8 apr. 2018

HRISTOS A ÎNVIAT!



HRISTOS A ÎNVIAT!

În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!


Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (2Corinteni 5:20,21)


Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat (2Corinteni 5:15)

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui (Romani 10:9)

14 ian. 2018

PRIETENIA LUMII

   “Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30)

Lucrarea de amăgire, pe care Dumnezeu a trimis-o pentru a-i da în vileag pe necredincioşii care s-au lăsat conduşi de minciună, i-a acaparat pe aceştia de o manieră aşa de puternică, astfel că aceşti oameni au devenit atât de orbiţi încât nu vor mai putea nicidecum vedea lumina adevărului, pentru că nici nu o vor şi de aceea nici nu o caută. De acum ei nu vor mai urma decât minciuna şi pe promotorul acesteia, convinşi fiind că urmează însuşi adevărul: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Matei 18:7).
Aceasta se întâmplă deoarece, în urma necredinţei lor, şi-au pierdut harul şi nu mai pot distinge între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între viaţă şi moarte, aşa încât vrăşmaşul va putea să le vânture sufletele, după reaua sa plăcere, ca pe un fum sau nişte frunze uscate aflate în calea vântului. 
Vedeţi cum lumea în care existăm s-a schimbat radical şi accelerat chiar sub ochii noştri, ajungând să trăim ca într-un carnaval continuu, în care cei care se deformează cel mai pronunţat şi se exhibă cât mai indecent devin lideri ai unei mulţimi seduse de puterea răului şi de fascinaţia libertinajului.
Dincolo de obsesia stăpânirii mondiale, seducătorii propagandişti ai acestui nou stil de viaţă pun în practică nu numai instrumente economice, politice şi religioase, dar şi instrumente de manipulare a maselor, încercând a le prinde pe acestea într-o plasă invizibilă şi, limitându-le astfel libertatea, să le transforme în mase debusolate, gata a se preda necondiţionat idolilor prefabricaţi ce le vor promite securitate lumească şi să adopte orice comportament li se va induce, de la cel grosier materialist, la cel fals spiritual.
Oamenilor li se va predica toleranţa ca normă de conduită spre a putea fi educaţi a accepta, în numele unei libertăţi a diversităţii, manifestarea răului sub multiplele sale feţe, ca pe fireşti evoluţii umane, devenind în consecinţă incapabili de a mai discerne binele de rău şi fiind menţinuţi într-o infailibilă stare de disoluţie, devenind pe zi ce trece tot mai depersonalizaţi şi obedienţi unor lideri ascuns impuşi de către o ocultă dedicată stăpânitorului acestei lumi.
Minciuna va funcţiona atât de bine încât oamenilor le va deveni imposibil a sesiza că, în timp ce ei sunt desolidarizaţi şi aflaţi tot mai mult la cheremul sorţii, armata stăpânului din umbră va deveni tot mai unitară şi indestructibilă în voinţă şi fapte, consolidând o putere discreţionarâ ce va fi, în final, predată fiului pierzaniei.
Cum necredincioşii sunt majoritari, se poate spune că dacă până acum au dat tonul în lumea asta, de acum încolo o vor stăpâni şi o vor distorsiona de o aşa manieră încât să le răspundă necondiţionat poftelor lor, ca să-şi satisfacă superegourile deformate şi din ce în ce mai dezumanizate, nemaiacceptând decât laude şi motivaţii tot mai perverse ale faptelor lor: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Ei vor face presiuni pentru abandonarea definitivă a moralei creştine şi vor produce o nebunească răsturnare a valorilor astfel încât binele va deveni rău, adevărul minciună, iar fărădelegea normă firească de vieţuire.
De altfel toate acestea au început deja a se face simţite şi societatea se schimbă rapid în această direcţie, opresând în plin văz tot mai mulţi creştini devotaţi, iar pe alţii, amăgiţi sau înfricoşaţi, înrolându-i în cohorte de aderenţi ai unui stil de viaţă de neconceput pentru un creştin. Cu toţi aceştia se întâmplă exact după cum dinainte ni s-a spus: “Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. / Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. / Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. / Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:9-12), sau: “Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; / Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1,2).
Acei creştini care se declarau credincioşi, dar care de fapt erau căldicei, mulţumiţi fiind cu convenienţele oferite de viaţa lumească, cu siguranţă nu vor putea răbda până la sfârşit şi se vor preda întunericului, ajungând să comită abominabilele fapte, cot la cot cu necredincioşii. Cu aceştia se va întâmpla ceea ce Apostolul Petru profeţea în aceeaşi epistolă din care am citat mai sus: “Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. / Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. / Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2:20-22).
De aici vedem că aceasta nu este calea de urmat căci ea duce irevocabil la pierzanie.
Precum am arătat în numeroase rânduri, credinţa adevărată nu numai că este puterea vitală a creştinului, dar ea constituie şi garanţia perenă spre mântuire.
Aşa după cum am văzut Biblia ne relatează despre planurile lui Dumnezeu cu cei aleşi. Şi întotdeauna planurile lui Dumnezeu au fost bune deşi oamenii, pe moment, nu le-au înţeles şi nici nu au putut prevedea finalul lor.
Ceea ce ne împinge deseori la deznădejde şi rătăcire este natura noastră păcătoasă, dobândită în urma înşelăciunii şi rebeliunii originare, dar şi a concesiilor făcute obiceiurilor lumeşti pe parcursul vieţii pământeşti.
Iată ce a îndemnat-o Iisus pe Marta, una din surorile lui Lazar (cel ce ulterior va fi înviat de Domnul), când a poposit în casa lor şi aceasta se trudea din greu, fiind preocupată exclusiv de a-i mulţumi, pe El şi pe ucenicii Lui, prin munca mâinilor sale:
“Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. / Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. / Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. / Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; / Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:38-42).
Noi trebuie ca mereu să ne amintim că descurajarea şi renunţarea nu vin de la Dumnezeu. El este permanent autorul speranţei.
Dacă vă confruntaţi în unele momente, de-a lungul vieţii, cu desnădejdea, aceasta poate rezulta din deciziile şi acţiunile unor păcătoşi care se răsfrâng asupra voastră. Sau poate culegeţi roadele acceptării şi practicării unor proaste obiceiuri.
Ca să puteţi descoperi speranţa din planurile iubitoare ale lui Dumnezeu şi să vă ţineţi ferm de ea trebuie să-L urmaţi pe Iisus Hristos, singurul nostru Mijlocitor şi Mântuitor, reamintindu-vă permanent vorbele Sale: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Apoi aprofundaţi şi cele consemnate de Ioan:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11 – sublinierea îmi aparţine).
Vedeţi ce ni se spune? Că sacrificiul lui Iisus Hristos pentru a ne răscumpăra pe noi păcătoşii, urmat de înălţarea Sa la cer au adus nu numai promisiunea mântuirii noastre (am văzut în ce condiţii) dar şi judecata stăpânitorului acestei lumi. Acesta a fost judecat şi asta înseamnă că urmează să-şi primească pedeapsa împreună cu toţi cei ce l-­au urmat, abandonându-L pe Dumnezeu şi negându-L pe Domnul Iisus Hristos.
Împreună cu ei se vor afla şi cei căldicei care şi­-au uitat prima dragoste şi au apucat pe calea cea largă a lumii dar dintre care, la final, mulţi vor dori să revină alături de credincioşii fideli şi răbdători. Va fi însă prea târziu, aşa cum Iisus a avertizat: “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16).
Sau cum a prefigurat în următoarea parabolă:
“Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. / Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. / Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. / Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. / Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. / Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! / Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. / Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. / Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. / Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. / Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. / Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25:1-12).
De aici înţelegem şi mai bine că nu există lucruri sau zone gri. Iisus a afirmat foarte clar: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).
Deci noi ori spunem da lui Iisus şi vom putea fi cu El, fie Îl refuzăm şi ne vom afla ca inamici ai Săi. Spunându-I da vom fi cei ce vom apuca pe calea cea îngustă ce ne va conduce în împărăţia Sa. Refuzându-L, vom apuca pe calea cea largă, chiar dacă nu ne vom da seama şi, rătăciţi, ne vom amăgi că L-am cunoscut pe Hristos şi că multe intenţii bune am avut şi multe lucruri bune am făcut în numele Său. Dar nu ce susţinem noi este adevărul, pentru că dacă rătăcim, înseamnă că am răspuns mai repede lucrării de amăgire a diavolului decăt ofertei lui Dumnezeu şi nu numai că nu vom fi recunoscuţi de Iisus, dar vom fi respinşi definitiv: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. / După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi, / Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. / Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13: 24-27).
Degeaba mulţi vor avea convingerea că au săvârşit o mulţime de fapte pe placul lui Dumnezeu astfel încât Domnul să nu îi şteargă din Cartea Vieţii, fiindcă nu vor fi judecaţi numai după cele câteva fapte bune făcute. Dacă nu au crezut în Fiul Său şi nu şi-au pus credinţa în El, replica finală pe care o vor auzi va fi “Nu vă cunosc pe voi”. Adică ceea cu ce ei s-au mângâiat, certitudinea că nutrind aleatoriu intenţii bune şi făcând anumite fapte bune, vor constata că a fost numai o înşelăciune abil strecurată de tatăl minciunii pe care ei au acceptat-o cu uşurinţă deoarece era foarte convenabilă suficienţei lor, croită pe acceptarea fără discernământ a convenienţelor lumii acesteia. Astfel, în loc de a stabili o relaţie personală cu Hristos, ca precondiţie a Mântuirii, ei au devenit lucrători ai nedreptăţii prin stabilirea unei astfel de relaţii chiar cu stăpânul întunericului, pe care o vor dezvolta şi practica din ce în ce mai mult. Asta însemnând că ei preţuiesc mai mult lumea asta, plina de corupţie şi de o multitudine de rătăciri, decât darul lui Dumnezeu care se poate obţine numai prin credinţă, ajungând într-o altă situaţie asupra căreia am fost avertizaţi: “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16:13).
Revenind puţin, să vedem ce fel de relaţie este aceea în care unii se aşteaptă şi pretind să primească totul de la cealaltă parte dar vor să dea în schimb numai ceea ce le convine, de multe ori pretinzând că ceea ce oferă este maximul ce poate fi dat în acea relaţie şi, prin urmare, relaţia respectivă depinde în principal de eforul lor. Aceasta este o relaţie construită pe minciună şi interes.
Procedând astfel vor ajunge uşor a pretinde că ei se străduiesc, dau totul, dar Dumnezeu nu îi ascultă şi nici nu le răspunde şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce consideră ei înşişi că este bine pentru ei.
În felul acesta îşi lasă sufletele cotropite de mândrie, nerecunoştinţă, poftă nestăpânită, minciună, ură şi orice alte nedreptăţi care le servesc intereselor lumeşti conjuncturale.
Cu ei, din acel moment, se va întâmpla ceea ce Apostolul Iacov a punctat fără a ezita câtuşi de puţin în exprimare: “Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:2-4).
Din nou vedem ce înseamnă calea cea largă pe care aleargă cei mai mulţi din această lume.
Nu necazurile ivite în calea lor îi determină să facă o astfel de alegere, ci propriile pofte şi lipsa exerciţiului de a le ţine în frâu. Căci un adevărat creştin este pregătit deja ca, în lumea aceasta, necazuri să aibă. Dar, pe lângă această pregătire, el a învăţat că toate încercările sunt bune dacă ştii cum să le primeşti: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1:2-4).
Prin încercări ne lămurim şi ne şlefuim şi putem deveni desăvârşiţi, gata a prelua jugul lui Hristos, după cum ne-a şi îdemnat: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).
Încercarea deci nu îl va speria pe adevăratul creştin şi nici nu-l va dărâma. Dimpotrivă, fiindcă el ştie că prin ea credinţa sa se va întări şi nimic nu-i va mai putea înăbuşi darul harului lui Dumnezeu:
“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. / Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, / Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde / Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5:1-5).
Şi aşa este firesc, deoarece dacă am putut prin sacrificiul lui Iisus să căpătăm iertarea păcatelor noastre şi împăcarea, intrând astfel în dragostea lui Dumnezeu şi ştiind că Dumnezeu niciodată nu se schimbă, cine oare ne va mai putea scoate de sub mâna Acestuia: “Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:28), “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. / Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. / Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. / Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. / Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. / Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Romani 5:6-11).
Prin aceasta am căpătat dreptul de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi, faţă de o asemenea inegalabilă onoare, ce altceva ne mai poate tenta sau înfricoşa, ştiind că neputinţa ne-a fost transformată în putere, spre viaţă veşnică?
Trăind în lumea asta suntem martori la un proces de degradare accelerată a omului care s-a lăsat prins în mrejele aruncate de satana sub forma unor tentaţii atent disimulate de formulări ca libertate, diversitate, drepturi sau progres, dar care se materializează sub foma de libertinaj, fărâmiţarea moralei şi ascensiunea promiscuităţii subumane, promovate ca nou stil de viaţă a unei societăţi mai mult decât prezumţioasă, îmbătată de iluzia că prin ştiinţă şi tehnologie îşi poate asigura puteri nemărginite, devenind propriul său dumnezeu. Iată cum vechea iluzie ce a constituit premiza păcatului originar se revigorează prin aceeaşi lipsă de credinţă a omului!
Cum este cu putinţă aceasta în plină eră a informaţiei?
Foarte simplu, prin alegerea greşită a celui căruia vrei să te supui şi să-l urmezi, precum am văzut în avertismentul citat mai sus.
Trăim acum o epocă materialistă aproape exculsivistă, aşa cum se ajunsese şi pe vremea lui Noe. Aceasta a stimulat manifestările trupeşti, carnale, care, la rândul lor, conduc la subminarea moralei, dărâmând ultimele bariere ale rezistenţei în faţa unei ofensive pernicioase a fărădelegii. Din leagănul lui Dumnezeu omenirea s-a aruncat cu exuberanţă pe plasa de acrobaţie a minciunii abil ţesută de tatăl acesteia şi face tumbe caraghioase, ca un căţel în faţa stăpânului său, spre marele deliciu al acestuia ( fac o astfel de afirmaţie fără intenţia de a jigni, dar cu cea declarată de a şoca): “Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; / Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. / Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:5-8).
Ce cale simplă de abandonare a lui Dumnezeu: renunţi la darul harului pe care ţi l-a făcut Acesta şi te predai trupeşte plăcerilor senzuale cu care îţi umpli existenţa efemeră, renunţi la credinţa în promisiunile lui Iisus Hristos şi te înhami ca un animal la căruţa noului tău stăpân, satana care o conduce spre pieire: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Iuda 1:10).
Numai uitându-ne în jurul nostru şi ne putem cu facilitate da seama cât de largă trebuie să fi devenit calea aceasta pentru a-i putea primi pe toţi cei care au apucat chiar acum pe ea.
Dincolo de durerile pricinuite de aceşti dezlănţuiţi necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnetic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).
Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).
Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3).
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11).
Rătăcirea necredincioşilor îi pune pe aceştia în imposibilitatea de a mai fi cunoscuţi de Dumnezeu, ceea ce va conduce la respingerea lor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: “Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:9).
Cei chemaţi la nunta Mielului sunt adevăraţii credincioşi care, prin acceptarea lui Iisus Hristos şi credinţa în El, s-au făcut vrednici de viaţa veşnică: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Rezultă că marea întrebare la care trebuie să-şi răspundă fiecare este: ce îmi doresc cu ardoare? 

29 iul. 2016

DEFINITIVA SEPARARE

“Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. / Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:12,13) 

Partasia cu Iisus Hristos, respingerea Acestuia si separarea finala

Instaurarea apostaziei şi înlăturarea Duhului Sfânt sunt ultimele şi cele mai grave simptoame ale unei lumi în care păcatul, devenit prevalent prin acceptarea sa de către oameni, s-a cronicizat şi începe a avea puseuri din ce în ce mai dese şi mai intense şi de o întindere tot mai largă. 
Acesta este de aceea şi timpul în care răbdarea lui Dumnezeu ajunge la limită, iar mânia Sa începe a se manifesta, mai întâi sub forma unor dure avertismente, iar în cele din urmă prin acţiuni directe de sancţionare a răului, care vor culmina cu judecata şi pedeapsa finală. Adică binele şi răul vor fi din nou separate de către Dumnezeu, de data aceasta definitv.
“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Într-un astfel de context escatologic nici nu este de mirare că şi cuvântului lui Dumnezeu incepe, prin acţiunea voluntară a oamenilor, să-i fie redusă aria de influenţă asupra lumii şi, drept urmare, răul se dezlănţuie nestingherit, rupând toate zăgazurile umane şi împiedicând tot mai virulent accesul oamenilor la sămânţa aducătoare de rod, până la  producerea unei schimbări ireversebile de comportament a acestora.
Să ne reamintim, din pilda semănătorului, ce semnifică sămânţa:
“Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11).
De asemenea, tot aici ni s-a spus că sămânţa căzută între spini va fi înăbuşită prin creşterea spinilor:
“Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat” (Marcu 4:7).
Iar semnificaţia acestora este comportamentul oamenilor:
“Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, / Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4:18,19).
Aceasta este cea mai lată cale spre pierzanie, atât pentru că este adoptată şi de marea majoritate a aşa-zişilor creştini, dar şi pentru că are o susţinere puternică în auto-suficienţa oamenilor şi în aşa-zisa lor dorinţă de emancipare.
În pilda respectivă se mai vorbeşte şi despre sămânţa căzută lângă cale, precum şi de cea căzută în locuri stâncoase, ambele având parte de o existenţă efemeră datorită acţiunii directe şi intensive a forţelor malefice asupra unor oameni debusolaţi şi care, de fapt, nu se află în căutarea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot păstra nici harul şi nici cuvântul Acestuia.
“Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evrei 3:14).
Dar toţi cei care pretind că primesc cuvântul lui Dumnezeu şi că îl ascultă şi îl urmează, deşi ei se iau unul după altul şi practică predanii omeneşti de sorginte lumeacă sau, şi mai rău, diabolică, sunt de fapt cei care se află într-o mare iluzie: obişnuinţa lor de a cocheta cu păcatul îi conduce la adoptarea unei ipocrizii endemice pe care şi-o împărtăşesc unii altora, adoptând un stil de viaţă ce-i înstrăinează constant şi tot mai accelerat de cuvântul lui Dumnezeu, devenind nu numai opaci faţă de acesta, dar şi tot mai nepricepuţi în a-l înţelege.
“Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere” (2Corinteni 10:12).
De ce devin nepricepuţi?
Pentru că înstrăinându-se de Dumnezeu şi înăbuşind, pe cale de consecinţă, cuvântul Acestuia, ei resping harul lui Dumnezeu acordat prin Duhul Sfânt şi devin oameni fireşti ce trăiesc după înţelepciunea veacului, pierzând abilitatea de a înţelege înţelepciunea de taină a Domnului şi, ratând posibilitatea de a deveni oameni duhovniceşti, rămân pururi rătăciţi, ajungând, prin oponenţă, vase ale mâniei.
“Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. / Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (1Corinteni 2:14,15).
În felul acesta ei se autoizolează în împărăţia întunericului, rămânând de-a pururi separaţi de Dumnezeu şi de viaţa creată de Acesta.
“Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, / Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; / Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei” (Efeseni 4:17-19).
Autorenunţând la darul lui Dumnezeu şi pierzând harul Acestuia, astfel de oameni se degradează continuu şi progredient, sfârşind prin a pierde orice şansă de a se schimba şi evolua către stadiul de om duhovnicesc, spre a se putea afla pe calea infailibilă a adevărului către viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu.
“Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, / Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; / Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:20-24).
Devenind lipsiţi de credinţă ei pierd odată cu harul lui Dumnezeu şi dreptul de moştenire a făgăduinţei Acestuia, căzând şi rămânând de-a pururi prinşi în cursa diavolului spre a-i face voia, cultivând în trupurile lor, luându-se după basme lumeşti şi băbeşti transpuse ştiinţific şi acordându-şi unul altuia o slavă omenească, la nimic folositoare, decât spre saţiul trupului, desprinzându-se astfel de adevărata viaţă.
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. / Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea” (1Timotei 4:8,9).
Astfel de oameni îşi pierd comuniunea sau posibilitatea comuniunii cu Duhul Sfânt şi rămân pururea rătăciţi şi mânaţi în toate de simţurile şi poftele lor, devenind răzvrătiţi faţă de Dumnezeu, fiind preponderent senzuali, dependenţi de trup şi de pletora stimulilor agreaţi de acesta, lăsându-se supuşi de o stricăciune care se va extinde nestingherită de la trup către suflet.
“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:7,8).
Ei devin, prin propria alegere, vase golite de conţinut, pe bună dreptate numite vase ale mâniei lui Dumnezeu, de acelaşi fel cu cele ce au mai trezit în vremurile antediluviene intervenţia lui Dumnezeu, datorită destrăbălării lor, prin alipirea şi împerecherea cu îngerii căzuţi, cărora le-au devenit obedienţi fideli.
“Dar Domnul Dumnezeu a zis: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" (Facerea 6:3).
Sau atunci când îndelunga Sa răbdare, în loc să fi fost onorată cu întoarcerea la păstrarea legământului, a fost măcinată de compromisuri peste compromisuri făcute păcatului.
“Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate” (Isaia 30:1).
Şi iată ce-a spus Dumnezeu despre această atitudine:
“E cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?” (Ieremia 5:9).
Ei nu mai pot fi biruitorii care vor moşteni împărăţia căci, odată cu înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu, au pierdut şi ceea ce Domnul pusese în ei, Duhul Sfânt care putea să le confere calitatea de biruitori prin credinţă, devenind, prin urmare, acoliţii potrivnicului, adică tatălui minciunii de care s-au lăsat amăgiţi şi căruia i-au dat slava lumească în care au ajuns să i se închine aceluia.
“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. / În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. / Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. / Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă” (1Ioan: 1-4; îngroşarea îmi aparţine).
Dar pierderea Duhului Sfânt duce şi la înăbuşirea cuvântului lui Dumnezeu care ar fi putut să îi conducă la credinţă şi deci la mântuire.
“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1:21).
Ei rămân lipiţi de mulţimea necredincioşilor care nu mai sunt pentru Dumnezeu decât vase ale mâniei sale.
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Odată cu pierderea Duhului Sfânt ei devin definitiv neascultători şi prizonieri ai întunericului, nemaiavând de aşteptat decât judecata finală.
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Iar judecata finală este cea care va pronunţa definitiva separare, aşa după cum aceasta a fost liber consfinţită încă din această viaţă pământească, prin propria alegere şi practicare de către fiecare individ:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. / Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. / Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. / Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:31-34).
“Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).
Amin!

23 dec. 2015

CRĂCIUN FERICIT!



Crăciun luminos, că s-a născut Hristos!

 

 


“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)



“Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14)



   Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!



Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)




7 nov. 2015

APOSTAZIA

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat" (Romani 1:21)

 Mulţi aşa-zişi creştini se ţin de tumultul tendinţelor acestei lumi şi declară că fac aceasta pentru că Biblia nu le oferă totul iar ei simt nevoia de a cunoaşte şi a înţelege mai mult. Dar ei nu fac aceasta din motivul declarat, deoarece nici nu se obosesc să citească Biblia căci ei, de fapt, îşi doresc altceva şi, în necunoştinţă de cauză, caută aiurea teorii, profeţii, previziuni, atitudini şi modele pe care să le urmeze fiindcă le satisfac atât propriul ego, cât şi pentru că le aduc o iluzorie recunoaştere mondenă din partea celorlalţi oameni afiliaţi aceluiaşi stil de viaţă, de sorginte exclusiv lumească. 
Cei mai mulţi pomenesc numele lui Dumnezeu pentru a dovedi celorlalţi că sunt creştini, dar nu îi urmează cuvântul, pe care de altfel nici nu îl cunosc şi nici măcar nu mai cred în puterea Acestuia. 
“Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:16). 
În felul acesta ei au ajuns să practice diverse predanii omeneşti care înlocuiesc învăţătura creştină cu tradiţii şi obiceiuri lumeşti de sorginte ocultă, aderând de bunăvoie la diverse forme de misticism, sub pulpana satanică din care acestea îşi trag seva. 
"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,9). 
Asta nu înseamnă altceva decât de a se sui voluntar în trenul ereticilor şi a-şi săvârşi călătoria vieţii alături de ei, ignorând şi, de aceea, devenind mai întâi insensibili şi mai apoi surzi la cuvântul lui Dumnezeu. 
Astfel de “creştini” vor fi sufocaţi de grijile lumeşti şi vor devia continuu de la calea cea bună, pierzând harul lui Dumnezeu şi înrolându-se în batalioanele nimicniciei, rătăcitoare pe largile căi ale pieirii. 
“Că ei (n.n. Apostolii) vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1:18,19). 
Ei au refuzat definitiv calea cea bună şi se avântă pe căile pierzaniei. 
“Multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Proverbe 16:25). 
O astfel de viaţă înstrăinată şi dezorientată nu va avea alt fundament decât o atitudine partizanală faţă de dorinţele care îi animă, ceea ce îi va conduce către lumea patimilor de diverse naturi unde, dacă nu îşi vin rapid în fire, vor rămâne înrobiţi până când va fi prea târziu ca să se mai poată desprinde de corifeii nelegiuirii şi să se mai poată libera: 
“Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; / Ei înşişi fiind nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre” (2Petru 2:12,13). 
“Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, / Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. / Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. / Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi” (2Petru 2:17-29). 
Ei îl sfidează pe Dumnezeu şi se încurajează unul pe altul cum că lucrurile aşa au fost întotdeauna şi Dumnezeu ori nu există, ori nu pedepseşte pe nimeni, El fiind transformat de minţile lor într-un fel de accesoriu la care poţi eventual face apel la necaz sau pe care îl poţi blama pentru nereuşitele personale. 
Dar cuvântul lui Dumnezeu spune clar: 
“Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: "Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. / Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte". / Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? / Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12:5-8). 
De aceea vor ajunge să iubească şi să caute întunericul, în speranţa că faptele lor nu vor fi văzute şi/sau vor putea fi motivate pe considerentele unor filozofii şi ştiinţe inventate de ei, pentru saţiul trupului. O adevărată nebunie, dezvăluită chiar de cuvântul lui Dumnezeu: 
“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22). 
Aceştia mai întâi s-au înstrăinat, iar după aceea, robiţi fiind de păcat, Dumnezeu îi lasă să-şi consume patimile în împărăţia întunericului, autocondamnând-se astfel la moartea veşnică: 
“Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. / Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac’ Romani 1:28-32). 
În felul acesta, pierzând harul lui Dumnezeu, ei se împietresc, rămânând sub stăpânirea întunericului şi devenind astfel vase ale mâniei, pe care Dumnezeu le va folosi ca atare în planurile Sale. 
“Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire” (Romani 9:22). 
Cum vi se pare? S-au generalizat aceste rele în întreaga lume, sau ele constituie excepţii de la modul de viaţă cotidian cu care ne confruntăm?! 
Evident că ele s-au globalizat (ca să apelez la un cuvânt aflat la ordinea de zi) şi asta înseamnă că apostazia a început să se instaureze în pas alert  pe toată faţa pământului şi că, în curând, mai curând decât ne imaginăm, va deveni iluzoriul far călăuzitor al unei omeniri iremediabil debusolată. 
Omenirea apostaziată va intra subit în durerile facerii - dacă nu cumva deja a şi intrat – şi va da naştere exponentului tuturor relelor, împreună cu ai cărui stăpâni şi acoliţi, dar şi alături de regatele lor temporare, iadul şi moartea, vor fi aruncaţi, în ziua Domnului, definitiv în afara împărăţiei luminii, în iazul de foc, unde îşi vor petrece o înspăimântătoare eternitate la care, repet, s-au autocondamnat prin libera lor alegere. 
Am insistat asupra acestora pentru a pune în discuţie, cu scopul de atenţionare, acum când toată lumea este preocupată, într-o formă sau alta, de sfârşitul lumii, că acesta nu se va petrece până când Duhul Sfânt nu va fi îndepărtat din lume şi apostazia instaurată cu toate cohortele şi instrumentele sale de guvernare. 
“Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. / Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, / Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2Tesaloniceni 2:2-4). 
“Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. / Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte (n.n. Duhul Sfânt). / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 6-12). 
Am spus aceste lucruri şi pentru a înţelege de ce pentru credincioşi este tot mai greu să-şi păstreze credinţa într-o astfel de lume. Pentru că ei sunt acum chinuitor împresuraţi de trupele întunericului, care se pregătesc pentru instaurarea împărăţiei întunericului, şi simţurile lor sunt bombardate cu toate produsele acestei globale diversiuni, cu scopul de a-i absorbi în ea şi pe aleşii Domnului, prin descurajare, înşelăciune, iluzionare, înficoşare ş.a.m.d., spre a consolida puterea diavolului, în oarba şi ridicola sa trufie de a se asemăna lui Dumnezeu şi chiar a se pune mai presus de Acesta. 
Cu toate aceste ei trebuie să rămână până la sfârşit izvoare de lumină în această lume, aşa cum au şi fost de la înălţarea lui Hristos, îmblâzind această lume atât cât a fost cu putinţă şi tragând pe calea cea bună pe toţi cei ce-l căutau pe Domnul, prin îndemnuri şi exemplul propriu. 
De aceea, printre alte multe învăţături, li s-a şi spus: 
“Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. / Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. / Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". / Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. / Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12:17-21). 
Dar credinţa adevăraţilor credincioşi, biserica lui Iisus Hristos, nu va putea fi smulsă de la ei din mai multe motive. 
În primul rând pentru că ei se află în mâna protectoare a lui Hristos, acoperită şi de mâna lui Dumnezeu: 
“Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. / Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. / Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:28-30). 
În al doilea rând pentru că ei sunt biserica lui Hristos asupra căreia satana nu are nicio putere: 
“Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). 
În al treilea rând pentru că toţi credincioşii au primit în ei Duhul Sfânt prin botezul Domnului şi acesta este mai puternic decât vrăjmaşul: 
“Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său” (1Ioan 4:13). 
“Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1Ioan 4:4, îngroşarea îmi aparţine). 
Iată cum sunt ei din Dumnezeu: 
“Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, şi oricine iubeşte pe Cel care a născut iubeşte şi pe Cel ce S-a născut din El” (1Ioan 5:1). 
“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). 
Şi prin toate acestea ei sunt înzestraţi cu un întreg arsenal de mijloace de apărare care sunt infailibile chiar şi în faţa stăpânitorului acetei lumi, şi nu numai a acoliţilor acestuia. 
“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18). 
În al patrulea rând, pentru că, pe cale de consecinţă, toţi adevăraţii credincioşi sunt biruitori: 
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.  / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5:4,5). 
În al cincilea rând pentru că Hristos le-a lăsat poruncă: 
“Însă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni” (Apocalipsa 2:25). 
În al şaselea rând pentru că, ţinându-şi credinţa, au o asigurare dată prin cuvântul lui Dumnezeu: 
“Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (1Tesaloniceni 5:9). 
Iar în al şaptelea rând pentru că Domnul Iisus Hristos i-a îndemnat ca atunci când vor vedea semnele vremurilor din urmă să prindă curaj şi să nu se teamă: 
“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28). 
Şi nu numai atunci nu trebuie să se teamă, ci nicicând altcândva, căci Iisus Hristos le-a lăsat prin viu grai şi următorul precept: 
“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). 
Urmaţi deci cu încredere, spre a fi biruitori, îndemnul Apostolului Pavel: 
“Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea (n.n. predaniile şi faptele lumeşti) şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. / Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori. / Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce, în faţa lui Ponţiu Pilat, a mărturisit mărturisirea cea bună: / Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (1Timotei 6:11-14). 
Căci astfel veţi primi cununa mântuirii: 
“Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”(Apocalipsa 2:7). 
Amin. 

23 oct. 2015

UN GHID CREŞTIN - extras 10

DATORII NEPLĂTITE

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). 

  Odată un creştin devotat, ajuns prin graţia lui Dumnezeu un mare moşier, preocupat fiind de condiţia spirituală a oamenilor ce lucrau pe pământurile sale, a ţinut să le ofere o pildă originală şi impresionantă cu privire la starea credinţei lor. 
Iată deci cum a procedat.
Cu o săptămână mai înainte de programul pe care l-a făcut cunoscut a afişat în punctele cele mai circulate ale domeniilor sale un anunţ cu următorul conţinut:
”Atenţie! Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul locuinţei mele de campanie. În acel interval de timp sunt hotărât să achit toate datoriile pe care cei ce muncesc pe moşia mea le au. Condiţia este să aduceţi cu voi toate înscrisurile neachitate doveditoare!“
În toate zilele acelei săptămâni anunţul respectiv a fost principalul subiect de comentarii pentru locuitorii din zonă. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită apărută pe nepusă masă. Unii o socoteau drept o propunere superficială, alţii prea naivă, ori îşi ziceau că „aici este ceva la mijloc”. O parte însemnată a oamenilor era de părere că moşierul a luat-o razna, căci cine mai auzise vreodată ca, un om cu judecată deplină, să se angajeze a face o asemenea operă de binefacere către nişte sărăntoci.
Şi tot aşa o ţinură până când se împlini sorocul amintit. Atunci, nenumăraţi oameni începură a se strânge totuşi la uşa biroului moşierului, astfel încât la ora 10 se adunase o adevărată mulţime stăpânită de curiozitate dar şi de o oarecare speranţă.
Exact la un minut după ora 10, moşierul, împreună cu secretarul său, coborâră din maşină şi, fără a scoate un cuvânt sau a privi pe cineva, intrară în birou. Tot atunci sosi şi preotul marii biserici care fusese ridicată prin bunăvoinţa moşierului. Acesta trecu liniştit printre cei prezenţi şi îi urmă pe cei doi înăuntru, iar uşa se închise în urma lor.
Oamenii de afară, după o clipă de linişte profundă, începură a-şi da cu părerea: “Să fie ceva la mijloc sau nu?!”, “o fi fost serios anunţul sau vrea să facă băşcălie pe seama noastră?!”, “sau poate că vrea să ne ducă de nas şi să ne umilească pe seama datoriilor noastre“.
Totuşi, unii amintiră că propria lui semnătură se afla sub anunţ şi că asta arată că nu va abuza de propriul său nume, putând astfel deveni nedemn de încredere şi compromiţându-şi pentru totdeauna onorabilitatea.
Tot purtând astfel de discuţii, se scurse o oră fără ca vreun om sa fi intrat spre a-şi fi prezentat facturile neachitate.
Văzând că timpul zboară fără niciun folos, ei au început a se îndemna unul pe altul să intre şi să-şi prezinte cazul. Numai că cel astfel sfătuit îi răspundea celuilalt: “Ştii, eu nu am aşa mari datorii ca tine... tu ai mai multă nevoie decăt mine... încearcă tu mai întâi...“ Şi aşa se scurgea implacabil şi puţinul timp ce le mai rămăsese.Repede şi pe nesimţite se făcuse ora 11:30, când o pereche de oameni vârstnici, care locuia în satul cel mai îndepărtat de biroul moşierului, sosi la faţa locului. Bătrânul, care ţinea în mână o legăturică de hârtii, întrebă cu voce slăbită şi tremurândă pe unul din cei deja aflaţi acolo: “Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate datoriile celor ce vin acum la el?“ Răspunsul dispreţuitor şi rece pe care îl primi fu: “Până acum nu a platit niciuna!“, după care un altul adăugă: „Eu cred că totul este numai o amăgire!“
Ochii celor doi bătrâni se umplură de lacrimi la auzul acestor vorbe, iar femeia zise cu voce stinsă, ca pentru sine: “Şi noi care chiar credeam că este adevarat; aşa ne mai bucuram că am putea şi noi muri liniştiţi, fără datorii.“
Necăjiţi până peste măsură dădură să plece înapoi când cineva le strigă: „Încă nu a încercat nici unul de aici. De ce nu intraţi? Dacă vă va plati hârtiile să veniţi repede afară ca apoi să intrăm şi noi!“
Aşa că cei doi, care îl luaseră pe moşier pe cuvânt, cu sfială şi cu inimile încă tremurându-le, deschiseră uşa şi intrară în birou.
Acolo li se spuse: „Bine aţi venit“.
Bătrânul se încumetă a întreba dacă anunţul este adevărat. Secretarul îi răspunse: “Credeţi că domnul pentru care munciţi v-ar putea înşela? Daţi-mi toate hârtiile voastre neplătite!“ Ei i le înmânară pe toate iar secretarul adună sumele pe loc şi le eliberă un cec semnat de moşier. Cu inima tresăltând de bucurie, după ce au mulţumit cum s-au priceput ei mai bine, au dat să părăsească biroul, dar moşierul le spuse: “Vă rog, mai rămâneti înăuntru încă puţin, până ce biroul se va închide fiind ora 12.“ Ei răspunseră grăbit că afară aşteaptă mulţi ca să intre şi ei după ce s-au încredinţat că oferta este adevărată. Moşierul însă rămase la hotărârea sa şi răspunse neclintit: “Voi m-aţi luat pe cuvânt şi aţi intrat cu încredere. Şi ceilalţi de afară trebuia să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie platite datoriile.“
Aşa treceau ultimele minute. Mulţimea de afară se uita din ce în ce mai neliniştită spre uşă. Dar niciunul nu îndrăznea să apese pe clanţa uşii şi să încerce să intre, cum făcuseră cei doi bătrâni. În fine, la ora 12 fix, perechea de bătrâni ieşi cu feţele luminate de bucurie. “Şi-a ţinut cuvântul?“, întrebă mulţimea pe cei doi. “Da, uitaţi-vă, aici este cecul semnat de moşier, la fel de preţios ca libertatea noastră!“. “De ce nu aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?“. “Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru pentru a afla dacă mai este cineva care l-a crezut pe cuvânt aşa cum am făcut noi“.
Nu mai dură mult şi ieşi şi moşierul, urmat de secretarul său şi se grăbiră spre automobil. S-a creat imediat o îmbulzeală, fiind asaltaţi de către mulţime; oamenii întindeau spre ei facturi şi alte hârtii neachitate. Unii începură chiar a striga nerăbdători: “Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?“. Dar nu fură luaţi în seamă. Totuşi, înainte de a se urca în maşină, moşierul se întoarse spre oameni şi, pe un ton liniştit dar ferm, le spuse: “Acum este prea târziu. Aţi avut prilejul care a fost anunţat cu suficient timp înainte. Eu v-aş fi achitat toate datoriile, însă voi nu m-aţi crezut.“Apoi se sui în maşină şi această plecă imediat.
Desigur că oamenii nu au fost încântaţi să audă acestea şi au început să-şi manifeste obida făcând un vacarm din care cu greu se mai putea înţelege ceva. Deodată realizară că preotul nu plecase şi se afla în faţa lor cerându-le să facă linişte. Când oamenii se potoliră şi liniştea se lăsă asupra lor, preotul se folosi de moment pentru a le cere să asculte cele ce vroia să le zică.
Începu prin a compara evenimentele din dimineaţa respectivă cu modul de comportament prin care oamenii nesocotesc o altă şi mai mare ofertă gratuită, chiar una capitală, venită prin graţia lui Dumnezeu, anume aceea de a li se ierta păcatele, cu singura condiţie de a-şi pune credinţa în Iisus Hristos, Domnul lor al tuturor.
El le aduse aminte că Iisus este singurul Domn şi Mântuitor, Cel care poate să plătească şi să şteargă păcatele omenirii.
Făcând din întâmplarea zilei o pildă, preotul îi avertiză pe oameni, cu blândeţe, să nu se mai facă părtaşi înţelepciunii lumeşti, sfidând seriozitatea promisiunilor făcute de Hristos şi pierzând astfel oportunitatea de a beneficia de măreaţa ofertă a lui Dumnezeu, pentru că ceasul este târziu şi timpul rămas pentru acceptarea acesteia se scurge mult prea repede, luaţi fiind cu grijile şi cu plăcerile vieţii acesteia.
Oamenii, care la început l-au ascultat din curiozitate şi mai mult cu speranţa că li se va acorda un alt prilej de a beneficia de oferta moşierului, pe măsură ce preotul le vorbea au început să înţeleagă că numai superficialitatea şi răutatea lor i-a împiedicat de a primi ceea ce le fusese promis. Dar cuvântul moşierului, chiar dacă acesta era un om cinstit, a rămas un cuvânt al unui simplu om, fără prea mari repercusiuni pentru întreaga lor viaţă.
Cu mare teamă în suflete realizară cu cât mai grav este când nu te încrezi în Cuvântul Domnului şi iei în derâdere oferta Lui sau Cuvântul Său, ori nu vrei să accepţi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru că asta ar însemna să strici prietenia cu lumea aceasta!
Iisus Hristos a spus despre astfel de oameni: “…V-am spus şi nu credeţi… / Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele“ (Ioan 10.25,26).
Ce cumplită constatare ar fi ca, în ultima clipă, să vă daţi seama că aceste cuvinte vi se adresează personal şi că ele sunt sentinţa finală faţă de cum v-aţi folosit de viaţa temporală, care, aşa cum am mai arătat, este tot un dar gratuit primit prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu!
Nu credeţi?!
Vă mai aduceţi aminte parabola cu sămânţa căzută între spini? Întocmai aşa este cu majoritatea oamenilor în aceste vremuri din urmă. Ei au primit harul lui Dumnezeu, dar, lăsându-se purtaţi de moda şi tendinţele lumeşti, îl înăbuşă şi apoi îl abandonează printr-un proces mai îndelungat sau mai scurt, depinzând numai de rezistenţa pe care o mai opun, dar ajungând tot acolo.
Din când în când, mişcaţi de perseverenţa adevăraţilor credincioşi, vor face fapte din cele mai neaşteptate în speranţa că astfel vor rămâne în relaţie cu Dumnezeu şi vor rămâne în cartea vieţii. Asta şi ca urmare a faptului că se vor lăsa amăgiţi de tot felul de falşi profeţi şi învăţători pe care, datorită întoarcerii la starea de necredinţă, îi vor urma convinşi fiind totdeauna că acela este Păstorul cel Bun, deşi în realitate este unul dintre discipolii satanei: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (Ioan 10:1).
Lăsâdu-vă târâţi de obiceiurile lumeşti sunteţi scoşi de pe calea cea îngustă a mântuirii şi sunteţi traşi pe calea cea largă a pierzaniei, chiar dacă aveţi convingerea că urmaţi îndemnuri bine intenţionate ce vi se par în concordanţă cu bunele orânduieli. Numai că practicând tovărăşii rele aţi uitat adevăratul etalon şi, rătăcind, vă creaţi un sistem de alte aparente valori care vă vor supune şi atrage în rebeliune.
Vreţi să fiţi siguri că nu vi se poate întâmpla aşa ceva? Atunci toate cele ce le auziţi şi vedeţi în lumea aceasta treceţi-le prin filtrul Cuvântului lui Dumnezeu şi cu certitudine veţi rămâne numai cu ce vă este cu siguranţă folositor şi vă zideşte ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, căci scris este: “Şi celor câţi L-au primit (n.n. pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12), “Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3:26) şi “Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem” (1Ioan 3:1).

Comoara credinţei 

“Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (2 Timotei 1:14) 

Desigur că trăind în această lume, ce pare că a înnebunit, multe griji vă vor afecta, încât vor exista nenumărate situaţii în care veţi fi aproape de a fi debusolaţi. Dar deşi aceste griji, rezultate din coabitarea cu fiii acestui veac, vor părea a fi copleşitoare, ele nu trebuie să vă descurajeze sau, în cel mai rău caz, să vă supună.
Un adevărat credincios va căuta întotdeauna şi în primul rând la comoara sa, care începe în propriul suflet şi se întregeşte în ceruri. 
Din suflet îşi va extrage puterea de a înfrunta cu răbdare toate aceste griji “Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2Timotei 1:7). Iar cea din ceruri (“Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” – Matei 6:20) îi va conferi speranţă de nezdruncinat prin care va rezista în bătălia continuă ce o duce cu forţele subtile ale întunericului.
Încă vă mai îndoiţi că Dumnezeu ştie cu ce se confruntă fiecare om sau ceea ce se află în inima oricăruia dintre noi?
Ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu: “Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. / Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Luca 12:6,7).
Tocmai de aceea El nu poate nici să greşească şi nici să fie înşelat, pentru că El ştie întotdeauna adevărul despre fiecare şi cunoaşte încă dinainte care sunt aleşii Lui, pe care niciodată nu îi va scăpa din mâna Sa. Nu sunteţi siguri că aceasta ar veni chiar de la Domnul nostru?
Luaţi aminte la ce ni se spune: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12).
Iar Dumnezeu nu Îşi va uita niciodată făgăduinţele, dupa cum ne-a făcut cunoscut şi Apostolul Pavel: “Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci însuşi Dumnezeu a zis: "Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi" (Evrei 13:5).
Puneţi alături şi următoarea promisiune şi veţi deduce că grijile acestei lumi sunt tot o creaţie a neascultării în care omul a fost atras şi a răutăţii la care s-a făcut părtaş, mai mult sau mai puţin disimulate: “Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. / Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6:31-34), pentru că “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).
De aceea este capital să recunoaştem sacrificiul lui Iisus prin care am căpătat, prin credinţă, iertarea păcatelor.
Vă creează grijile acumulate sau reacţia voastră în faţa lor un sentiment de vinovăţie datorat unei abordări greşite? Chiar şi de acesta sunteţi eliberaţi dacă aveţi credinţă în Iisus Hristos şi vă e dor a avea părtăşie cu Acesta şi cu Tatăl: “Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate. / Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. / Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem. / Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. / Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:20-24).
Toate cele mai de sus ne arată cât de puternic şi plin de dragoste este Dumnezeu. Ştiind şi că El nu se schimbă niciodată în comparaţie cu orice altceva, cum am mai putea avea teamă de alterările trecătoare pe care păcatul le-a adus în această lume prin mijlocirea vicleană a celui rău?!
Promisiunile Sale, dătătoare de viaţă veşnică, sunt pentru noi un scut mai puternic decât orice lucrări făcute de alte creaturi aflate în rebeliune faţă de Dumnezeu, chiar dacă tangenţial aceste lucrări ne-au afectat:
“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2:1-7).
Pentru acele lucrări făcute de fiii neascultării, Dumnezeu Îşi păstrează mânia care se va aprinde la sfărşitul acestui veac viclean. 
Nu-i aşa că şi voi sunteţi mânioşi faţă de aceleaşi lucrări? Şi că de multe ori arde inima în voi spre a face dreptate? Nu uitaţi totuşi că puterea este a lui Dumnezeu şi că El nu vă va lăsa şi nici părăsi, aşa încât dreptatea se va face prin voia Acestuia, la ceasul hotărât de Acesta:
“Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. / Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. / Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". / Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. / Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12:17-21).
Poate vi se pare că aveţi ceva de pierdut?!
Oare încercările prin care aţi trecut nu v-au dezvoltat smerirea şi v-au desăvărşit credinţa, curăţindu-vă de urmările greşelilor pe care le-aţi săvârşit, devenind astfel un teren fertil pentru lucrarea lui Dumnezeu, precum Apostolul Pavel? “Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12:9).
Dar smerirea nu este numai lucrătoare spre zidire, ci ea este chiar temeiul pe care putem suferi toată lucrarea transformatoare care ne va face apţi a primi darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos: “Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).
Cum este aceasta cu putinţă? Aşa cum orice lucru este posibil prin puterea lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă, şi care i-a fost dată lui Iisus Hristos spre a o folosi asupra celor ce I-au fost daţi Lui:
“Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea lui Moise, / Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” (Fapte 13:38,39).
Prin urmare “Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12:26).
Ce aţi putea avea de pierdut când, eliberaţi fiind de griji, veţi putea să vă dedicaţi şi mai mult comuniunii cu Dumnezeu prin cele două giuvaieruri pe care le-aţi dobândit: smerire şi credinţă, făcându-vă astfel următori ai lui Hristos, ştiind că chiar şi Acesta “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8)?!
Iar despre credinţă a spus: “…De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23), prin aceasta “Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1:9).
Şi o încurajare care prinde bine să fie repetată până la asimilarea ei în fiinţa noastră: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Amin!
 
ACORD 

 “Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ioan 14:19) 

Sunt câteva lucruri asupra cărora majoritatea credincioşilor, indiferent de filiaţia acestora, a căzut de acord:
1. Iisus Histos este nu numai Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor, dar El este parte a Sfintei Treimi încă de la începutul începuturilor: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. /Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. /…Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:1-3,14).
2. Iisus este singura cale către Tatăl, calea cea îngustă. Nu trebuie să ne rugăm nimănui altuia decât lui Iisus şi lui Dumnezeu. Nu îngerilor, nu sfinţilor sau Mariei, nici moaştelor sau icoanelor, ci numai lui Dumenzeu şi lui Iisus Hristos:
“Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”(1Timotei 2:5).
Sau: “Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. / El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1Ioan 2:1,2).
3. Credinţa în Iisus şi că El a murit pe cruce, acum aproape 2000 de ani, pentru păcatele noastre, astfel încât NOI să putem ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, este mesajul mântuirii din Noul Testament, fiindcă: “El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. / Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (1 Petru: 2:24,25) şi de aceea “Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3:35), iar “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 22,23).
4. Iertarea păcatelor poate veni numai prin graţia divină. “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).
Numai prin credinţa în mântuire prin Iisus Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt în noi putem să dăm naştere la cuvinte, gânduri, acţiuni şi fapte care să constituie “lucrarea noastră”. Dar ea nu este lucrarea noastră, căci noi înşine nu putem face nimic. Orice lucru bun pe care îl facem – cu adevărat bun, numai prin iubire altruistă – este posibil datorită lucrării lui Hristos în noi, prin Duhul Sfânt, întru credinţă neabătută.
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16:7).
5. Va fi un sfârşit al vremurilor, care cu siguranţă a început să îşi
arate tot mai des semnele (precum durerile naşterii), care va culmina cu a doua venire a lui Iisus Hristos, când toţi vor fi martori la venirea lui Iisus cu toţi sfinţii Săi “pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24:30): “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin” (Apocalipsa 1:7).
6. Niciun adevărat credincios nu va putea fi smuls din mâna lui
Hristos, iar la sfârşitul vremurilor vor fi definitiv despărtţiţi cei drepţi de cei răi: “Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi” (Matei 13:49), iar cei drepţi vor fi primiţi în împărăţia lui Dumnezeu: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. / În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. / Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14:1-3).
Până atunci, deşi vor întâmpina multe necazuri pe lumea aceasta, ei nu vor fi părăsiţi nicio clipă de Păstorul lor cel Bun: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. / Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, / Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20).
 
Trăiţi cu convingerea ca veţi fi mântuiţi? Ştiţi vreun motiv pentru care meritaţi a fi salvaţi?
Oricât de mult v-aţi strădui să vă găsiţi diverse merite personale, ei bine, ele sunt numai un abur, ca şi noi (“Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere” - Iacov 4:14) şi prin ele nu aţi putea dobândi mântuirea. Ea se poate obţine numai dacă acceptaţi darul lui Dumnezeu şi urmaţi cu credinţă calea ce ne-a fost arătată chiar de către El: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, “Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10:14).
Aceasta şi credem când, cu inimile suspinând după binecuvântata speranţă, afirmăm: Iisus este Domnul, încurajaţi fiind de Apostolul Pavel care ne spunea: “De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3).
Amin! Vino, Doamne Iisuse!
 

CUVÂNT DE ȊNCHEIERE 

“Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17) 

 Se prea poate ca toate sau parte din cele scrise aici să pară lipsite de sens celor ce nu Îl cunosc încă pe Iisus Hristos. Chiar dacă este aşa, îi îndemn să devină cel puţin curioşi şi să caute cu inima deschisă în Biblie - Noul Testament, să afle puţin despre Acesta. Îi asigur că, dacă în scurt timp vor deveni captivaţi de cele consemnate acolo şi nu vor abandona acest demers de a-L cunoaşte mai bine, cu siguranţă Domnul Iisus Hristos îi va trage către El şi îi va ţine pe Calea cea bună. Cu Dumnezeu înainte!
În ceea ce îi priveşte pe credincioşi sunt convins că vor trata cu bunăvoinţă acest mic ghid şi îmi vor ierta imperfecţiunile şi/sau omisiunile ce s-ar fi putut strecura, sperând să le-a fost de folos, spre zidire personală, în lucrarea de urmare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe toţi vă asigur însă că am scris această cărticică animat de cele mai bune intenţii şi o dăruiesc cu dragoste tuturor celor ce Îl caută cu vrednicie pe Iisus Hristos şi darul lui Dumnezeu acordat nouă prin Acesta, readucându-vă aminte următoarele:
“Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. / Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. / Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. / Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8:14-18).
Dumnezeu să ne miluiască pe noi păcătoşii prin atotţiitoarea Sa iubire şi putere.
“Harul fie cu voi cu toţi! Amin” (Evrei 13:25).