9 nov. 2019

SFÂRŞITUL VEACULUI

“Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: "Şi cu cei fără de lege s-a socotit", căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit” (Luca 22:37) 

Tot ceea ce urmează în acest articol este dedicat încurajării tuturor credincioşilor, prin adevărul profetic al Bibliei, conform căruia noi nu vom fi în necunoştinţă de cauză cu privire la semnele prevestitoare revenirii Domnului Iisus Hristos (despre astea, ȋn curând, ȋntr-un articol dedicat), care vor fi pentru noi primul îndemn să priveghem pentru a nu fi luaţi pe nepregătite, ca tot restul lumii, pentru care ziua aceea va sosi pe neaşteptate: “Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. / Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. / Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur. / Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. / De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5:2-6).
De ce trebuie să priveghem?
“Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui!” (Apocalipsa 16:15) și
“Privegheați dar ȋn toată vremea rugându-vă, ca să vă ȋntăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să stați ȋnaintea Fiului Omului” (Luc.21:36).
Înţelesul este că prin priveghere noi trebuie să fim vigilenţi spre a ne păstra, prin credinţă, curaţi şi neîntinaţi faţă de această lume în care trăim şi care se află, până la reîntoracerea Domnului, sub stăpânirea celui rău (“Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” – 1 Ioan 5:19), fiindcă “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9), după cum mărturiseşte şi Pavel că a primit îndrumare de la Iisus, când a fost rânduit ca slujitor şi martor către neamuri al Acestuia: “Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
După prima Sa venire pe Pământ, Domnul Iisus Hristos a lăsat discipolilor ce-L urmau o imagine clară despre semnele zilelor de pe urmă, precum şi modul de manifestare a acestora.
Privind cu atenţie la conjuctura contemporană şi la actuala stare de lucruri şi fapte a omenirii, putem înţelege mai bine cum toate acestea ne vestesc revenirea lui Iisus şi astfel să ne întărim în speranţă, prin credinţă.
Cred că întoarcerea Domnului nostru este foarte aproape şi trebuie să ne găsească pregătiţi spre a fi ridicaţi din această lume, într-o singură clipire de ochi, adică, aşa cum ne-a promis, să ne transforme din muritori în nemuritori şi să ne primească în împărăţia Sa.
Momentul adevărului se apropie cu foarte repezi paşi aşa că, dacă sunteţi credincioşi, este vremea să vă dedicaţi sufletele lui Iisus ca nicicând până acum. Nu mai este timp de risipit în frivolităţi care nu conteaza pentru eternitate. Acum este mai mult decât oricând timpul rugăciunii şi al privegherii: “Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36).
Pocăiţi-vă şi primiţi-L cu inima deschisă pe Iisus Hristos, spre a beneficia de darul lui Dumnezeu şi de-abia atunci veţi putea spune că puţinul timp care ne-a mai rămas lucrează în favoarea voastră.
“Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3:3).
Dacă nu sunteţi credincioşi, nu este prea târziu spre a vă confesa Domnului că sunteţi păcătoşi şi că vă căiţi sincer de starea voastră. Rugaţi-L pe Iisus să vină în viaţa voastră şi să vă acorde iertarea pentru toate păcatele, după cum v-a și răscumpărat prin sângele său, preluând prin moartea Sa povara acestora.
“Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. / Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. / Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. / Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. / Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni 3:11-15).
Când citiţi versetele de mai sus nu vă gândiţi la lucrurile materiale din viaţa voastră. Aici se face referire la gândurile, sentimentele, vorbele şi faptele fiecăruia, toate cele care îi determină individului starea sa spirituală, cea care îl şi poate face sau nu apt de a primi premiul cununei la admiterea ȋn împărăţia lui Dumnezeu, ȋn baza relației personale construită cu Iisus Hristos ȋn această viață prin credință și ascultare:
“Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:32-34).
“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).
Ceasul este târziu. Nu amânaţi luarea unei decizii care v-ar putea costa mântuirea, sub sancţiunea judecăţii lui Dumnezeu.

“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede ȋn Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5:24).

7 nov. 2019

A DOUA SANSA

 După ce a trăit o viață plină de egoism, ȋn care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns ȋn iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi și noapte ȋn flăcările iadului, se ruga ȋncontinuu:
- Iartă-mă Doamne, am greșit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat și nu mai am pic de răutate ȋn mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un ȋnger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și vrea să-ți dea o șansă să vii ȋn rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus ȋngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge ȋn rai și vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a ȋnceput să se cațăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe masura ce se urca, a băgat de seamă că firul se subția din ce ȋn ce mai tare. Când s-a uitat ȋn jos, mai să nu-și creadă ochilor! Mulți păcătoși se atârnaseră de firul său, ȋncercand cu disperare să scape și ei din flăcările iadului.
- Ce faceți ?! - striga omul speriat. Dați-vă imediat jos, o să se rupă firul și o să cad iarăși. Dați-vă jos, n-auziți ?! - țipa omul cu disperare și ȋncepu să-i loveasca cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt și au căzut cu toții.
- Of, ȋngerule, uite ce mi-au făcut ceilalți! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns ȋngerul.
- Cum așa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta și a invidiei tale. Firul acela era firul credinței și ar fi putut ține chiar și tot iadul dacă ai fi avut ȋncredere ȋn cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism și că acum iți pasă de aproapele tau, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos și rău, firul nu te-a putut ține; de aceea s-a rupt.

În viață nu va intra cel rău, cel zgârcit și interesat doar de propria persoană.
Poate că pe pământ va strânge averi, dar de sufletul său ce se va alege ?

"Așa se ȋntâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se ȋmbogățește ȋn Dumnezeu" (Luc.12:21).

6 aug. 2019

SCIMBAREA LA FATA

24. Iar Celui ce poate sa va pazeasca pe voi de orice cadere si sa va puna inaintea slavei Lui, neprihaniti cu bucurie mare,
25. Singurului Dumnezeu, Mantuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slava, preamarire, putere si stapanire, mai inainte de tot veacul si acum si intru toti vecii. Amin! (Iuda 1)

27 iul. 2019

RECUNOŞTINŢĂ


“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2)
Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel.
Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”. 
Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de către oameni, de peste tot din întreaga lume. 
Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.
Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii. 
Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.
“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”
“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.
“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”
“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”
“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”
“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.
“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.
“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.
“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.
“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.
“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti! (Cor2.13:14)

8 iun. 2019

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13).
     
    
Indemn la rugaciune prin exemplul Domnului Iisus Hristos
        Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).
Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.
Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil, curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?
Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).
Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).
Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.
Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).
Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.
Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).
La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).
Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.
Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).
Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).
De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:
“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.
            O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).
            Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).
            Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).
Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).
O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).
Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajante, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).
Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.
Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).
Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41). 

29 dec. 2018

CRACIUN FERICIT!

Crăciun luminos că s-a născut Hristos!


“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)


Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!


"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".
 Ioan 1:11-13


Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)

8 apr. 2018

HRISTOS A ÎNVIAT!



HRISTOS A ÎNVIAT!

În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!


Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (2Corinteni 5:20,21)


Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat (2Corinteni 5:15)

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui (Romani 10:9)

14 ian. 2018

PRIETENIA LUMII

   “Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30)

Lucrarea de amăgire, pe care Dumnezeu a trimis-o pentru a-i da în vileag pe necredincioşii care s-au lăsat conduşi de minciună, i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică, astfel că aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina adevărului, pentru că nici nu o vor şi de aceea nici nu o caută. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).
Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate în calea vântului. 
Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia libertinajului.
Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la cel fals spiritual.
Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.
Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.
Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească de vieţuire.
De altfel toate acestea au început deja a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).
Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2:20-22).
De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.
Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi garanţia perenă spre mântuire.
Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut prevedea finalul lor.
Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.
Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:
“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).
Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.
Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.
Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).
Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi judecata stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-­au urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.
Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi­-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16).
Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:
“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).
De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).
Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa. Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi, rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. / După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).
Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).
Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie construită pe minciună şi interes.
Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este bine pentru ei.
În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.
Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).
Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.
Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).
Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).
Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:
“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).
Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5:6-11).
Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre viaţă veşnică?
Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane, promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă, îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!
Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a informaţiei?
Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai sus.
Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).
Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).
Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.
Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).
Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).
Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).
Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).
Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare?