HRISTOS A INVIAT!

CARE ESTE CALEA

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6) 

Foarte mulţi oameni, dintre care unii chiar de bună credinţă, îşi trăiesc liniştiţi timpul acestei vieţi pământeşti având convingerea că fac tot ce le stă în putinţă spre a fi bune persoane, compatibile cu cerinţele lui Dumnezeu, nutrind certitudinea că nu vor rata viaţa veşnică deoarece au făcut fapte bune, au mers la biserică, au citit Biblia, au făcut donaţii, miluiri şi pomeni, s-au rugat în anumite împrejurări, s-au abţinut de la multe, au postit ş.a.m.d.

Pot fi unele ca acestea suficiente pentru transformarea omului spre a deveni demn de Ȋmpărăţia lui Dumnezeu?
Spre insatisfacţia multora voi afirma cu convingere că toate acestea sunt o părere a omului şi nu asigură mântuirea (“Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:9): 
“Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2:23). 
De ce?
Pentru că, punând în prim-plan accentul pe cele făptuite, uită atât că este statornicit că mântuirea celor ce se ţin de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi obţinută decât prin Fiul lui Dumnezeu, dar şi că ceea ce li se cere este credinţa izbăvitoare şi transformatoare în Iisus Hristos:
“Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:43).
“Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Prin aceasta ei pur şi simplu preferă unele automatisme, ce ţin mai mult sau mai puţin de anumite rituri, în locul cunoaşterii active a adevărului consemnat răspicat şi repetat în cuvăntul lui Dumnezeu:
“De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!” (Isaia 46:10).
Apoi, pentru că în acţiunile lor ei caută o părută legalitate raportată la faptele trupului, rămânând în înţelesurile cele slabe ale lumii, fără a face vreun efort de a le respinge pe acestea şi a se alipi capului spre a deveni, prin unificare, mai întâi corp al credincioşilor şi apoi trupul lui Iisus Hristos.
Uitând a căuta să afle ce aşteaptă de fapt Domnul de la ei, astfel de oameni îşi impun singuri, lor şi/sau celorlalţi, tot felul de sarcini greu de purtat, prin care să se evidenţieze şi să se onoreze unii pe alţii în vanitatea lumească, procedând după cum chiar Iisus îi descria:
“Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat” (Luca 11:52).
Complăcându-se în propria suficeinţă au ajuns precum avertiza Apostolul Ioan:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Au înlocuit credinţa cu un formalism care, de multe ori, nici măcar nu mai urmează cuvântul lui Dumnezeu, devenind înstrăinaţi ce au pretenţia că se ţin de porunca lui Dumnezeu, dar cele ce le fac sunt numai pentru satisfacerea mândriei şi vanităţii omeneşti, adică spre saţiul trupului:
"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,9).
Aceştia se aprobă şi susţin unii pe alţii, făcând presiuni directe sau mai subtile, îndeosebi asupra credincioşilor autentici, adoptând politica “pas cu pas”, în încercarea de a generaliza un astfel de comportament şi a-i aduce pe toţi oamenii la un unison bazat pe legi şi învăţături lumeşti, resuscitând astfel vechiul Babilon al rătăcirii generalizate:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3:1-5a).
După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi în această lume şi orice am face noi  nu putem şterge păcatele comise decât acceptând darul lui Dumnezeu primit prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8:32).
Prin moartea lui Iisus promotorul păcatului a fost judecat, iar prin învierea Sa ni s-a deschis calea de împăcare cu Dumnezeu, după eliberarea noastră din cursa diavolului, prin acceptarea Domnului Iisus Hristos şi urmarea Acestuia, împlinind astfel voia lui Dumnezeu:
“Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. / Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. / Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. / Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:9-13).
Pentru că:
“…Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:28).
Vedem deci că principala noastră lucrare, după înălţarea lui Iisus, constă în aceea de a crede în Iisus Hristos:
“Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:29).
Desigur că orice adevărat credincios săvârşeşte şi el fapte care să îi grăbească apropierea sa de Domnul şi să contribuie la transformarea sa înainte de a fi adoptat ca fiu al lui Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar iată cum este acesta dator a le săvârşi:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. / Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, / Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:1-8 – îngroşările îmi aparţin).
Şi de ce le săvârşeşte? El le săvârşeşte nu pentru a-şi “asigura” mântuirea sau pentru gloria personală, ci pentru că îl iubeşte pe Iisus şi crede în Domnul, iar poruncile Acestuia devin parte a comportamentului său prin lucrarea transformatoare a viei credinţe, după cum arăta şi Apostolul Iacov:
“Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2:26).
Astfel el devine un exemplu inspirator pentru ceilalţi oameni, care Îl pot simţi sau chiar vedea pe Iisus Hristos lucrând în smerenia şi altruismul acestuia. El este o confirmare vie că nu ceea ce face pentru sau în numele lui Iisus contează, ci natura relaţiei dedicată Domnului. Adică el face cunoscut că Iisus doreşte nu numai să Îl cunoaştem printr-o relaţie personală, dar şi să Îl includem în tot ceea ce facem, într-o prefigurare a ceea ce urmează a fi prin aceasta:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:20,21).
Biruitorul amintit aici este nu cel care l-a cunoscut pe Iisus, ci cel care, punându-şi întreaga încredere şi speranţă în Hristos, capătă credinţa mântuirii prin El, devenind astfel şi el cunoscut Domnului, pecetluind prin aceasta arvuna Duhului Sfânt dată nouă de către Dumnezeu.
Deoarece, după cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi (“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi – 1 Ioan 1:8), ceea ce avem nevoie să obţinem este curăţirea şi iertarea păcatelor noastre, adică darul de nepreţuit acordat nouă de Dumnezeu prin Fiul Său:
“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
Numai prin această transformare, la care noi devenim parte prin alegerea făcută şi prin credinţă, putem redeveni fii ai lui Dumnezeu şi accede în împărăţia Acestuia:
"Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul" (Romani 4:7,8).
Vedem deci, din nou, că totul stă în puterea lui Dumnezeu, care în multa Sa iubire pentru om, L-a trimis pe Hristos în trup spre a ne acorda darul mântuirii Sale:
“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).
Formidabil! Iarăşi Dumnezeu ne oferă totul de-a gata, bunătatea Lui îndemnându-ne la pocăinţă spre iertarea păcatelor şi sfinţirea prin credinţă curată (“Păstrând taina credinţei în cuget curat” - 1Timotei.3:9) şi neclintită în Hristos, care chiar El a spus, când i s-a adresat lui Pavel pe drumul Damascului:
“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
Aşadar după ce omul a făcut cunoştinţă cu răul şi a devenit părtaş acestuia, a trăit spre a vedea nenorocirile generate de acesta, chiar dacă i-a făcut opoziţie sau nu, primeşte prin Iisus Hristos marea şansă de a se elibera şi curăţi de urmările păcatelor comise şi a deveni demn de a reintra în împărăţia lui Dumnezeu.
Dar de ce a fost necesar sacrificiul lui Iisus Hristos spre a se împlini aceasta?
După cum am văzut, Dumnezeu a creat mai întâi fiinţele înalte (îngerii), într-un număr predeterminat, menite să servească planurilor sale de realizare a unei Ȋmpărăţii perfecte a luminii / vieţii.
Putem deci deduce că şi crearea omului urma un acelaşi plan şi deci un număr predeterminat de oamnei trebuia atins, înţelegând omul curat, un adevărat fiu al luminii, compatibil cu viaţa perfectă concepută de Dumnezeu. Acest înţeles este întărit şi de cele consemnate de Apostolul Ioan în Apocalipsa:
“Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:10,11 – îngroşarea îmi aparţine).
Poate tocmai de aceea diavolul îl urăşte pe om atât de mult şi doreşte fie a-l distruge direct, fie a-l duce pierzaniei prin înstrăinarea de firea dumnezeiască, spre a împiedica realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dar acesta nu este decât un demers al unei forţe oarbe, care nu este în stare să se dezică de natura sa destructivă şi acţionează cu consecvenţă supunându-se răului al cărui exponent firesc a devenit. Este o nebunie disperată căci planurile lui Dumnezeu sunt spre bine şi nimeni nu poate să le împiedice sau întârzia, decât răbdarea Sa pentru ca nimeni din cei aleşi să nu piară, iar cel rău să fie dat în vileag.
Ascultaţi ce le spunea Ioan Botezătorul contemporanilor săi:
“Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3:8).
Iată deci că orice plan al satanei de a-şi impune propria împărăţie a întunericului este sortit eşecului oricât s-ar strădui acesta să corupă sau să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Ca şi toate celelalte demersuri ale sale şi acesta este destinat inutilului ridicol din mai multe motive:
-        Dumnezeu a rânduit această împlinire şi nimeni nu poate desface cuvântul Său : "De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!" (Isaia 46:10);
-        Dumnezeu singur poate schimba oricând circumstanţele evenimentelor căci “…la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19:26), iar “…o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8);
-        ceea ce va şi face la sorocul hotărât de El pentru a-i salva pe ultimii credincioşi de urgiile dezlănţuite de diavol şi acoliţii săi:
“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. / Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13:19,20).

*

*       *

După producerea căderii părinţilor primordiali în păcat, de-a lungul multor secole, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să evoluăm în tipul vieţii temporale. Aceste consemnări au fost strânse în cartea numită Sfânta Biblie.
Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi, indiferent de gradul de educaţie, adică de exerciţiul intelectual. Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
Aşadar. de la păcatul originar adus în lume de nesupunerea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni, pentru oameni. Între era primilor noştri părinţi şi întâia  venire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, şi mai ales cu profeţii.
Din păcate toate demersurile anterioare ale lui Dumnezeu, întreprinse până la trimiterea lui Hristos în trup, nu au dat roadele necesare, nici măcar cu poporul căruia i se dăduse legea Sa, evreii, cei ce au sfârşit printr-o lamentabilă capitulare în faţa diavolului, căruia nu numai că i s-au supus până acolo încât L-au răstignit pe Domnul, dar şi, în cumplita lor orbire din învârtoşare,  nerecunoscându-L, deşi de faţă, chiar pe Cel prin care toate fuseseră create, inclusiv ei, devenind astfel potrivnicii omului (asemenea răului) şi neplăcuţi lui Dumnezeu, cu excepţia acelora puţini care L-au recunoscut pe Iisus şi şi-au pus neabătut credinţa în Acesta:
“Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (1 Tesaloniceni 2:14,15).
De atunci ei au rămas aşa după cum îi atenţiona Apostolul Pavel:
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Degeaba se vor consola unii cu părerea că sunt mulţi alţii mai păcătoşi decât ei care să primească pedeapsa finală, căci judecata lor strâmbă nu se potriveşte cu dreptatea lui Dumnezeu:
“Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. / Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. / Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? / Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1-4).
Iar atâta vreme cât vor rămâne în această stare vor fi pururea înstrăinaţi după cum i-a avertizat Ȋnsuşi Hristos în timpul primei Sale veniri în trup:
“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. / Iată, casa voastră vi se lasă pustie; / Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23:37-39).
Şi:
“Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; / Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10:28,29).
Spre deosebire de cei ce au crezut în numele Lui şi cărora Le-a adresat prin viu grai aceste cuvinte:
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. / Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. / Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:20-24).
Şi:
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. / Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. / "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; / Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". / Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Sau, mai concis, şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi:
“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei10:32,33).
Distincţia dintre ei fiind tranşantă:
“Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. / Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! / Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1:9-11). 
Şi:
“Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie (n.n. Iisus Hristos) din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. / Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; / Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. / Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17:6-9 – îngroşarea îmi aparţine).

*

*       *

  Tragicul eveniment al       răstignirii   Sale a avut   consecinţe de o   semnificaţie şi   un impact fără   precedent şi cu   implicaţii   definitive asupra destinului uman.
Ȋn primul rând, el a demonstrat sub cea mai brutală formă de exprimare că binele şi răul nu sunt câtuşi de puţin compatibile, iar acţiunea răului, opusă binelui, nu urmăreşte decât ruinarea acestuia prin distrugere şi apoi moarte.
Când fac o asemenea afirmaţie vreau să aduc în atenţia voastră faptul că Hristos întrupat a fost şi a rămas singurul Fiu al Omului care nu a păcătuit şi, deşi a trăit în această lume în trup, El nu s-a lăsat contaminat şi corupt nici de ispitele ţesute de stăpânitorul acestei lumi, nici de presiunile lumeşti venite prin diverşi actori, de la cel mai mic nivel social la cel mai înalt, sau de la cei mai decăzuţi oameni până la cei mai desăvârşiţi, care cu toţii au făcut cu diverse prilejuri presiuni atât voluntare, cât şi involuntare asupra Sa.
Iată ce spuneau în această privinţă doi stâlpi ai credinţei creştine, Apostolii Petru şi Ioan:
“Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, / Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2:22,23).
“Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este” (1 Ioan 3:5).
Iar în privinţa ispitelor la care a fost supus de către stăpânitorul acestei lumi ne amintim că imediat după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul, satana a avut trei tentative majore de seducere şi atragere a Sa în păcat:
‘Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti". / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; / Căci scris este: "Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească"; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).
Aceste ispite au fost încercate asupra unui om aflat singur, înfometat, însetat, slăbit şi presupus influenţabil, dar ele nu au reuşit să-L supună pe Iisus care, deşi se afla în mare dificultate, nu s-a îndoit nici măcar o clipă de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.
Tot aşa a procedat şi cu alte ispite mai mari sau mai mici venite spre el pe diverse căi.
Semnificativ este că chiar şi atunci când a ştiut, înainte de intrarea în Ierusalim, că va fi dat morţii prin răstignire, nu I s-a înmuiat credinţa şi deşi unul dintre cei mai de seamă ucenici ai Săi, Apostolul Petru, a încercat să-L determine a evita cele ce aveau să se petreacă, El i-a răspuns ferm şi definitoriu acestuia:
“Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. / Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:22,23).
Tot la fel a procedat şi în situaţii limită, când totul se tranşa pe viaţă şi pe moarte, precum a fost în seara în care a fost prins de oştenii arhiereilor şi bătrânilor şi împotriva cărora Petru a scos sabia şi l-a lovit pe unul din ei. Reacţia lui Iisus a fost din nou una ce nu lasă loc nici unui dubiu privind încrederea absolută, mai presus de propria persoană, ce o avea în dreptatea şi făgăduinţa lui Dumnezeu:
“Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. / Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? / Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:52-54).
Iar când se afla deja răstignit pe cruce şi asculta batjocoririle şi hulelile arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor şi ale unor trecători, deşi moartea îi era iminentă El nu s-a slujit nici o clipă de puterea pe care o avea, împins fiind de vorbele ce le auzea dar şi de chinurile trupului torturat şi aflat în agonie. Ceea ce a prevalat în faţa acestui Fiu al Omului, mult prea umilit şi chinuit fără vreo vină, a fost nu dreptatea Sa momentană ci, din nou, dreptatea lui Dumnezeu şi împlinirea cuvântului Acestuia:
“Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, / Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! / Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: / Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. / S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:39-43).
Ȋn al doilea rând, petrecându-se un astfel de eveniment, răbdarea lui Dumnezeu a atins încă un jalon de care nu se poate trece fără consecinţe. Evenimentul respectiv a însemnat atingerea  punctului culminant al acţiunii dăunătoare a răului în această lume şi comitentul trebuia să fie sancţionat, ceea ce s-a şi petrecut odată cu învierea lui Iisus Hristos şi înălţarea Sa la Cel ce L-a trimis:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11).
Aţi remarcat ce a spus chiar Iisus Hristos?
“Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”!
Prin aceasta diavolul, şi împreună cu el toţi ceilalţi îngeri decăzuţi, precum şi acoliţii lor supra-umani, umani şi/sau para-umani au fost sau vot fi definitiv puşi alături de rău şi, prin urmare, îi aşteaptă execuţia sentinţei: distrugerea totală.
Şi nu numai aceştia! Ci şi toţi cei care nu au crezut în Iisus Hristos şi care astfel, pierzând mântuirea, au fost deja judecaţi, de judecată namaiputând scăpa decât cei credincioşi:
“Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
Iată şi “motivarea”, cum am zice noi, după înţelesurile noastre cele slabe:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. / Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3:19-21).
Vedem că această judecată a identificat ceea ce trebuie din nou separat pentru revenirea la perfecţiunea dintâi a creaţiei lui Dumnezeu: lumina (viaţa), de întuneric (moarte), deci binele, de rău.
Exact ca şi la începuturi, cu singura mare, capitală diferenţă că, de data aceasta, la ceasul rânduit de Dumnezeu, separarea va fi definitivă, prin distrugerea totală a răului, împreună cu promotorii săi:
“Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui (n.n. Iisus Hristos) ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:20,21).
“Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. / Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:13-15).
Prin această ultimă separare creaţia lui Dumnezeu se va reîntoarce la perfecţiune, fiind împlinită şi cu numărul de oameni planificat de Dumnezeu de la bun început şi devenind unitară întru slava puterii lui Dumnezeu.
Ȋnţelegem că omul, prin gaţia lui Dumnezeu, a fost din nou pus în faţa unei alegeri cu efecte capitale asupra destinului său, o alegere care însă are cu totul alte premise decât cea care l-a condus în păcat:
          - aceasta nu este o capcană, ci dimpotrivă chiar alternativa de slavare din cursa morţii;
          - este o alegere în cunoştinţă de cauză ce se face în urma convieţuirii alături de rău, cunoscându-se astfel bine efectele acestuia asupra vieţii;
          - ea se bazează pe adevăr şi nu pe minciună;
          - este definitivă şi consecinţele de rigoare nu mai pot fi schimbate;
          - ţelul nu mai este unul utopic, alegerea se face clar între Iisus Hristos şi satana, adică între viaţa veşnică şi moartea eternă.
În concluzie, pe cine ascultaţi? Sau în cine credeţi?
Deci, pe cine urmaţi?

LUPTA CEA BUNĂ

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la  care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12) 

După ce am înţeles ce este viaţa şi cum a fost omul creat spre a locui veşnic în aceasta, cum a decăzut el din drepturile sale, lăsându-se înstrăinat de viaţă şi prins în capcana satanei prin care urma să fie aruncat în tărâmul întunericului morţii, am văzut că Dumnezeu nu şi-a încălcat făgăduinţa vieţii veşnice şi, în marea Sa dragoste pentru om, a pus în funcţiune un plan de salvare a acestuia şi repunere a lui în menirea firească  pentru care a fost creat.

Astfel, El i-a acordat omului un timp destinat cunoaşterii binelui şi răului urmând ca acesta, prin propriul liber arbitru, să poată lua, în cunoştinţă de cauză, o decizie privind calea ce o alege şi care îl va conduce, în consecinţă, la destinaţia finală: viaţa veşnică sau moartea veşnică.

Vedem deci că omul a fost plasat, ca urmare a căderii în păcatul originar, într-un conflict ireconciliabil între bine şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, din care poate ieşi fie total recuperabil, prin graţia şi harul lui Dumnezeu date prin Iisus Hristos, fie definitiv pierdut, prin acceptarea participativă a păcatului promovat de tatăl minciunii, diavolul, ucigătorul de oameni:

“Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui. / Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat” (Cartea înţelep. lui Sol. 3:9,10).

Cu toate acestea omul nu a rămas singur în mijlocul acestui conflict căci Dumnezeu i-a dăruit, prin Iisus Hristos, Sfântul Duh, arvuna harului Său, care să locuiască în el spre a-l sprijini în demersul de a tinde spre desăvârşire şi a-l întări în faţa ispitelor ţesute de permanentul vrăjmaş, până când Dumnezeu va binevoi să separe din nou şi pentru totdeauna binele de rău, readucând lucrarea Sa la starea de perfecţiune unitară, redându-i slava întru care fesese creată.

Lupta ce o are de dus omul spre a se elibera din cursa diavolului şi a fi apt de a primi prin credinţă darul lui Dumnezeu se numeşte lupta cea bună, care nu este o luptă aşa cum au existat nenumărate în istoria lumească, ci una subtilă, care se poartă pentru sufletul şi mintea omului:

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12).

Pentru această luptă, prin arvuna harului pe care am primit-o de la Domnul, suntem şi dotaţi cu armele corespunzătoare şi protejaţi de o mână fermă:

“Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:13-17).

“Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. / Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. / Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, / Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. / Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:6-10).

Vedeţi dar cât de bine am putea fi înarmaţi şi de ce sprijin ne-am bucura dacă vom urma chemarea lui Dumnezeu?!

Această chemare ne-a spus-o direct şi fără echivoc chiar Ioan Botezătorul:

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3:3c).

Ceea ce înseamnă că a merge către Dumnezeu în zigzag, din dorinţa de a cocheta cu păcatul, va duce la posibila epuizare a timpului alocat fiecărui om fără terminarea parcursului, fiind astfel găsiţi nepregătiţi de ziua Domnului. Aceasta nu este o glumă! Cu cât oamenii vor cocheta mai mult cu păcatul, cu atât segmentele zigzagului vor deveni mai lungi iar parcursul se va sfârşi cu siguranţă cu mult înainte de atingerea scopului acestei vieţi. Neluptând cu păcatul şi făcâdu-i loc participativ în viaţa lumească, oamenii se vor desensibiliza progresiv şi, în consecinţă, vor orbecăi din ce în ce mai mult pe căi necunoscute, spre un final teribil şi implacabil.

Din nefericire, biruit de sminteala indusă de cel viclean, ce l-a condus la comiterea păcatului originar, omul a pierdut şi stăpânirea acestei lumi, care a trecut la cel ce l-a atras în mârşava ispită a înstrăinării de Dumnezeu (“fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” - 2 Petru 2:19), ajungând, prin respingerea lui Dumnezeu, robul acestui ilegitim stăpânitor al lumii.

Acest neavenit stăpânitor al lumii şi-a instaurat un sistem de dominaţie asupra omului bazat pe minciună, disimulare, inversarea valorilor şi transformarea răului în bine şi invers, descurajare, exacerbarea senzualităţii, stimularea poftelor, lăcomie, spre a-l manipula pe acesta prin intermediul ispitelor al cărui ursitor este.

“Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate” (Cartea înţelep. lui Sol. 4:12).

Ȋn felul acesta, odată venit în lumea asta, omul va fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri invizibile care vor încerca să-l domine spre a pune stăpânire pe el şi a-l determina să devină un sclav obedient şi dependent de ceea ce stăpânul său îi oferă cu aparentă generozitate.

Ȋn aceste circumstanţe, dacă omul nu ar fi fost înzestrat de către Domnul cu Duhul Sfânt, ar fi fost definitv orbit şi şi-ar fi pierdut orice urmă a liberului arbitru cu care a fost înzestrat de Tatăl său. Aşa însă, el va dispune de o conştiinţă (“glasul lui Dumnezeu în suflet” – Sfinţii Părinţi) ce îi permite să discearnă, mai intens sau mai atenuat, funcţie de gradul de activare a acesteia, între un comportament firesc şi pornirile opuse acestuia, induse machiavelic de promotorul răului, despre care amintea Apostolul Pavel:

“Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. / Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; / Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. / Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. / Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. / Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? / Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” – Romani 7:17-25).

Funcţie de cât îşi va exersa conştiinţa şi prin obişnuinţă îşi va învăţa simţurile să deosebească binele de rău, omul se va putea apropia de adevăr şi atunci se va petrece un lucru minunat cu el – se va elibera: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32), devenind desăvârşit şi putând, prin credinţă, să intre în dreptatea lui Dumnezeu. După cum şi David se ruga:

“Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. / Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. / Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. / Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalm 50:10-13).

Ȋn caz contrar omul, chiar dacă va invoca numele Domnului, va fi numai un chimval răsunător care va avea numai o închipuită formă de închinare, “încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Efeseni 2:18), “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

El se va lăsa ispitit şi antrenat de tatăl minciunii în atracţiile lumeşti şi se va întovărăşi cu alţi oameni seduşi de basme meşteşugite, respingându-l pe Dumnezeu şi alipindu-se trecătoarei slave omeneşti: “Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).

Chiar un astfel de om rebel, şantajabil şi subtil îcătuşat de multiplele iţe ţesute în jurul lui îşi doreşte să obţină stăpânitorul acestei lumi deoarece un astfel de om, mai mult sau mai puţin conştient, îl va respinge pe Dumnezeu.

Ce înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, păstrând totuşi o formă aparentă a unei credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic”, fără preocupări spirituale, ofilit sufleteşte şi indiferent faţă de necesitatea stăruinţei în credinţă, cu consecinţele de rigoare, adică a pierderii mântuirii ce poate fi căpătată numai prin sacrificiul lui Iisus Hristos după cum ne-a şi ante-avertizat:

“Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. / Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:16,17).

În primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei conştiente.

“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).

Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).

Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.

Acest proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:

 “Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).

Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.

Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?

Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului, ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!

Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă, este definitivă:

“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).

Vă cutremură cuvântul de mai sus?

Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:

“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25 - sublinierea îmi aparţine).).

Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?

Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):

“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.

Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.

Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu, duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.

Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).

A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Prin toate acestea aţi putut lua aminte că forţele întunericului vor acţiona mai întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).

Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..

Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către forţele răului.

“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).

Este oare, în cele de mai sus, vorba de omul obişnuit? Nu, nici pe departe, ci este vorba de omul desăvârşit, cel despre care deja am arătat că şi-a învăţat simţurile ca, prin obişnuinţă, să deosebească binele şi răul, sub pavăza credinţei. De-abia ajuns în această stare, similară cu cea iniţială în care l-a creat Domnul, el va putea să poarte bătălia duhovnicească a biruinţei:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Nenorocirea pentru marea majoritate a oamenilor este că aceştia uitând îndemnul lui Iisus Hristos - “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Marcu 14:38) - şi lăsându-se antrenaţi în vârtejul simţurilor şi al poftelor, sub vicleana ispită a celui rău, nu mai pot atinge această stare şi îşi creează o falsă stare de spirit, bazată pe trup şi învăţături lumeşti, de sorginte diabolică, adoptând obiceiuri bazate pe basme şi înţelesuri slabe ce îi vor pune în antagonism cu adevărul, uitând sau batjocorind îndemnurile primite de la Dumnezeu, precum acesta al Apostolului Pavel:

“Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2 Timotei 2:16).

Adoptând aceste uzanţe carnale ei se vor depărta de Dumnezeu şi îşi vor atrage respingerea Acestuia:

“Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8).

Puţini dintre aceştia vor mai lăsa propria cunoştinţă să le vorbească şi şi mai puţini o vor asculta şi urma, înainte de a fi prea tărziu spre a mai putea fi primiţi de Iisus Hristos, transformaţi şi făcuţi compatibili Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu, căindu-se sincer de relele comise şi încredinţându-se cu devotamentul ultimei speranţe singurului Mijlocitor ce îi mai poate readuce în prezenţa lui Dumnezeu, după cum şi Apostolul Ioan îşi îndemna ucenicii:

“Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (1 Ioan 2:1), Cel care ne-a şi asigurat în această privinţă când le-a mărturisit ucenicilor Săi înaintea înălţării Sale: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).

Prin această putere, lupta noastră cea bună ne va face demni de a primi cununa biruitoare a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, spre a deveni de-a pururea fii ai Lui, sub mâna Sa iubitoare:

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).

“Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. / Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4,5). Amin!