UN GHID CREŞTIN - extras 5

RĂTĂCIREA DIN URMĂ

Privire de ansamblu

“Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (2 Timotei 3:13)

Este evident ca omenirea a ajuns într-un punct critic şi vârtejurile care se formează vor   antrena în scurt timp dezlănţuirea unui uragan de proporţii. Deja putem spune că "ceva" de mare anvergură pluteşte în aer şi fiercare dintre noi simte acest lucru, mai mult sau mai puţin conştientizat. Nu numai că nebunia lumească a atins apogeul, dar şi natura începe să-şi schimbe faţa şi devine din ce în ce mai ameninţătoare la adresa omului şi aşa debusolat şi dezarmat în faţa complexităţii fenomenelor cu care se confruntă aproape zilnic.

Prin nebunia lumească înţeleg folosirea neadecvată sau aventuroasă a celor mai noi cuceriri ştiinţifice şi tehnologice de către aşa-zisele "elite", în goana lor de a-şi îndeplini planurile mârşave de sclavagizare a omenirii, spre a-şi satisface pofta nesăţioasa şi nesănătoasă de putere şi avere fără limite.

Conform ultimelor dezvăluiri, aplicarea planurilor lor s-a accelerat în ultimii 30 de ani şi asta se poate uşor constata din nivelul standardului de viaţă care pentru majoritatea tot mai largă a oamneilor a scăzut accentuat, în timp ce, printr-o nemiloasă polarizare, dimensiunea şi puterea marelui capital a atins cote fără precedent. Este, de altfel, o evoluţie previzibilă, în consonanţă cu planurile nemernice ale acestor "elite", dar şi cu calitatea umană a celor ce fac parte din această categorie, nişte zombi ce nu au niciun scrupul în a aplica planuri genocidale care să le aducă puterea mondială absolută. În consecinţă, lumea a devenit o imagine expresivă a adevăratei feţe a ocultei ce se doreşte stăpâna necondiţionată a sa.

Ceea ce este interesant, dar şi plin de speranţă pentru victimele lipsite de aparare ale acestora, rezidă din paralela între acţiunile descreierate ale acestor hăbăuci şi evoluţia unor fenomene naturale, care încep să iasă de sub capacitatea lor de control şi datorită faptului că s-au jucat prea mult de-a Dumnezeu şi, în final, se dovedeşte că puterea lor nu reprezintă nimic raportat la scară universală, iar ceea ce au declanşat în netrebnicia lor are alte dimensiuni şi resorturi, pe care ei nu le-au luat in seama şi acum ziua scadenţei soseşte cu paşi repezi, căci momentul adevărului este aproape, foarte aproape:  “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).

Precipitarea şi neglijenţa ce au pus stăpânire pe acţiunile lor din ultima vreme denotă  teama ca nu işi vor putea vedea finalizate planurile lor milenare fiindcă stăpânul lor (doar nu credeaţi că puterea pe care au acumulat-o se trage numai din bogăţiile lor sau din cunoştinţele ezoterice pe care le venerează?!) îşi va pierde curând puterea asupra acestei lumi şi va dispărea fără urmă, împreună cu ei, zeloşii săi slujitori.

Aceasta este vestea dătătoare a speranţei de care aminteam mai sus. Desigur că nemernicia planurilor acestor forţe, mai mult sau mai puţin ocultate, va genera multă suferinţă şi necazuri omenirii înainte de a se ajunge la finalul biruitor, în care bunele orânduieli vor fi repuse în drepturi pentru ca oamenii să se bucure veşnic de adevarata viaţă dăruită lor de către Dumnezeu, Cel care ne-a asigurat că oricât de disperată ne va apărea situaţia, El nu ne va uita şi nici nu ne va lăsa şi, în orice stare ne vom afla, vom primi în cele din urmă răsplata mult aşteptată: “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. / De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi” (1Tesaloniceni 5:9-11).

Deocamdata, prin răbdarea Tatălui nostru, fiii mâniei dau măsura păcatului în care se scaldă şi în care au dorit să prindă întreaga omenire, înfruntând cu neruşinare cuvântul lui Dumnezeu şi, în sfidarea lor, îşi aduna şi mai mulţi cărbuni aprinşi deasupra capetelor lor, precum a şi fost profeţit: “Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22:10-12).

Am făcut aceste referiri tocmai pentru a avea prilejul de a sublinia că rezistenţa noastră în faţa valurilor spumegânde stârnite de fiii mâniei, ce prăpădesc pământul, s-a datorat îcăpăţânării păstrării cu orice preţ a credinţei strămoşeşti, o credinţă milenară care nu a putut fi clintită nici de cele mai mârşave acţiuni ale duşmanilor noştri, credinţă ce constituie tezaurul nostru primordial, prin care noi ne aducem roadele aşteptate şi prin care ne vom şi mântui.

Vremurile sunt tot mai rele şi viclene, din motivele arătate mai sus, dar scutul credinţei noastre ne va apăra şi de această dată şi vom ieşi din nou biruitori, aşa cum şi din multele vitregii ale istoriei, întotdeauna am ieşit, în mod miraculos, mereu mai întăriţi şi plini de slavă.

Final de rebeliune

“Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat” (Iacov 5:8)

Înşelăciunea în care a fost atras omul de către cel viclean începe să-şi arate adevăratul chip chiar şi pentru priviri mai puţin avizate.

Omul modern este angajat pe un drum care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care Tatăl le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate, punând chiar un astfel de duh în sufletul lui, “Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12:34). Se pare însă că liberul arbitru s-a transformat în libertatea plăcerii cu orice preţ şi s-a înşurubat atât de tare în mintea oamenilor încât a devenit noul idol al omenirii, omul abandonând darul primit de la Dumnezeu spre adevărata libertate, precum scris este că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).

Iată că ceea ce Domnul ne-a atenţionat se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii dar orbit de orgoliu, lăcomie şi egoism se consideră el însuşi Dumnezeu.

Astfel el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului ci şi le inventează pe cele ale sale, ajungând ca sodomia să nu mai fie un păcat, hoţia să primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, violenţa sâ-şi creeze propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu are sens.

Deşi Domnul încearcă să ne atenţioneze că aceste creaţii ale omului, inspirate de către promotorul păcatului, nu pot aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu, îndreptâdu-se inconştienţi către un final ce a fost exemplificat atât de convingător de către Iisus Hristos:

“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35). 

Nu mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire rătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.

“Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei24:33).

Nu vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

Nouă nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim treji şi plini de speranţă căci ni s-au spus cele ce au să urmeze, “Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:24). În schimb ni se cere râvnă şi tânjire după Domnul fiindcă de aceea ni s-a făcut cunoscut că: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca 16:16).

Ajunşi aici vă voi reda o povestire culeasă şi adaptată după o versiune ce a circulat la un moment dat pe net despre cea mai importantă armă satanică: descurajarea.

Viitorul nostru cu ajutorul Domnului

“Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4:16)

Se zice că satana şi-a scos odată uneltele sale la vânzare. Erau expuse toate: ura, invidia, gelozia, înşelaciunea, linguşeala, mândria, trufia ş.a.m.d., fiecare dintre ele la un anumit preţ. Pe o margine era expusă o unealtă ce, la prima vedere, părea lipsită de nocivitate şi care, deşi era foarte uzată, avea un preţ extrem de ridicat. Unul dintre cumpărători l-a întrebat ce era acea unealtă şi de ce avea un preţ atât de mare.

“Aceasta este descurajarea” – i-a răspuns satana. “Mi-a fost cu mult mai folositoare decât toate celelalte la un loc. Cu ea pot străpunge inima tuturor mai adânc decât cu orice altceva. Este atât de uzată deoarece am folosit-o aproape asupra oricui. Şi cel mai bun lucru este că foarte rar cineva realiza că o folosesc ca unealtă”.

Inamicul încă foloseşte descurajarea ca o unealtă a sa şi o foloseşte asupra noastră în fiecare zi.

Deoarece descurajarea vine adesea din pesimismul privitor la modul de desfaşurare a evenimentelor din viaţa noastră, una dintre cele mai bune căi de contracarare a sa este de a înţelege perspectiva Domnului asupra viitorului nostru. Pentru a putea face aşa, trebuie să ne debarasăm de două mituri foarte puternice.

Primul mit despre viitor este acela că situaţia noastră va fi întotdeauna la fel. Dacă serviciul pe care l-ai avut a fost întotdeuna unul teribil, eventual vei îmbrăţişa mitul că aşa va fi permanent. Aceeaşi perspectivă se poate aplica şi căsătoriei, casei, părinţilor, copiilor sau oricărei alte situaţii adverse cu care ne confruntăm la un moment dat.

Descurajarea ne face să interpretăm trecutul şi prezentul ca pe un model indestructibil, ceea ce ne împinge într-o şi mai mare descurajare. Pe asta se şi bizuie batjocoritorii zilelor din urmă care vor căuta să-i împingă în deznădejde pe credincioşi cu atitudini sfidătoare şi vorbe dispreţuitoare: “Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii” (2 Petru 3:4).

Dacă dorim să privim viaţa prin perspectiva Domnului, trebuie să respingem cu toată puterea acest mit.

Al doilea mit despre viitor este acela că, atunci când dorim să facem o schimbare în bine, ne aşteptăm ca lucrurile să înceapă a se îmbunătăţi imediat, iar dacă nu, renunţăm. Mulţi oameni se găsesc în situaţii copleşitoare prin dificultăţi şi încep a se ruga, a merge la biserică, a studia Biblia, reexaminându-şi, în consecinţă, stilul de viaţă. Dar când ajung să considere timpul consumat în această direcţie, fie el o săptămână, o lună sau un an, şi constată că nimic nu s-a schimbat spre mai bine, se simt ca şi cum ar fi avut o experienţă dezamăgitoare. Asta fără a se sinchisi de lungile perioade în care au sădit sămânţa cea rea, la slujbă sau în familie, spre exemplu pentru peste 20 de ani. Cei mai mulţi îşi doresc ca, dacă au făcut unele schimbări spre îndreptare, să vadă imediat şi consecinţele producându-se. Se poate ca uneori îndurarea Domnului să lucreze şi aşa, dar cu siguranţă nu întotdeauna. Uneori fructul smeririi noastre va lua o mai lungă perioadă de timp pentru a se coace în sufletele noastre şi a produce schimbarea generatoare de mai bine.   

Perspectiva Domnului asupra viitorului nostru este astfel: “Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit -o Dumnezeu celor ce -L iubesc” (Iacob 1:12).

Aceasta este o mare şi copleşitoare promisiune. Ea ne dă curaj în a ne încrede că lucrurile se vor schimba, că toate cele ce ne sufocă acum nu sunt permanente.

Dar această promisiune ne reaminteşte, de asemenea, că schimbarea cere perseverenţă. Ea nu se petrece, în mod uzual, peste noapte. Dumnezeu onorează în timp obedienţa iubitoare şi credinţa ce o însoţeşte. Şi răsplata celui ce rabdă este cununa vieţii.

Dumnezeu promite o deplină împlinire şi o fericire cu mult peste cele mai arzătoare vise ale noastre. Când trecem prin încercări, deja începem să experimentăm promisiunea Sa. De aceea, dacă veţi intâlni o persoană gentilă, iubitoare şi înţeleaptă, care radiază iubirea lui Iisus, vă pot garanta că acea persoană a suferit multe încercări. Modalitatea prin care Dumnezeu produce astfel de persoane este perseverenţa. Ele nu renunţă, iar viaţa lui Iisus începe să se manifeste în şi prin ele şi acele persoane capătă o fericire şi împlinire interioară de la Domnul care nu mai pot fi afectate de circumstanţele acestei vieţi lumeşti  şi care vor fi ulterior puternic dezvoltate in ceruri.

Cum priviţi spre viitor? Prin prisma oricărui necaz pe care îl întâmpinaţi astăzi, sau îl vedeţi prin certitudinea promisiunii Domnului?

Nu vă daţi bătuţi şi nu vă îndoiţi. Dumnezeu spune că veţi primi o recompensă când încercarea se va fi terminat. Spre deosebire de batjocoritorii amintiţi mai înainte, veţi avea o viaţă împlinită pe acest pământ, în comuniune cu El, şi veţi primi o cunună cerească eternă:

“Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. / Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. / Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, /  Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:18-21).

Iar descurajarea va rămâne numai o veche şi uzată unealtă ce nu va mai putea fi folosită niciodată asupra voastră.

Vreme trece, vreme vine

“Te întreabă şi socoate
       Ce e rău şi ce e bine;”
       Glossă – Mihai Eminescu

Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.

Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.

Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)

De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.

Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.

Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!

Ce este de făcut în această situaţie?

Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).

Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.

Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).

Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.

Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!

“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).

Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”  (Luca 16:10).

De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).

În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).

Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).

Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?

În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia  sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).

Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).

Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).

Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Ţineţi deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15).

CRACIUN FERICIT!

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. / Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu".
Ioan 3:16-18

 

"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".

 Ioan 1:11-13

"Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".

Matei 6:31-33

Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

CE ESTE VIAŢA?

“Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (1 Ioan 1:2)

  Credeţi oare că ceea ce trăim acum este viaţa? 

  Dacă da, nu mă voi sfii să afirm că sunteţi în eroare, aflându-vă în necunoştinţă şi, de aceea, prinşi în capcana întinsă omenirii de către satana, având mare nevoie de a face eforturi spre a cunoaşte adevărul, de a vă recunoaşte greşeala, de a vă căi şi de a cere cu smerenie îndrumarea Domnului spre eliberare, după cum ni s-a promis: 

  “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). 

  Viaţa este cea pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Adam, când l-a creat şi l-a aşezat în grădina Edenului, drept etalon pentru lucrarea Sa pe pământ. Să nu uităm că Dumnezeu l-a creat pe Adam nemuritor şi numai cursa întinsă acestuia de către satana a făcut posibilă intrarea sa în păcat şi pierderea, pe cale de consecinţă, a nemuririi sale. 

  Fără ţinerea făgăduinţei Sale de către Dumnezeu, existenţa omului pe acest pământ s-ar fi încheiat chiar atunci (“Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făgăduit-o: Viaţa veşnică” – 1 Ioan 2:25). 

  Dar Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a pus în funcţiune un plan de mântuire, ce avea să fie desăvârşit prin venirea lui Hristos şi sacrificiul asumat de Acesta, de care să poată beneficia toţi oamenii ce vor urma cu încredere şi abnegaţie cuvântul Domnului şi, după ce au făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui, să-şi recunoască nevolnicia şi să-şi folosească liberul arbitru pentru a face din nou alegerea, de data aceasta definitivă (“Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” -  Iezechiel 18:23). 

  Pentru aceasta El i-a dăruit omului viaţa temporală, care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul destinat iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu (“…căci odată cu viaţa, va fi trecut şi timpul iertării” – Cartea lui Enoh 35:6). 

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14). 

  Aşa a început lungul drum al recuperării omului şi al repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat, deoarece, odată comisă înstrăinarea, viaţa (cea adevărată) a rămas la Cel ce o dăduse, spre a se menţine necontaminată, după cum fusese voia Lui de la bun început. 

Deci ţelul este viaţa veşnică iar viaţa temporală este drumul pe care fiecare om ar trebui să-l parcurgă spre aceasta. 

  Ȋnsă pentru realizarea acestui deziderat, răul, generatorul păcatului aducător de moarte, trebuie distrus în întregime spre a reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi care nu are nimic în comun cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi puritatea de creaţie perfectă. 

  “Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; / Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; / Şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Evrei 1:10-12). 

  Dar, de data aceasta, lucrarea nu mai este a unuia singur ci ea se face în deplin consens, prin participarea conştientă a omului care va trebui să se străduiască a se elibera din cursa diavolului şi a se alipi adevărului spre a-şi slavgarda, prin transformarea sa penitentă, libertatea astfel obţinută şi a se pregăti, prin credinţă, pentru a fi găsit vrednic de a primi darul promis al mântuirii, făcut accesibil prin sacrificiul lui Iisus Hristos, “…că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26). 

  Sau aşa cum ne îndeamnă în altă parte: 

  “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). 

Iată ce mai spunea despre acestea tot Apostolul Pavel: 

  “Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, / În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, / Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. / Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, / Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - / Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, / Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. / Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. / Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:1-10 – îngroşările îmi aparţin). 

  Desprinderea omului de stăpânitorul acestei lumi, satana, va trebui să fie asumată prin lupta cea bună (“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” – 1 Timotei 6:12) prin care să-şi aducă propria contribuţie la separarea sa şi delimitarea activă de forţele răului: 

  “Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, / La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; / La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea. / Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. / Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult” – (2 Petru 1:5-9). 

  Şi pentru că ne aflăm într-o astfel de lume, urmaţi îndemnul Apostolului Pavel: 

  “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14). 

  Adică după cum moartea a împărăţit prin păcat şi a înghiţit ceea ce era destinat vieţii veşnice, tot aşa ceea ce devenise muritor să se întoarcă la viaţa cea nemuritoare, prin darul lui Dumnezeu din care S-a împărtăşit şi Iisus Hristos “…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15). 

  “Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. / Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. / Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. / Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:20-23). 

  Eliberarea din lanţurile capcanei diavolului va însemna pentru noi începutul unei transformări spectaculoase care se va încheia, la momentul hărăzit de Dumnezeu, prin primirea trupului de slavă, cel nestricăcios, după cum consemna şi Enoh în cartea sa: 

  “Sfinţtii şi aleşii se vor ridica de la pământ, ei vor înceta să îşi mai coboare privirea, în semn de supunere şi umilire, ei vor fi îmbrăcaţi cu un nou veşmânt de viaţă. Acest veşmânt al vieţii lor este comun cu cel al Domnului spiritelor, în prezenţa Sa veşmântul vostru nu se va învechi deloc şi faima voastră nu va apune nicicând” – (Cartea lui Enoh 59:18). 

  Aţi auzit oare acest îndemn: “Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3:2) ? 

 Chiar dacă l­-aţi auzit sau nu l-aţi auzit, de-acum e cazul să nu-l mai uitaţi fiindcă el este cheia ce vă deschide poarta cunoaşterii căii celei bune prin care vă puteţi reîntoarce la viaţa cea veşnică, “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:3,4). 

  Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să o facă într-un sens sau altul. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca nimeni să nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii. 

  “Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). 

  Aceasta este bucuria lui Dumnezeu lucrată în răbdarea Sa şi ea este cunoscută în ceruri: 

  “Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). 

  Pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi calea de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale, “Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice”(Tit 3:7). 

  Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul, atunci această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors la situaţia iniţială într-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas şi, cu siguranţă, totul s-ar fi repetat la nesfârşit. 

  Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte pe oameni încât le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima clipă, fără a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste cu de-a sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei care s-au pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura numai la simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată cu vălul său întunecat, depărtându-se de acesta şi izolându-l fără ezitare şi definitiv. 

  Vedem deci că viaţa creată de Dumnezeu este perfectă şi, prin urmare, nemuritoare. De aceea ea nu poate locui în omul corupt, care este supus morţii, rămânând la Cel prin care ne-a fost oferită încă de la început şi aşteptând reîntoarcerea destinatarului la starea de compatibilitate şi complementaritate, căci “…Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (1 Corinteni 15:50). 

  Aşadar prin alegerea cea bună pe care o facem vom deveni apţi de fi transformaţi şi pregătiţi pentru schimbarea ce ne va face compatibili vieţii veşnice: 

  “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. / Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?" (1 Corinteni 15:53-56). 

   De abia atunci vom reveni în împărăţia lui Dumnezeu spre a împlini prin complementaritate lucrarea Acestuia, prin Cel prin care am fost şi creaţi şi răscumpăraţi, Iisus Hristos, “Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:21). 

CE ESTE PĂCATUL?

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3:22)

  

    Mulţi semeni de-ai noştri s-au întrebat şi se mai întreabă încă: “Ce este păcatul”?

     Asta dovedeşte că o definiţie a păcatului, după înţelesurile slabe ale lumii, nu poate fi satisfăcător formulată. Şi, într-adevăr, definiţiile din diverse dicţionare nu fac decât să sublinieze neputinţa omului de a sintetiza ceea ce ar putea să însemne cuvântul păcat.

     Nu am câtuşi de puţin intenţia de a ataca aici suficienţa şi neputinţa demersurilor lumeşti, dar definiţia dată, spre exemplu, în DEX este departe a fi de folos.

     Paradoxal, formulări mai aproape de adevăr găsim în continuare, la locuţiuni, pe care le redau deoarece sunt folositoare străduinţei de a înţelege semnificaţia păcatului: “Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit”.

     Lăsând puţin deoparte încercarea de definiţie, aş dori să ne îndreptăm atenţia către Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi să încercăm a descifra unele din înţelesurile acestuia, singurele care ne pot ajuta să căpătăm răspunsuri pertinente.

     Aşa după cum marea majoritate dintre noi cunoaşte, lucrarea generatoare a lui Dumnezeu, ce avea a se încheia apoteotic cu creaţia omului, a început prin anumite separări.

     Dar înainte de a aborda lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu să încercăm a realiza cine este Dumnezeu şi a înţelege slava puterii sale.

     “Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit. / Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. / Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi / Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti” (Psalm 144:3-6).

     Vă puteţi imagina cât de mare este universul vizibil în care am fost creaţi? Cine poate număra măcar stelele cuprinse de acesta? Numai Calea Lactee, micuţa galaxie unde este plasat Pământul, are peste 100 de miliarde de stele! Le puteţi oare număra pe cele ale întregului univers? Cred că v-ar fi foarte greu şi nu ştiu dacă o viaţă de om ar fi de ajuns.

     Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate şi le-a numit şi ştie permanent unde le-a aşezat, niciuna la întâmplare!

     Pe deasupra mai sunt şi cele nevăzute şi nu putem şti cât de multe şi de măreţe sunt şi toate acestea. Avem numai vaga informaţie şi firava înţelegere că acestea pot însemna chiar mai mult.

     Nu-i aşa că este greu să vă imaginaţi o asemenea imensitate?

     Cu atât mai mult pe Dumnezeu!

     Cuvintele nu sunt suficiente pentru a pefigura imaginea lui Dumnezeu după înţelesurile noastre slabe; putem însă aprecia că El este cu mult mai mult decît infinitul, puterea Sa este fără vreo limită, iar măreţia slavei Sale este cununa atotcuprinzătoare a tuturor acestora.

     “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

     Capacitatea şi puterea Lui sunt atât de mari încât până şi timpul îl poate face să se dilate după voia Sa sau să se contracteze instant: “Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8). De aici reiese şi caracterul infailibil al lui Dumnezeu, căci El, ştiindu-le pe toate încă dinainte de a fi făcute (“Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult…” – Psalm 138:5), cu siguranţă nu le va rândui spre păstrare decât pe cele bune, iar pe cele rele le va destina deşertăciunii, spre pieire.

     Devine astfel uşor de realizat că, deoarece toate au fost făcute întru El şi de către El, nimeni nu se poate compara cu Dumnezeu şi nu poate avea pretenţii în faţa Acestuia, după cum ne-a spus chiar El: “Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu” (Cartea lui Iov 41:11).

     Este copleşitor, prin semnificaţiile implicate, gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa şi, în infinita Sa dragoste şi răbdare, lucrează permanent spre a-l aduce înapoi pe acest fiu rătăcitor care s-a despărţit de El prin propria alegere.

     Ȋnţelegând acum ceva mai bine cine este Dumnezeu, să reluăm ceea ce abordasem mai sus cu referire la lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cu spuneam Acesta şi-a început lucrarea prin diverse separări: lumina de întuneric, pământul de cer, apele de uscat şi a văzut că este bine, adică perfect, care poate exista în măreţia prezenţei Sale. Şï-a continuat apoi lucrarea prin pregătirea pământului în vederea creării vieţii pe acesta. Şi pe toate le-a făcut bine, foarte bune ş.a.m.d.

    Această perfecţiune a creaţiei lui Dumnezeu, începută prin separări, ne arată că unele lucruri au rămas permanent separate prin lucrarea lui Dumnezeu şi ele nu pot avea aceeaşi caracteristică de bune (generatoare de bine), deoarece altfel nu ar mai fi fost separate, ci o au pe cea de rele (generatoare de rău) faţă de scopul propus, adică aceluia de a obţine o lucrare perfectă. Ȋnţelegem de aici că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut din cele bune şi nu poate avea nimic în comun cu cele rele deoarece i-ar afecta caracterul de perfecţiune, rezultând că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt.

     Spuneam că este copleşitor gândul că Acest Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Acum putem numi şi scopul pentru care l-a creat, desprins din chiar planul Său de mântuire, vestit prin propriul Cuvânt, consemnat în Biblie:

     “Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:23).

     “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, / Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 16,17 – îngroşarea îmi aparţine).

     Formidabilă revelaţie: omul a fost creat desăvârşit (nici nu putea altfel fi compatibil cu perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu), pentru o interacţiune complementară firească cu orice lucru bun!

     Dar măreţia puterii lui Dumnezeu nu se reduce numai la aceasta şi pentru a pătrunde şi în alte taine ale lucrării Sale vom aborda un alt aspect şi anume cum a creat Dumnezeu toate cele văzute şi nevăzute. Răspunsul îl avem în Ioan:

    “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. / Acesta era întru început la Dumnezeu. / Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. / Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:1-4).

    Şï mai departe:

    “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. / Ioan (Botezătorul – n.n.) mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. / Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. / Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. / Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:14-18).

     Ȋntărit şi prin: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Psalm 32:6).

     Extraordinară relatare! Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvânt care, în cele din urmă, s-a întrupat în Hristos, în această lume, pentru a aduce împăcarea omului, acel permanent fiu risipitor, cu Dumnezeu, Tatăl său.

     Să vedem mai departe cum şi prin ce omul a devenit fiul risipitor şi de ce Iisus Hristos S-a sacrificat pentru a-l răscumpăra şi, aducând împăcarea, să-l repună în poziţia primordială de fiu al lui Dumnezeu.

     Revenind spre completare, putem conchide că mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această acţiune El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii, prin izolarea răului în tărâmul întunericului.

     “Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).

     Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, Lucifer / diavolul / satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului şi separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.

     “Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).

     Numai că prin această mişcare, el, împreună cu îngerii astfel decăzuţi, au devenit nu numai părtaşii răului, ci şi exponenţii promotori ai acestuia, schimbându-şi prin aceasta natura genetică şi spirituală, astfel încât, pe cale de consecinţă, toate acţiunile lor au devenit contrare binelui şi ireconciliabile cu natura lucrării lui Dumnezeu.

     Ei bine, acesta a fost momentul în care păcatul a căpătat pricină şi, prin intermediul cetei îngerilor rebeli, a pătruns în împărăţia luminii şi a contaminat perfecţiunea lucrării lui Dumnezeu, conducând spre moarte prin ruinare a celor ce îl vor adopta, urmând îndemnul îngerilor decăzuţi: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Cartea înţelep. lui Sol. 2:24).

     Şi: “Iată cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată şi pe neaşteptate se prăbuşeşte” (Isaia 30:13).

     Păcatul este deci negarea binelui şi reprimarea lui spre a face loc răului cu scopul de a înlănţui lumina vieţii şi a o face înghiţită de umbra morţii din tărâmul întunericului, prin acţiuni subversivo-insidioase. Trebuie precizat că acest caracter subversiv şi insidios îl poate avea numai faţă de fiii luminii, însă nu şi în raport cu Dumnezeu, care nu numai că pe toate le-a făcut, dar pe toate le şi cunoaşte, fiind perpetuu infailibil: “El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2:22). Ȋn plus, propagând răul, promotorii lui nu vor avea alt ţel clar decât pe acela de a se opune binelui, acţionând precum orbii: “…Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).

     Înţelegem acum de ce această viaţă temporală, pe care am primit-o prin graţia lui Dumnezeu, spre a putea face în cunoştinţă de cauză alegerea mântuitoare, ne este afectată de atâtea aspecte negative, care ne pot altera traiul cotidian până acolo incât acesta să ni se pară un blestem. Şi cu cât aceia dintre noi care se vor lăsa copleşiţi de forţa celui rău şi vor accepta jugul său, lăsându-se seduşi de falsele sale valori de care ar putea beneficia în această viaţă pe pământ – avere, putere lumească, renume şi onoruri omeneşti, satisfacerea poftelor, mulţumirea unor simţuri exacerbate etc. - cu atât se vor afunda în întuneric şi se vor înstrăina de Dumnezeu, devenind servanţii stăpânitorului vremelnic al acestei lumi şi preluând povara păcatului ce va deveni stigmatul osândei lor veşnice.

     Iată cum îi descrie Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce se lasă astfel purtaţi, fără împotrivire, pe o asemenea cale:

     “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

     Aceştia, prin propria lor alegere, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu mai pot produce roadele cele bune insuflate de Domnul, spre îndrerptarea şi mântuirea oricărui om ce Îl caută pe Mântuitor şi îşi pune credinţa în El.

     Ce înseamnă roadele cele bune insuflate de Domnul?

     Ele sunt acele roade aduse de om în demersul său de a-L căuta şi a se apropia de Dumnezeu printr-o continuă strădanie şi transformare de sine însuşi, prin supunerea trupului şi acceptarea lucrării Duhului Sfânt şi asimilarea îndreptării produse în acest fel, spre a deveni demn de dragostea lui Dumnezeu:

     “Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, / Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, / Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. / Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, / Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. / Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. / Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. / Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:19-26).

     Numai căutându-L şi apropiindu-se de Domnul prin credinţă omul îşi poate reveni şi transforma pe sine însuşi spre a primi darul lui Dumnezeu, astfel încât să redevină compatibil cu prezenţa lui Dumnezeu şi cu împărăţia Acestuia:

     “Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

     De aceea şi prima şi cea mai mare poruncă ce i s-a dat omului a fost aceasta:

     “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:38b).

     Căci asta îi conferă şi compatibilitatea de care vorbeam:

     “Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (1 Corinteni 8:3).

     Vedem deci că Dumnezeu de la început l-a făcut desăvârşit pe om, spre a se înconjura de lucruri bune şi a se bucura de perfecţiunea împărăţiei Sale, în care nu se poate găsi loc nici pentru manifestarea răului şi nici pentru toţi cei ce s-au lăsat corupţi şi au devenit promotorii acestuia.

*

*              *

    Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină (Eden) de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea acesteia şi protejarea vieţii create în ea, dar separându-l astfel de contaminarea adusă prin actul de rebeliune al îngerilor decăzuţi, pentru a se putea bucura de viaţa veşnică, dar şi de prezenţa Sa. Şi întrucât îl înzestrase şi pe el, ca şi pe celelalte fiinţe superioare, cu liberul arbitru, i-a dat instrucţiuni ferme să se păstreze în această stare, avertizându-l şi asupra consecinţelor:

     “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facerea 2:16,17).

     Satana s-a umplut de pizmă văzând că împărăţia lui Dumnezeu poate oricum creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunile false că nu vor muri dacă îl vor urma pe el şi că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.

     “Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).

     Din acel moment, datorită acestui păcat primordial a neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe întregul Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind încetul cu încetul un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc, de sorginte diabolică:

     “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

     Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune cu Dumnezeu la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile:

     “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

     Devenind, prin fapta lor, incompatibili cu perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au fost scoşi din grădina Edenului: “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3:23).

     Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu (Sfântul Duh), dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima, spre eliberarea şi salvarea noastră:

     “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6),

     “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

     Ȋn toată această vâltoare în care ne aflăm prinşi trebuie ca niciodată să nu uităm că Dumnezeu nu minte niciodată şi îşi ţine până la sfârşit promisiunea (“Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte” – Tit 1:2) şi nici nu se schimbă în vreun fel:

     “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8 – îngroşarea îmi aparţine).

     El este stânca de neclintit pe care ne clădim credinţa mântuitoare ce ne va aduce darul răsplăţii promise de Dumnezeu, căci:

     “Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9) şi

     “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:9,10).

     Gândiţi oare că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om spre a-l înfia spre viaţă veşnică, îl va abandona pe acesta dacă el se va apropia plin de credinţă de Domnul, printr-o perseverentă smerire şi lepădare în căinţă de păcatele comise?

     Răspunsul este un categoric nu!

     Dumnezeu i-a făgăduit omului viaţa veşnică şi nu l-a lăsat pradă morţii când acesta a fost înşelat şi împovărat de satana cu balastul păcatului, ci i-a.acordat alternativa mântuirii. Prin urmare, dacă el va face uz, prin propria alegere a liberului său arbitru, de calea ce îl conduce la aceasta, va fi ca un născut din nou şi va deveni un biruitor asupra corupţiei introdusă de satana în lucrarea lui Dumnezeu:

     “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5).

     Prin transformarea suferită, un astfel de om va putea primi darul lui Dumnezeu, adus prin Fiul Său, şi va fi mutat definitiv în împărăţia lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluiaşi Fiu, adică Iisus Hristos, Cel căruia, după învierea Sa, I s-a dat întreaga putere atât în cer, cât şi pe pământ, pentru “că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:11).