BIBLIA - citatul zilei (5)

 

SFATURI CREŞTINE (4)

Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. / Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. / Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, / Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. (Romani 8:8-11). Amin! 

SFATURI CREŞTINE (3)

Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine (Fapte 26:18). Amin!

Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2:15). Amin! 

SFATURI CREŞTINE (2)

Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred (Galateni 3:22). Amin!

FIUL, MÂNTUITOR AL LUMII

Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem (1Ioan 4:9). Amin!

BINELE ŞI RĂUL

Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (2Petru 3:13)       

Unii oameni consideră că viața este bun eminamente biologic, apărut ȋn urma unei presupuse evoluții stihinice a materiei.

O astfel de abordare naște desigur o serie de alte ȋntrebări, ca de exemplu: cum a apărut materia, de ce materia nu s-a mai organizat aleatoriu și ȋn alte forme decât cele cunoscute, cum a apărut spiritualitatea, de ce asocierile de gen materie – spiritualitate nu continuă, de ce coabitarea ȋntre materie și spiritualitate este principial antagonică, de ce atât materia, cât și spiritualitatea tind să se manifeste organizat deși aparțin unui sistem haotic, cum a apărut viața și de ce nu evoluează dincolo de un șablon bine definit etc.

Ceea ce este cel mai important ȋn cazul unei astfel de abordări ȋl constituie faptul că un astfel de sistem nu ar avea nevoie de morală, totul evoluȋnd stihinic și nedefinitoriu, făcând imposibilă organizarea și, prin urmare, ȋnsăși exitența acestui sistem!

În lipsa moralei nu ar mai exista antagonismele bine - rău, adevăr - minciună, corect – greșit, viață – moarte și, ȋn general, toate evenimentele se vor desfășura liber, fiind limitate numai materialist, de propriile resurse de orice natură materială.

Asta ar putea semăna, de exemplu, cu o lume a dinozaurilor, unde limitările provin din forța de care dispune oricare dintre actorii sistemului.

Un astfel de sistem s-ar autodistruge ȋntr-o scurtă perioadă de timp, nelăsând ȋn urma sa decât o mare demolare eternă.

Tragem deci concluzia că ceea ce determină reglarea sistemului, spre a evita autodistrugerea, este spiritualitatea, care aduce ȋntru ea organizarea după anumite principii nemateriale, dar care vor determina și manifestarea materială, asigurând armonie și continuitate ȋntre aceasta și spiritualitate.

Dar spiritualitatea este o forță neperceptibilă prin simțurile fiziologice și de aceea ea are nevoie de alte resorturi prin care fie să se manifeste, fie să impună principiile unei autoguvernări benefice care să asigure perpetuarea și dezvoltarea sistemului pe care ȋl guvernează, cum sunt: viața, duhul, sufletul, conștiința,  rațiunea și voința, care sunt capabile să perceapă și să asimileze acele principii fundamentale care vor asigura mentenanța sistemului: cunoașterea, dragostea, adevărul, dreptatea, binele, credința, smerirea, ȋnțelepciunea, liberul arbitru și judecata.

Întrucât Dumnezeu, care este creatorul tuturor lucrurilor, este etern, cu siguranță sistemul pe care l-a creat și L-a dorit să fie, de asemenea, etern și de aceea, ca ȋn orice proces creativ, a ȋndepărtat elementele vătămătoare (răul), realizând un sistem perfect din toate punctele de vedere (binele), ȋn centrul căruia a plasat ființe ȋnzestrate spiritual: ȋngerii și oamenii, cu sarcina de a stăpâni, menține și dezvolta sistemul: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea 1:31a).

Din păcate, unele dintre aceste ființe (diavolul, ȋngerii decăzuți și acoliții lor din rândul oamenilor) au distorsionat principiile perfecțiunii și, ȋnsușindu-și elementele vătămătoare ȋndepărtate inițial de Dumnezeu, au deteriorat integritatea unei părți a  sistemului, corupându-l ȋn dorința nesăbuită de a prelua conducerea acestuia și de a fi cel puțin ca Dumnezeu, dacă nu chiar mai presus de Acesta.

Astfel partea sistemului preluată de acești autopretinși corifei s-a deteriorat și a intrat ȋn procesul autodistrugerii, care pentru ei este incontrolabil, dar, din fericire, nu și pentru Dumnezeu.

Dumnezeu nu va lăsa ca aceasta parte a sistemului să afecteze și celelalte părți rămase integre, dar va avea răbdare pentru a putea să recupereze, prin harul Său, toate lucrurile bune pe care le-a gândit ȋncă de la ȋnceput și care vor fi vădite numai de trecerea prin viața temporală a părții corupte a sistemului, spre curățirea, prin Domnul Iisus Hristos, a părții recuperabile și separarea definitivă, de această dată,  a binelui de rău.

Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este (Apocalipsa 21:1).

Amin!     

EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA

Doresc a vă reaminti că împărăţia lui Dumnezeu este accesibilă oricărui bărbat, femeie, băiat sau fată din această lume, fără a conta cine sunt ei, unde trăiesc sau ceea ce au făcut mai înainte. Ea este liber oferită oricărui credincios şi toţi cei ce sunt doritori şi se sârguiesc o pot primi.

Conform Bibliei, singurul de neiertat păcat este respingerea Duhului lui Dumnezeu şi a ofertei de viaţă veşnică în împărăţia Cerurilor prin refuzul personal de a-L primi şi recunoaşte drept Domn pe Iisus Hristos, care a fost trimis pentru a ne scăpa pe noi păcătoşii din cursa diavolului şi din viitoarea mare strâmtorare:

“Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5).

Mielul lui Dumnezeu... El plin de iubire s-a sacrificat, preluând asupra Sa toate păcatele noastre şi şi-a lăsat sângele să fie vărsat pe cruce, astfel încât noi să fim curăţiţi de păcate  spre a putea apărea neprihăniţi în faţa lui Dumnezeu, când Domnul nostru, Iisus Hristos îi va preda împărăţia.

Biblia ne avertizeaza ca nu vom avea acces în împărăţia Domnului până când nu vom face fiecare, personal, pace cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Dacă încă nu aţi făcut-o, grăbiţi-vă să o faceţi!

Aveţi permanent in minte adresarea către Toma prin care Domnul ne-a pomenit, inainte de înălţare, chiar pe noi, urmaşii Lui din tot timpul până la revenirea Sa:  “Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29).

Domnul vine! Amin.

VIAŢA VEŞNICĂ ŞI JUDECATA

Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. / Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis. / Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5:22-24).

CEEA CE NE SUSŢINE

Trupurile noastre au fost originar create din solul grădinii Eden. Nu ar trebui deci să ne surprindă că ele sunt susţinute cu provizii ce provin tot din pământ.

Orice resursă alimentară îşi găseşte, în cele din urmă, sursa de hrănire în sol şi aceste surse ne susţin prin urmare trupurile.

În mod similar, sufletele noastre provin din suflarea lui Dumnezeu şi nu ar trebui să ne surprindă că sunt susţinute prin Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care au fost insuflate tot de Acesta.

Dacă ne programăn alimentaţia în fiecare zi pentru a ne susţine trupurile în viaţa temporală, nu tot aşa ar trebui să ne planificăm cotidian şi festinurile cu Cuvântul Domnului, pentru a ne susţine în Duh sufletele în creşterea lor spre viaţă veşnică?

Ce credeţi că primează?

“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Deci trupul nu este decât vasul animat în care sufletul omului şi duhul turnat în el călătoresc în drumul spre viaţa veşnică pe care o avem întru Hristos.

“Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă" (1Cor,15:45).

Primul este pământesc, firesc, iar cel de-al doilea duhovnicesc, adică din cer, având deci rezonanţe diferite.

De aceea Apostolul Pavel ne şi îndemna:

 “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Gal.6:7,8).

“Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm” (Gal.5:24,25).

“Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, / Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, / Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efe.4:22-24).

Numai printr-o astfel de schimbare vom putea deveni moştenitori alături de Iisus Hristos “Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (1Cor.15:49).

Aleluia! Amin!

NUMELE DOMNULUI ESTE UN TURN TARE

DREAPTA CREDINŢĂ

EU SUNT LUMINA LUMII

Căldura focului

    În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a ȋntrebat pe duhovnicul său:

  - Părinte, ȋmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să ȋmi recapăt iarăși liniștea, când știu că am greșit ?

   - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodata speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu.

Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.

Când tânărul s-a ȋntors ținând bucata de gheață ȋn mână, părintele a luat-o și a aruncat-o ȋn sobă, unde țurțurele a ȋnceput imediat să se topească la căldura focului.

- Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară ?! Era așa tocmai de la ȋnceputul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat ȋn frig. Dar acum, că ai adus-o ȋnăuntru, vezi cum a ȋnceput să se topească ? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era ȋnghețată nu era bună de nimic.

La fel este și sufletul, atunci când ȋngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște ȋn suflet.

- Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt ȋnghețați de ger, dar, la primavară, soarele ȋi va ȋncălzi și iarăși se vor trezi la viață.

La fel să ai și tu răbdare și ȋncredere ȋn bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul ȋmbolnăvit de păcate.

 "Mărturisirea faptelor rele este ȋnceputul faptelor bune".

•    "Căci ȋntristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar ȋntristarea lumii aduce moarte" (Cor2.7:10).                                                                                            

A DOUA SANSA

 După ce a trăit o viață plină de egoism, ȋn care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns ȋn iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi și noapte ȋn flăcările iadului, se ruga ȋncontinuu:

- Iartă-mă Doamne, am greșit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat și nu mai am pic de răutate ȋn mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un ȋnger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și vrea să-ți dea o șansă să vii ȋn rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?

- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!

- Bine! - a mai spus ȋngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge ȋn rai și vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a ȋnceput să se cațăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe masura ce se urca, a băgat de seamă că firul se subția din ce ȋn ce mai tare. Când s-a uitat ȋn jos, mai să nu-și creadă ochilor! Mulți păcătoși se atârnaseră de firul său, ȋncercand cu disperare să scape și ei din flăcările iadului.

- Ce faceți ?! - striga omul speriat. Dați-vă imediat jos, o să se rupă firul și o să cad iarăși. Dați-vă jos, n-auziți ?! - țipa omul cu disperare și ȋncepu să-i loveasca cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt și au căzut cu toții.

- Of, ȋngerule, uite ce mi-au făcut ceilalți! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! - i-a răspuns ȋngerul.

- Cum așa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta și a invidiei tale. Firul acela era firul credinței și ar fi putut ține chiar și tot iadul dacă ai fi avut ȋncredere ȋn cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism și că acum iți pasă de aproapele tau, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos și rău, firul nu te-a putut ține; de aceea s-a rupt.

În viață nu va intra cel rău, cel zgârcit și interesat doar de propria persoană.

Poate că pe pământ va strânge averi, dar de sufletul său ce se va alege ?

"Așa se ȋntâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se ȋmbogățește ȋn Dumnezeu" (Luc.12:21).

RUGĂCIUNEA

“Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14:13).

     

    

        Întreaga Biblie aminteşte de rugăciune şi practicarea ei. Cel mai elocvent exemplu este cel dat de Iisus Hristos, care stăruia în rugăciune în multele locuri în care propovăduia sau îi învăţa pe discipolii Săi, culminând cu noaptea prinderii şi predării Sale către arhierei: “El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7).

Ce exemplu minunat: Iisus, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, se ruga necontenit către Acesta pentru a rămâne în comuniune cu El, a lua puterea de a face lucrările Sale şi a se asigura că îndeplineşte voia Tatălui.

Dacă Iisus proceda de o asemenea manieră, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să stăruim în rugăciune pentru smerirea noastră spre desăvârşire şi uşurarea, dacă este posibil, curăţarea de urmările corupţiei suferite din cauza păcatelor comise?

“Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte 3:19).

Din exemplul dat de Hristos noi constatăm mai întâi că rugăciunea este un canal de comunicare cu Dumnezeu, prin care punem în faţa Lui cererile şi temerile noastre, speranţele şi îndoielile noastre, angajamentele şi eşecurile în îndeplinirea lor, dar mai ales mulţumirile noastre pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4:6).

Adresând rugăciuni şi mulţumiri noi arătăm că suntem conştienţi de starea noastră neputiincioasă de fiinţe ce au păcătuit, ne smerim plini de pocăinţă şi facem apel cu credinţă la dragostea lui Dumnezeu şi la puterea Acestuia.

Rugăciunea, ca şi credinţa, sunt demersuri particulare care se practică nu pentru a-i impresiona pe alţi oameni sau pentru a primi slavă de la aceştia, ci mai ales în intimitate, pentru consolidarea relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu şi sporirea gradului de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, spre zidire personală: “Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:5,6).

Desigur că în viaţă sunt împrejurări când credincioţii pot să se roage în comun, fie când o fac în biserică, fie în adunări dedicate unor scopuri comunitare, sau în grupuri cu un ţel bineprecizat.

Un adevărat credincios nu va adresa rugăciuni numai pentru scopul personal, pentru că el, în primul rând, este un om transformat, din egoist şi mizantrop, în iubitor de oameni, din deznădăjduit al sorţii în plin de speranţă, din fricos şi răzbunător în puternic şi iertător şi, apoi, el a acceptat să fie împlinitor al cuvântului Domnului: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Timotei 2:1),  “Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

La urma urmei Iisus Hristos a precizat că cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu adresate omului sunt: “…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. / Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31).

Dragostea faţă de apropele nostru o putem manifesta pentru a-l ajuta fie în zidirea personală, fie când se află în diverse dificultăţi. Analizând însă comportamnetul omului modern, cu greu mai putem descoperi fie şi numai reminiscenţe ale unui astfel de comportamnet. Acest lucru se datorează în cea mai mare măsură complacenţei umane, prin care oamenii au devenit căldicei, dar şi datorită lipsei de timp şi de putere, chiar şi pentru cei binevoitori, acestea fiind risipite cu grijile sau cu plăcerile acestei lumi.

Pentru acei creştini râvnitori ce se străduiesc a aduce roade, dar nu numai, ci şi pentru cei care sincer regretă că nu îşi găsesc timp sau resurse pentru a-şi exprima iubirea ziditoare către aproapele său, vă reamnitesc că întotdeauna putem să ne rugăm pentru cineva pe care nu avem puterea de a-l ajuta în alt mod, mai mult sau mai puţin palpabil: “Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Atunci când se roagă, credinciosul nu se va lansa într-un pomelnic nesfârşit de cereri şi repetiţii fără discernământ pentru că el ştie că Dumnezeu îl cunoaşte îndeamănunţit şi nu-l va lăsa, nici părăsi, în orice situaţie s-ar afla: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:7,8). Fiţi permanent conştienţi şi recunoscători pentru că “Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23).

De aceea Iisus Hristos, când a fost rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, afară de sfaturile găsite mai sus, le-a spus:

“Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; / Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; / Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13 – îngroşarea îmi aparţine). Aceasta, fiind lăsată chiar din gura lui Hristos,  este etalonul de referinţă între rugăciuni, este Rugăciunea rugăciunilor, sau aşa-numita Rugăciune domnească.

            O precizare. Precum am văzut Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat pe fiecare din noi şi ştie mai bine decât noi de ce avem trebuinţă. Aşa că nu vă gândiţi că în rugăciunea domnească de mai sus se face referire la hrana noastră fizică. Pentru a înţelege mai bine să vedem ce înseamnă pâinea la care se face referire: dacă ar fi pâinea fizică pe care zilnic o consumăm, nu am avea prea mare folos, în termenii vieţii veşnice. Iată ce le spunea Iisus iudeilor când aceştia îl căutau, după ce hrănise mulţimi de peste cincii mii de oameni numai din cinci pâini de orz şi doi peşti: “Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. / Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26,27). Şi puţin după aceea: “Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. / Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6:32,33). Părând că au înţeles, ei “Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. / Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:34,35).

            Apoi le-a explicat pe înţelesul tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu trimis de Acesta spre a-i mântui pe toţi cei ce cred în El, fiind traşi de Tatăl spre astfel de lucrare, adeverindu-le încă odată “Eu sunt pâinea vieţii. / Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. / Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. / Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6: 48-51).

            Vedeţi dar care este pâinea noastră cea spre fiinţă pe care ne rugăm s-o primim în fiecare zi: trupul lui Iisus Hristos, adică să ne zidim spre a deveni demni de a ne împărtăşi din sacrificul făcut de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Şi-a agonisit popor preţios astfel că, aşa cum ne spune Iisus, “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:20).

Starea de spirit în care se face rugăciunea trebuie să fie una corespunzătoare calităţilor celui căruia o adresezi, reflectând sârguinţă pentru asimilarea şi preţuirea acestora; deci ea va trebui să fie una de pace, iubitoare, plină de speranţa împlinirii şi de mulţumiri încât “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O astfel de stare de spirit deschide oricând comunicarea cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos şi ne întăreşte în credinţa că suntem ascultaţi de Aceştia: “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. / Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. / Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11:24-26).

O altă particularitate referitoare la rugăciune este aceea că nu contează momentul sau locul în care un credincios adresează rugăciuni, căci ele vor fi întotdeauna primite: “Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efeseni 6:18); “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că sunteţi suficient de râvnitori pentru ca rugăciunea să vă fie primită, amintiţi-vă tot timpul aceasta: “De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Fiţi dar râvnitori cu ardoare şi Duhul va lucra pentru voi, căci “Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).

Iar pentru situaţii excepţionale, când nu puteţi face uz de râvnă, fie din circumstanţe dezavantajante, fie datorată unor influenţe malefice, fie din lipsa timpului adecvat adresării rugăciunii, nu uitaţi că totdeauna avem un Mijlocitor la Dumnezeu şi faceţi un apel la credinţa în acesta, stăruind în a repeta cu smerenie şi arzătoare speranţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ȋn încheiere vă reamintesc că, deoarece arma predilectă a celui rău şi viclean, cu care înceracă insidios a vă destabiliza şi manipula, este ispita, vă puteţi apăra făcând uz de rugăciune, aşa cum şi Iisus Hristos Ȋi îndemna pe apostoli în noaptea în care a fost prins şi predat arhiereilor şi cărturarilor: “…Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22:40).

Orice altă formă punctuală de abordare din propria noastră iniţiativă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos înseamnă misticism şi/sau idolatrie şi nu numai că nu duce la obţinerea comuniunii cu Aceştia, dar are drept urmare atragerea mâniei lui Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare: “Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, / Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. / Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta” (Deuteronom 18:10-12), dupâ cum suntem avertizaţi şi în Apocalipsa – 21:8: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

Zidiţi fiind de adevărata credinţă, rugaţi-vă deci cu inimă curată spre a vă putea păstra starea de graţie căpătată prin aceasta, întrucât: “Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. / Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1:15,16).

Urmaţi cu perseverenţă îndemnul dat de Iisus Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41). 

HRISTOS A INVIAT!

HRISTOS A INVIAT!