“Dar Scriptura a închis
toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos
celor ce cred” (Galateni 3:22)
Mulţi semeni de-ai noştri
s-au întrebat şi se mai întreabă încă: “Ce este păcatul”?
Asta dovedeşte că o definiţie a păcatului,
după înţelesurile slabe ale lumii, nu poate fi satisfăcător formulată. Şi,
într-adevăr, definiţiile din diverse dicţionare nu fac decât să sublinieze
neputinţa omului de a sintetiza ceea ce ar putea să însemne cuvântul păcat.
Nu am câtuşi de puţin intenţia de a ataca
aici suficienţa şi neputinţa demersurilor lumeşti, dar definiţia dată, spre
exemplu, în DEX este departe a fi de folos.
Paradoxal, formulări mai aproape de adevăr
găsim în continuare, la locuţiuni, pe care le redau deoarece sunt folositoare
străduinţei de a înţelege semnificaţia păcatului: “Cu păcat = greșit; nedrept,
vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept,
legiuit”.
Lăsând puţin deoparte încercarea de
definiţie, aş dori să ne îndreptăm atenţia către Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia)
şi să încercăm a descifra unele din înţelesurile acestuia, singurele care ne
pot ajuta să căpătăm răspunsuri pertinente.
Aşa după cum marea majoritate dintre noi
cunoaşte, lucrarea generatoare a lui Dumnezeu, ce avea a se încheia apoteotic
cu creaţia omului, a început prin anumite separări.
Dar înainte de a aborda lucrarea de
creaţie a lui Dumnezeu să încercăm a realiza cine este Dumnezeu şi a înţelege
slava puterii sale.
“Mare este Domnul şi lăudat foarte şi
măreţia Lui nu are sfârşit. / Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea
Ta o vor vesti. / Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor
istorisi / Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor
povesti” (Psalm 144:3-6).
Vă puteţi imagina cât de mare este
universul vizibil în care am fost creaţi? Cine poate număra măcar stelele
cuprinse de acesta? Numai Calea Lactee, micuţa galaxie unde este plasat
Pământul, are peste 100 de miliarde de stele! Le puteţi oare număra pe cele ale
întregului univers? Cred că v-ar fi foarte greu şi nu ştiu dacă o viaţă de om
ar fi de ajuns.
Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le-a
numit şi ştie permanent unde le-a aşezat, niciuna la întâmplare!
Pe deasupra mai sunt şi cele nevăzute şi
nu putem şti cât de multe şi de măreţe sunt şi toate acestea. Avem numai vaga
informaţie şi firava înţelegere că acestea pot însemna chiar mai mult.
Nu-i aşa că este greu să vă imaginaţi o
asemenea imensitate?
Cu atât mai mult pe Dumnezeu!
Cuvintele nu sunt suficiente pentru a
pefigura imaginea lui Dumnezeu după înţelesurile noastre slabe; putem însă
aprecia că El este cu mult mai mult decît infinitul, puterea Sa este fără vreo
limită, iar măreţia slavei Sale este cununa atotcuprinzătoare a tuturor
acestora.
“Pentru că întru El au fost făcute toate,
cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie
tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi
pentru El” (Coloseni 1:16).
Capacitatea şi puterea Lui sunt atât de
mari încât până şi timpul îl poate face să se dilate după voia Sa sau să se
contracteze instant: “Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o
singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2
Petru 3:8). De aici reiese şi caracterul infailibil al lui Dumnezeu, căci El,
ştiindu-le pe toate încă dinainte de a fi făcute (“Şi iată, Doamne, Tu le-ai
cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult…” – Psalm 138:5), cu
siguranţă nu le va rândui spre păstrare decât pe cele bune, iar pe cele rele le
va destina deşertăciunii, spre pieire.
Devine astfel uşor de realizat că,
deoarece toate au fost făcute întru El şi de către El, nimeni nu se poate
compara cu Dumnezeu şi nu poate avea pretenţii în faţa Acestuia, după cum ne-a
spus chiar El: “Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau
înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu” (Cartea lui Iov 41:11).
Este copleşitor, prin semnificaţiile
implicate, gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa
şi, în infinita Sa dragoste şi răbdare, lucrează permanent spre a-l aduce
înapoi pe acest fiu rătăcitor care s-a despărţit de El prin propria alegere.
Ȋnţelegând
acum ceva mai bine cine este Dumnezeu, să reluăm
ceea ce abordasem mai sus cu referire la lucrarea lui Dumnezeu. Aşa
cu spuneam Acesta şi-a început lucrarea prin diverse separări:
lumina de întuneric, pământul de cer, apele de
uscat şi a văzut că este bine, adică perfect, care poate exista în
măreţia prezenţei Sale. Şï-a continuat apoi lucrarea prin pregătirea pământului
în vederea creării vieţii pe acesta. Şi pe toate le-a făcut bine, foarte bune
ş.a.m.d.
Această perfecţiune a creaţiei lui
Dumnezeu, începută prin separări, ne arată că unele lucruri au rămas permanent
separate prin lucrarea lui Dumnezeu şi ele nu pot avea aceeaşi caracteristică
de bune (generatoare de bine), deoarece altfel nu ar mai fi fost separate, ci o
au pe cea de rele (generatoare de rău) faţă de scopul propus, adică aceluia de
a obţine o lucrare perfectă. Ȋnţelegem de aici că
lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut din cele bune şi
nu poate avea nimic în comun cu cele rele deoarece i-ar afecta caracterul de
perfecţiune, rezultând că binele şi răul sunt fundamentale,
antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate
guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt.
Spuneam că este copleşitor gândul că Acest
Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Acum putem numi şi scopul
pentru care l-a creat, desprins din chiar planul Său de mântuire, vestit prin
propriul Cuvânt, consemnat în Biblie:
“Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune
şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:23).
“Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înţelepţirea cea întru dreptate, / Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 16,17 – îngroşarea
îmi aparţine).
Formidabilă revelaţie: omul a fost creat
desăvârşit (nici nu putea altfel fi compatibil cu perfecţiunea lucrării lui
Dumnezeu), pentru o interacţiune complementară firească cu orice lucru bun!
Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se
reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale
vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi
nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:
“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. /
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. /
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).
Şï mai departe:
“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi
striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost
înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi
toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul
şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1:14-18).
Ȋntărit
şi
prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit
şi
cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6).
Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a
făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în
această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu
Dumnezeu, Tatăl său.
Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a
devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l
răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al
lui Dumnezeu.
Revenind spre completare, putem conchide
că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri,
însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă
perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în
măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de
rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a
luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.
“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a
făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate
micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul
3:14).
Nu a fost însă ascultat întrutotul în
înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, Lucifer /
diavolul / satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe
el însuşi, cantonându-se în zona întunericului şi separându-se împreună cu
acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de
rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei de a avea propria sa împarăţie, care
să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului şi răului, crezând că
astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de
Dumnezeu.
“Tu care ziceai în cugetul tău:
"Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui
puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în
fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi
asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).
Numai că prin această mişcare, el,
împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi
exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi
spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit
contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.
Ei bine, acesta a fost momentul în care
păcatul a căpătat pricină şi, prin intermediul cetei îngerilor rebeli, a
pătruns în împărăţia luminii şi a contaminat perfecţiunea lucrării lui
Dumnezeu, conducând spre moarte prin ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând
îndemnul îngerilor decăzuţi: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în
lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui
Sol. 2:24).
Şi: “Iată cum va fi păcatul vostru: ca o
spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi pe neaşteptate se prăbuşeşte”
(Isaia 30:13).
Păcatul este deci negarea binelui şi
reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul de a înlănţui lumina vieţii şi
a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul întunericului, prin acţiuni
subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest caracter subversiv şi insidios
îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă nu şi în raport cu Dumnezeu,
care nu numai că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte, fiind
perpetuu infailibil: “El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri,
ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22). Ȋn
plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel
clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând
precum orbii: “…Căci cel ce umblă în
întuneric
nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Înţelegem acum de ce această viaţă
temporală, pe care am primit-o prin graţia lui Dumnezeu, spre a putea face în
cunoştinţă de cauză alegerea mântuitoare, ne este afectată de atâtea aspecte
negative, care ne pot altera traiul cotidian până acolo incât acesta să ni se
pară un blestem. Şi cu cât aceia dintre noi care se vor lăsa copleşiţi de forţa
celui rău şi vor accepta jugul său, lăsându-se seduşi de falsele sale valori de
care ar putea beneficia în această viaţă pe pământ – avere, putere lumească,
renume şi onoruri omeneşti, satisfacerea poftelor, mulţumirea unor simţuri
exacerbate etc. - cu atât se vor afunda în întuneric şi se vor înstrăina de
Dumnezeu, devenind servanţii stăpânitorului vremelnic al acestei lumi şi
preluând povara păcatului ce va deveni stigmatul osândei lor veşnice.
Iată cum îi descrie Cuvântul lui Dumnezeu
pe cei ce se lasă astfel purtaţi, fără împotrivire, pe o asemenea cale:
“Plini fiind de toată nedreptatea, de
desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori
de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele,
nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără
milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce
fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le
şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).
Aceştia, prin propria lor alegere, s-au
înstrăinat de Dumnezeu şi nu mai pot produce roadele cele bune insuflate de
Domnul, spre îndrerptarea şi mântuirea oricărui om ce Îl caută pe Mântuitor şi
îşi pune credinţa în El.
Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de
Domnul?
Ele sunt acele roade aduse de om în
demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă
strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea
lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a
deveni demn de dragostea lui Dumnezeu:
“Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi
ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli,
fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, /
Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun
dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea,
înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt
ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.
/ Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire
deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni
5:19-26).
Numai căutându-L şi apropiindu-se de
Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a
primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină compatibil cu prezenţa lui
Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:
“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un
duh cu El” (1 Corinteni 6:17).
De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă
ce i s-a dat omului a fost aceasta:
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b).
Căci asta îi conferă şi compatibilitatea
de care vorbeam:
“Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu,
acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3).
Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a
făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de
perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru
manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit
promotorii acestuia.
*
* *
Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a plasat
pe acesta într-o mirificâ grădină (Eden) de pe Pământ, încredinţându-i
ingrijirea acesteia şi protejarea vieţii create în ea, dar separându-l astfel
de contaminarea adusă prin actul de rebeliune al îngerilor decăzuţi, pentru a
se putea bucura de viaţa veşnică, dar şi de prezenţa Sa. Şi întrucât îl
înzestrase şi pe el, ca şi pe celelalte fiinţe superioare, cu liberul arbitru,
i-a dat instrucţiuni ferme să se păstreze în această stare, avertizându-l şi
asupra consecinţelor:
“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam
poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / Iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca
din el, vei muri negreşit!”(Facerea 2:16,17).
Satana s-a umplut de pizmă văzând că
împărăţia lui Dumnezeu poate oricum creşte în măreţie iar el nu are niciun
control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe
om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva,
femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi
Adam, ademenindu-i cu promisiunile false că nu vor muri dacă îl vor urma pe el
şi că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi
binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi
Dumnezeu.
“Atunci şarpele a zis către femeie:
"Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din
el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi
răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi
plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din
el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).
Din acel moment, datorită acestui păcat
primordial a neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei
satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia
întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a
fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul
cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte
diabolică:
“De aceea, precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii,
pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).
Prin păcat omul a trecut de la lumină la
întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la
înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:
“Păcatul a împărţit firea omenească unică
într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu
perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost
scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea
din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).
Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu
(Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei
firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o
pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:
“Căci dorinţa cărnii este moarte dar
dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),
“Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri,
iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).
Ȋn toată
această vâltoare în care ne aflăm
prinşi trebuie ca niciodată să
nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit
promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte
de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în
vreun fel:
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este
acelaşi”(Evrei 13:8 – îngroşarea îmi aparţine).
El este stânca de neclintit pe care ne
clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu,
căci:
“Domnul poate să scape din ispite pe cei
credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua
judecăţii” (2 Petru 2:9) şi
“De aceea ne şi străduim ca, fie că
petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi
toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca
să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni
5:9,10).
Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut
pe om spre a-l înfia spre viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va
apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare
în căinţă de păcatele comise?
Răspunsul este un categoric nu!
Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică
şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana
cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă
el va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl
conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra
corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:
“Pentru că oricine este născut din
Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea:
credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5).
Prin transformarea suferită, un astfel de
om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat
definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus
Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer,
cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă
este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11).
