău şi acoliţii săi. Dar această supravieţuire fizică nu este scopul vieţii umane. Adevăratul scop este acela de a supravieţui spiritual şi a deveni astfel demn de a se numi fiu al lui Dumnezeu, urmând exemplul mai mult decât pilduitor al lui Iisus Hrisros.

Să ne imaginăm cum o multitudine de probleme aflate în continuă sporire ne înconjoară,  mai mult sau mai puţin vizibil, astfel încât oricare dintre noi, sub presiunea acestora,  va atinge un moment când fie va ceda şi va suferi un colaps, fie se va gândi să accepte o aparentă salvare, din partea cuiva ce i-ar apărea mult mai puternic decât el însuşi, deşi ştie că aceasta îl va costa ulterior totul.

Ce părere aveţi despre o astfel de relaţionare cu cele ce ne înconjoară?

Ei bine, o astfel de abordare este aplicabilă numai unui necredincios!

Pentru că un adevărat credincios ştie, în orice moment, ce cale are de urmat, oricât de îngustă sau de neconvenţională şi dificilă ar putea părea oricui altcineva. El ştie, are cunoaşterea nu numai că Dumnezeu nu minte niciodată, dar şi că el personal trebuie să se facă următor al lui Iisus Hristos, Cel care a deschis această îngustă cale:

“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).

Şi această cale este chiar Iisus Hristos, Domnul nostru:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Cel care ne încurajează să Îl urmăm cu perseverenţă şi cu credinţă:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Asigurându-ne că o va ţine permanent deschisă pentru cei aleşi:

“Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: / Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3:7,8).

Urmându-L vom deveni, prin credinţă şi cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, un singur duh cu El: 

“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

Ajungând astfel ca născuţi din nou:

“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).

Căpătând astfel biruinţa:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4.5).

Atitudinea este aşadar definitorie în abordarea corectă a căii de urmat, căci ea ne poate transforma fie în biruitori ai acestei lumi a păcatului, fie în învinşii şi prizonierii pierduţi ai săi. Căci dacă ne plecăm în faţa răului, nu mai putem fi exponenţii binelui, sau dacă ne lăsăm cuprinşi de întuneric, nu vom mai avea părtăşia luminii, sau dacă devenim adepţii minciunii, nu vom mai cunoaşte adevărul.

Înşelăciunea satanică este mare şi ea se bizuie pe dorinţa omului de a avea certitudini şi, de aceea, îl îndemnă pe acesta să dea curs diverselor imbolduri născute dintr-o viaţă lumească dusă haotic, făcându-l să uite îndemnul plin de înţelepciune al Apostolului Pavel:

“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6:12).

Sau:

“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. / Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El? / Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:21-23).

Înţelegem deci că atitudinea noastră trebuie să fie una activă, de delimitare faţă de forţele întunericului şi de ademenirile lansate de acestea, pentru a ne putea păstra curaţi şi a ne zidi continuu.

Nici măcar o atitudine pasivă nu ne poate fi folositoare căci ea nu presupune altceva decât o acomodare cu normele lumeşti, o adaptare la acestea şi nu o baricadare în faţa  lor, astfel încât vom deveni, din complezenţă, molcomi şi toleranţi faţă de manifestările premise şi încurajate de ele. Asta nu va însemna altceva decât înăbuşirea duhului pe care Dumnezeu l-a pus în noi pentru a face cât mai mult loc duhului lumesc, ceea ce, de fapt, este încă o puternică înşelăciune diabolică prin care putem fi scoşi din graţia Domnului şi despre care am fost avertizaţi de Acesta:

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16).

Ca atitudinea să poată produce efectele dorite ea trebuie să fie sau militantă, sau de rezistenţă blocantă, amblele tipuri având aceeaşi temelie: credinţa fundamentată pe cunoaşterea adevărului în iubire.

“Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, / Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ‘ (Efeseni 4:14,15).

“Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin” (2 Petru 3:18).

CE ESTE PĂCATUL?

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3:22)

  

    Mulţi semeni de-ai noştri s-au întrebat şi se mai întreabă încă: “Ce este păcatul”?

     Asta dovedeşte că o definiţie a păcatului, după înţelesurile slabe ale lumii, nu poate fi satisfăcător formulată. Şi, într-adevăr, definiţiile din diverse dicţionare nu fac decât să sublinieze neputinţa omului de a sintetiza ceea ce ar putea să însemne cuvântul păcat.

     Nu am câtuşi de puţin intenţia de a ataca aici suficienţa şi neputinţa demersurilor lumeşti, dar definiţia dată, spre exemplu, în DEX este departe a fi de folos.

     Paradoxal, formulări mai aproape de adevăr găsim în continuare, la locuţiuni, pe care le redau deoarece sunt folositoare străduinţei de a înţelege semnificaţia păcatului: “Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit”.

     Lăsând puţin deoparte încercarea de definiţie, aş dori să ne îndreptăm atenţia către Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi să încercăm a descifra unele din înţelesurile acestuia, singurele care ne pot ajuta să căpătăm răspunsuri pertinente.

     Aşa după cum marea majoritate dintre noi cunoaşte, lucrarea generatoare a lui Dumnezeu, ce avea a se încheia apoteotic cu creaţia omului, a început prin anumite separări.

     Dar înainte de a aborda lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu să încercăm a realiza cine este Dumnezeu şi a înţelege slava puterii sale.

     “Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit. / Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. / Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi / Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti” (Psalm 144:3-6).

     Vă puteţi imagina cât de mare este universul vizibil în care am fost creaţi? Cine poate număra măcar stelele cuprinse de acesta? Numai Calea Lactee, micuţa galaxie unde este plasat Pământul, are peste 100 de miliarde de stele! Le puteţi oare număra pe cele ale întregului univers? Cred că v-ar fi foarte greu şi nu ştiu dacă o viaţă de om ar fi de ajuns.

     Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le-a numit şi ştie permanent unde le-a aşezat, niciuna la întâmplare!

     Pe deasupra mai sunt şi cele nevăzute şi nu putem şti cât de multe şi de măreţe sunt şi toate acestea. Avem numai vaga informaţie şi firava înţelegere că acestea pot însemna chiar mai mult.

     Nu-i aşa că este greu să vă imaginaţi o asemenea imensitate?

     Cu atât mai mult pe Dumnezeu!

     Cuvintele nu sunt suficiente pentru a pefigura imaginea lui Dumnezeu după înţelesurile noastre slabe; putem însă aprecia că El este cu mult mai mult decît infinitul, puterea Sa este fără vreo limită, iar măreţia slavei Sale este cununa atotcuprinzătoare a tuturor acestora.

     “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

     Capacitatea şi puterea Lui sunt atât de mari încât până şi timpul îl poate face să se dilate după voia Sa sau să se contracteze instant: “Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8). De aici reiese şi caracterul infailibil al lui Dumnezeu, căci El, ştiindu-le pe toate încă dinainte de a fi făcute (“Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult…” – Psalm 138:5), cu siguranţă nu le va rândui spre păstrare decât pe cele bune, iar pe cele rele le va destina deşertăciunii, spre pieire.

     Devine astfel uşor de realizat că, deoarece toate au fost făcute întru El şi de către El, nimeni nu se poate compara cu Dumnezeu şi nu poate avea pretenţii în faţa Acestuia, după cum ne-a spus chiar El: “Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu” (Cartea lui Iov 41:11).

     Este copleşitor, prin semnificaţiile implicate, gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa şi, în infinita Sa dragoste şi răbdare, lucrează permanent spre a-l aduce înapoi pe acest fiu rătăcitor care s-a despărţit de El prin propria alegere.

     Ȋnţelegând acum ceva mai bine cine este Dumnezeu, să reluăm ceea ce abordasem mai sus cu referire la lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cu spuneam Acesta şi-a început lucrarea prin diverse separări: lumina de întuneric, pământul de cer, apele de uscat şi a văzut că este bine, adică perfect, care poate exista în măreţia prezenţei Sale. Şï-a continuat apoi lucrarea prin pregătirea pământului în vederea creării vieţii pe acesta. Şi pe toate le-a făcut bine, foarte bune ş.a.m.d.

    Această perfecţiune a creaţiei lui Dumnezeu, începută prin separări, ne arată că unele lucruri au rămas permanent separate prin lucrarea lui Dumnezeu şi ele nu pot avea aceeaşi caracteristică de bune (generatoare de bine), deoarece altfel nu ar mai fi fost separate, ci o au pe cea de rele (generatoare de rău) faţă de scopul propus, adică aceluia de a obţine o lucrare perfectă. Ȋnţelegem de aici că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut din cele bune şi nu poate avea nimic în comun cu cele rele deoarece i-ar afecta caracterul de perfecţiune, rezultând că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt.

     Spuneam că este copleşitor gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Acum putem numi şi scopul pentru care l-a creat, desprins din chiar planul Său de mântuire, vestit prin propriul Cuvânt, consemnat în Biblie:

     “Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:23).

     “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, / Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 16,17 – îngroşarea îmi aparţine).

     Formidabilă revelaţie: omul a fost creat desăvârşit (nici nu putea altfel fi compatibil cu perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu), pentru o interacţiune complementară firească cu orice lucru bun!

     Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

    “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

    Şï mai departe:

    “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

     Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6).

     Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

     Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

     Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

     “Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).

     Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, Lucifer / diavolul / satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului şi separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.

     “Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).

     Numai că prin această mişcare, el, împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.

     Ei bine, acesta a fost momentul în care păcatul a căpătat pricină şi, prin intermediul cetei îngerilor rebeli, a pătruns în împărăţia luminii şi a contaminat perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu, conducând spre moarte prin ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând îndemnul îngerilor decăzuţi: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:24).

     Şi: “Iată cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi pe neaşteptate se prăbuşeşte” (Isaia 30:13).

     Păcatul este deci negarea binelui şi reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul de a înlănţui lumina vieţii şi a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul întunericului, prin acţiuni subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest caracter subversiv şi insidios îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă nu şi în raport cu Dumnezeu, care nu numai că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte, fiind perpetuu infailibil: “El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22). Ȋn plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând precum orbii: “…Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).

     Înţelegem acum de ce această viaţă temporală, pe care am primit-o prin graţia lui Dumnezeu, spre a putea face în cunoştinţă de cauză alegerea mântuitoare, ne este afectată de atâtea aspecte negative, care ne pot altera traiul cotidian până acolo incât acesta să ni se pară un blestem. Şi cu cât aceia dintre noi care se vor lăsa copleşiţi de forţa celui rău şi vor accepta jugul său, lăsându-se seduşi de falsele sale valori de care ar putea beneficia în această viaţă pe pământ – avere, putere lumească, renume şi onoruri omeneşti, satisfacerea poftelor, mulţumirea unor simţuri exacerbate etc. - cu atât se vor afunda în întuneric şi se vor înstrăina de Dumnezeu, devenind servanţii stăpânitorului vremelnic al acestei lumi şi preluând povara păcatului ce va deveni stigmatul osândei lor veşnice.

     Iată cum îi descrie Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce se lasă astfel purtaţi, fără împotrivire, pe o asemenea cale:

     “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

     Aceştia, prin propria lor alegere, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu mai pot produce roadele cele bune insuflate de Domnul, spre îndrerptarea şi mântuirea oricărui om ce Îl caută pe Mântuitor şi îşi pune credinţa în El.

     Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de Domnul?

     Ele sunt acele roade aduse de om în demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a deveni demn de dragostea lui Dumnezeu:

     “Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, / Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:19-26).

     Numai căutându-L şi apropiindu-se de Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină compatibil cu prezenţa lui Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:

     “Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

     De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă ce i s-a dat omului a fost aceasta:

     “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b).

     Căci asta îi conferă şi compatibilitatea de care vorbeam:

     “Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3).

     Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit promotorii acestuia.

*

*              *

    Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină (Eden) de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea acesteia şi protejarea vieţii create în ea, dar separându-l astfel de contaminarea adusă prin actul de rebeliune al îngerilor decăzuţi, pentru a se putea bucura de viaţa veşnică, dar şi de prezenţa Sa. Şi întrucât îl înzestrase şi pe el, ca şi pe celelalte fiinţe superioare, cu liberul arbitru, i-a dat instrucţiuni ferme să se păstreze în această stare, avertizându-l şi asupra consecinţelor:

     “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facerea 2:16,17).

     Satana s-a umplut de pizmă văzând că împărăţia lui Dumnezeu poate oricum creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunile false că nu vor muri dacă îl vor urma pe el şi că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.

     “Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).

     Din acel moment, datorită acestui păcat primordial a neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte diabolică:

     “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

     Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:

     “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

     Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).

     Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu (Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:

     “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),

     “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

     Ȋn toată această vâltoare în care ne aflăm prinşi trebuie ca niciodată să nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în vreun fel:

     “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8 – îngroşarea îmi aparţine).

     El este stânca de neclintit pe care ne clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu, căci:

     “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9) şi

     “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:9,10).

     Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om spre a-l înfia spre viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare în căinţă de păcatele comise?

     Răspunsul este un categoric nu!

     Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă el va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:

     “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5).

     Prin transformarea suferită, un astfel de om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer, cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11).