LA HOTAR

 Înşelăciunea în care a fost atras omul de către cel viclean a început demult să-şi arate adevăratul chip, dar acum și-l și expune victorioasă pe cât mai multe căi de comunicare.

Omul este angajat pe o cale care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care Tatăl le-a făcut permanent și ȋncă le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate. Se pare însă că liberul arbitru s-a transformat în libertatea răului  şi s-a înşurubat atât de tare în mintea omului încât a devenit noul idol al omenirii.

Iată că ceea ce Domnul ne-a atenţionat ȋn repetate rânduri se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii lumești, aşa încât se consideră el însuşi Dumnezeu.

Astfel el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului, ci şi le inventează pe cele ale sale, ajungând ca adulterul, curvia, sodomia și oricare alte perversități să nu mai fie păcate, hoţia și șmecheria să primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, minciuna să fie adoptată ca stil de viață, violenţa, abuzul și șantajul sâ-şi creeze propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri lumești să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu are sens. Omenirea și-a trasat astfel propriul hotar, cantonându-se voluntar ȋn regatul arid al nimicniciei, separându-se de Cuvântul Domnului pe care nu ȋl mai poate suferi, atrasă fiind de promisiunile deșarte ale tatălui minciunii:

“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2Timotei 4:3,4).

Deşi Domnul încearcă să ne atenţioneze că această schimbare a omului, inspirată de către promotorul păcatului, nu poate aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu şi al căror rod de cules a fost exemplificat atât de convingător de către ȋnsuși Iisus Hristos.

“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35). 

Nu mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire suprarătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.

“Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei 24:33).

Nu vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea. Nouă nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim veghetori ȋn  trezvie şi plini de speranţă, căci ştim cele ce au să urmeze.

“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28).

Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc.22:20).

PUTEREA CUVÂNTULUI

 “Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc.21:14)

          

Realizarea adevăratului rol al apostolilor din secolul I este fundamentală pentru o înţelegere corectă a Noului Testament - Evanghelia. Prin aceşti oameni aleşi spre un scop unic (şi alţi câţiva asociaţi capabili, precum Barnaba, Marcu şi Luca) Dumnezeu a desăvârşit crearea celor 27 de cărţi constituind ceea ce noi numim Noul Testament.

        După ce s-a rugat o noapte întreagă Tatălui, Iisus a ales iniţial 12 oameni care să-l ajute la întemeierea şi construcţia Bisericii Sale în acele vremuri timpurii. Mai târziu, aceşti oameni (mai puțin Iuda Iscarioteanul), împreună cu Pavel (chemat, de asemenea, ca apostol direct de către Iisus, chiar după ȋnălțarea Sa), au început să scrie abundent pe măsură ce Biserica creştea şi se extindea. Aceste scrieri au fost păstrate pentru generaţiile următoare în ceea ce cunoaştem ca Noul Testament şi care sunt scrieri apostolice.

        Dar ce inseamnă apostol?

        “Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca 6:13).

        În cuvinte simple apostol inseamnă “cel trimis”, înţelegându-se în mod clar că cu “un mesaj”. Chiar şi la Iisus se face referirea “Apostolul” într-unul dintre pasajele biblice (“Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3:1).

        Şi cum au fost ei pregătiţi?

        “Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).

        Iar Pavel mărturisește aceasta despre ceilalți Apostoli și face precizarea cum a primit și el harul lui Dumnezeu:

“Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul: / Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie, / Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale” (Efeseni 3:3-7).

        Cei 12 apostoli au lăsat o puternică mărturie de primă sursă despre învierea lui Hristos şi despre mesianism în Biserica timpurie, care a lucrat și lucrează ȋncă prin puterea cuvântului.

        Luca a inclus părţi însemnate din această remarcabilă mărturie  în cartea Fapte, o carte ce ar trebui să fie mai mult aprofundată şi urmată de către toţi creştinii.

        Reamintiţi-vă vorbele lui Iisus: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care -L va trimite Tatăl, în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). El a adăugat: “Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13).

        Acestea s-au întâmplat, întocmai cum a prezis Iisus, iar toate aceste adevăruri sunt consemnate pentru noi in Noul Testament.

        Şi mai mult, ni se spune şi cum trebuie să primim Cuvântul Domnului: “Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; / Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).

        Dumnezeu tratează foarte serios Cuvântul Său, ceea ce şi noi ar trebui să facem la fel. Căci El este chiar fundamentul cunoaşterii, cu care nu ne putem permite să ne jucăm sau să glumim. În principiu, această atenţionare este aplicabilă pentru tot restul cărţilor din Biblie. Nu trebuie să adăugăm sau să scoatem din Cuvântul Domnului care a fost insuflat spre a fi păstrat pentru întreaga omenire. Căci “Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca? / De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care fură cuvântul Meu unul de la altul. / Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus" (Ieremia 23:29-31).

        Aceasta fiindcă: “Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66:2).

        Dumnezeu doreşte ca noi toţi să respectăm Biblia şi să învăţăm să trăim cu fiecare cuvânt al Domnului (Matei 4:4, Luca 4:4).

        “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

        Încurajaţi-vă unii pe alţii spre a veghea şi a nu lăsa pe niciunul dintre cei aleşi să se piardă.

        Domnul vine!

LA MULTI ANI, ROMANIA!

Căldura focului

    În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a ȋntrebat pe duhovnicul său:

  - Părinte, ȋmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să ȋmi recapăt iarăși liniștea, când știu că am greșit ?

   - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodata speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu.

Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.

Când tânărul s-a ȋntors ținând bucata de gheață ȋn mână, părintele a luat-o și a aruncat-o ȋn sobă, unde țurțurele a ȋnceput imediat să se topească la căldura focului.

- Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară ?! Era așa tocmai de la ȋnceputul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat ȋn frig. Dar acum, că ai adus-o ȋnăuntru, vezi cum a ȋnceput să se topească ? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era ȋnghețată nu era bună de nimic.

La fel este și sufletul, atunci când ȋngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște ȋn suflet.

- Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt ȋnghețați de ger, dar, la primavară, soarele ȋi va ȋncălzi și iarăși se vor trezi la viață.

La fel să ai și tu răbdare și ȋncredere ȋn bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul ȋmbolnăvit de păcate.

 "Mărturisirea faptelor rele este ȋnceputul faptelor bune".

•    "Căci ȋntristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar ȋntristarea lumii aduce moarte" (Cor2.7:10).                                                                                            

SFÂRŞITUL VEACULUI

“Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: "Şi cu cei fără de lege s-a socotit", căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit” (Luca 22:37) 

Tot ceea ce urmează în acest articol este dedicat încurajării tuturor credincioşilor, prin adevărul profetic al Bibliei, conform căruia noi nu vom fi în necunoştinţă de cauză cu privire la semnele prevestitoare revenirii Domnului Iisus Hristos (despre astea, ȋn curând, ȋntr-un articol dedicat), care vor fi pentru noi primul îndemn să priveghem pentru a nu fi luaţi pe nepregătite, ca tot restul lumii, pentru care ziua aceea va sosi pe neaşteptate: “Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. / Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. / Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur. / Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. / De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5:2-6).

De ce trebuie să priveghem?

“Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui!” (Apocalipsa 16:15) și

“Privegheați dar ȋn toată vremea rugându-vă, ca să vă ȋntăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să stați ȋnaintea Fiului Omului” (Luc.21:36).

Înţelesul este că prin priveghere noi trebuie să fim vigilenţi spre a ne păstra, prin credinţă, curaţi şi neîntinaţi faţă de această lume în care trăim şi care se află, până la reîntoracerea Domnului, sub stăpânirea celui rău (“Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” – 1 Ioan 5:19), fiindcă “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9), după cum mărturiseşte şi Pavel că a primit îndrumare de la Iisus, când a fost rânduit ca slujitor şi martor către neamuri al Acestuia: “Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).

După prima Sa venire pe Pământ, Domnul Iisus Hristos a lăsat discipolilor ce-L urmau o imagine clară despre semnele zilelor de pe urmă, precum şi modul de manifestare a acestora.

Privind cu atenţie la conjuctura contemporană şi la actuala stare de lucruri şi fapte a omenirii, putem înţelege mai bine cum toate acestea ne vestesc revenirea lui Iisus şi astfel să ne întărim în speranţă, prin credinţă.

Cred că întoarcerea Domnului nostru este foarte aproape şi trebuie să ne găsească pregătiţi spre a fi ridicaţi din această lume, într-o singură clipire de ochi, adică, aşa cum ne-a promis, să ne transforme din muritori în nemuritori şi să ne primească în împărăţia Sa.

Momentul adevărului se apropie cu foarte repezi paşi aşa că, dacă sunteţi credincioşi, este vremea să vă dedicaţi sufletele lui Iisus ca nicicând până acum. Nu mai este timp de risipit în frivolităţi care nu conteaza pentru eternitate. Acum este mai mult decât oricând timpul rugăciunii şi al privegherii: “Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36).

Pocăiţi-vă şi primiţi-L cu inima deschisă pe Iisus Hristos, spre a beneficia de darul lui Dumnezeu şi de-abia atunci veţi putea spune că puţinul timp care ne-a mai rămas lucrează în favoarea voastră.

“Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3:3).

Dacă nu sunteţi credincioşi, nu este prea târziu spre a vă confesa Domnului că sunteţi păcătoşi şi că vă căiţi sincer de starea voastră. Rugaţi-L pe Iisus să vină în viaţa voastră şi să vă acorde iertarea pentru toate păcatele, după cum v-a și răscumpărat prin sângele său, preluând prin moartea Sa povara acestora.

“Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. / Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. / Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. / Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. / Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni 3:11-15).

Când citiţi versetele de mai sus nu vă gândiţi la lucrurile materiale din viaţa voastră. Aici se face referire la gândurile, sentimentele, vorbele şi faptele fiecăruia, toate cele care îi determină individului starea sa spirituală, cea care îl şi poate face sau nu apt de a primi premiul cununei la admiterea ȋn împărăţia lui Dumnezeu, ȋn baza relației personale construită cu Iisus Hristos ȋn această viață prin credință și ascultare:

“Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:32-34).

“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Ceasul este târziu. Nu amânaţi luarea unei decizii care v-ar putea costa mântuirea, sub sancţiunea judecăţii lui Dumnezeu.

“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede ȋn Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5:24).

A DOUA SANSA

 După ce a trăit o viață plină de egoism, ȋn care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns ȋn iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi și noapte ȋn flăcările iadului, se ruga ȋncontinuu:

- Iartă-mă Doamne, am greșit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat și nu mai am pic de răutate ȋn mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un ȋnger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și vrea să-ți dea o șansă să vii ȋn rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?

- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!

- Bine! - a mai spus ȋngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge ȋn rai și vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a ȋnceput să se cațăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe masura ce se urca, a băgat de seamă că firul se subția din ce ȋn ce mai tare. Când s-a uitat ȋn jos, mai să nu-și creadă ochilor! Mulți păcătoși se atârnaseră de firul său, ȋncercand cu disperare să scape și ei din flăcările iadului.

- Ce faceți ?! - striga omul speriat. Dați-vă imediat jos, o să se rupă firul și o să cad iarăși. Dați-vă jos, n-auziți ?! - țipa omul cu disperare și ȋncepu să-i loveasca cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt și au căzut cu toții.

- Of, ȋngerule, uite ce mi-au făcut ceilalți! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! - i-a răspuns ȋngerul.

- Cum așa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta și a invidiei tale. Firul acela era firul credinței și ar fi putut ține chiar și tot iadul dacă ai fi avut ȋncredere ȋn cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism și că acum iți pasă de aproapele tau, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos și rău, firul nu te-a putut ține; de aceea s-a rupt.

În viață nu va intra cel rău, cel zgârcit și interesat doar de propria persoană.

Poate că pe pământ va strânge averi, dar de sufletul său ce se va alege ?

"Așa se ȋntâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se ȋmbogățește ȋn Dumnezeu" (Luc.12:21).

SCIMBAREA LA FATA

24. Iar Celui ce poate sa va pazeasca pe voi de orice cadere si sa va puna inaintea slavei Lui, neprihaniti cu bucurie mare,

25. Singurului Dumnezeu, Mantuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slava, preamarire, putere si stapanire, mai inainte de tot veacul si acum si intru toti vecii. Amin! (Iuda 1)

RECUNOŞTINŢĂ

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2)

Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel.
Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”. 
Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de către oameni, de peste tot din întreaga lume. 
Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.
Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii. 
Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.
“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”
“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.
“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”
“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”
“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”
“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.
“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.
“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.
“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.
“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.
“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti! (Cor2.13:14)

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13).

     

    

        Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil, curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

            O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

            Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

            Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajante, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41).