CINA CEA DE TAINĂ

Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. (Ioan 16:7-11)

VREME TRECE, VREME VINE

 “Ce e rău şi ce e bine

   Tu te-ntreabă şi socoate;”

   Glossă – Mihai Eminescu

  Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.

Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.

Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)

De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.

Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.

Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).

Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!

Ce este de făcut în această situaţie?

Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).

Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.

Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).

Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.

Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!

“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).

Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”  (Luca 16:10).

De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).

În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).

Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).

Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?

În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia  sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).

Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).

Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).

Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Ţineţi deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15). 

PREŢUL MÂNTUIRII

"Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?" (Galateni 3:2) 

Când Dumnezeu a făcut omul şi l-a înzestrat cu viaţă eternă (după chipul şi asemănarea Sa), l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea planetei şi protejarea vieţii create pe aceasta, ceea ce pe satana l-a umplut de mânie văzând că împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizându-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.

“Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).

Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc de sorginte diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.

Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima spre eliberarea şi salvarea noastră: “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6), “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

În tot ceea ce s-a întâmplat atunci găsiţi oare vreo imputare care ar putea să-I fie adresată lui Dumnezeu?

Dacă părinţii primordiali ai omenirii ar fi ascultat cuvântul Acestuia şi nu s-ar fi lăsat manipulaţi de diavol, omenirea ar fi moştenit perpetuu raiul creat de Dumnezeu, rămânând veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu şi nemaicunoscând astfel moartea şi toate celelalte suferinţe aduse de atingerea păcatului, toate incompatibile cu prezenţa lui Dumnezeu.

Şi, cu toate acestea, de-a lungul istoriei lumeşti, cel mai blamat personaj pentru necazurile întâmpinate de om în viaţa pământească a devenit (prin practicarea subtilă de către tatăl minciunii a aceleiaşi insidioase ademeniri şi iluzionări până la transpunerea sa axiomatică în mintea celor mai mulţi oameni) Însuşi Dumnezeu, adică tocmai Cel care ne-a dat viaţă şi care nu doreşte nicicând ca noi să pierdem acest dar al Său.

Acesta este mecanismul ingenios al minciunii prin care suntem permanent îndemnaţi să muşcăm, fiecare dintre noi, din fructul oprit şi, devenind captivi în rebeliunea satanei, să schimbăm prin urmare voluntar calea luminii şi a vieţii veşnice pe cea a întunericului şi a morţii eterne.

Dar atâta vreme cât mai suntem în această viaţă temporală, există încă o salvare ce ne poate elibera din cursa celui rău şi readuce în drepturile noastre fireşti şi divine pe care le-am căpătat, încă de la creaţia noastră, chiar de la Tatăl nostru şi ai cărui moştenitori legali putem redeveni prin acceptarea ultimei chemări a Acestuia adresată nouă prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel care s-a sacrificat tocmai pentru a face posibilă primirea acestui dar final şi ifailibil, plătind preţul suprem al răscumpărării noastre spre mântuire:

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ar dori ca niciunul dintre noi să nu piară şi de aceea ne-a acordat cuvântul său spre cunoaşterea adevărului şi pe Iisus Hristos spre a-L urma, prin credinţă, în împărăţia lui Dumnezeu, fiind astfel răscumpăraţi pentru viaţa veşnică.

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

Alegerea se face numai prin uzul liberului arbitru şi de aceea ea este personală, ca şi consecinţele aferente. Dar alegerea nu se face numai declarativ, ci ea presupune acceptarea adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu şi urmarea în credinţă, prin îndreptare şi transformare continuă, a Celui ce şi-a pus viaţa pentru mântuirea celor ce Îl urmează.

“Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, / Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. / Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit” (1 Petru 1:17-25).

Iată deci că cel care abandonează viaţa nu este Dumnezeu, ci omul căruia, odată ce a făcut cunoştinţă cu răul, îi este prea greu să renunţe la pretenţiile iluzorii de a fi asemenea lui Dumnezeu şi se lasă prea uşor angrenat în rebeliunea diavolească spre a-şi satisface inutilele ambiţii şi pofte de persoană bicisnică, după cum a devenit prin acceptarea minciunii în locul adevărului.

Vedeţi cum, pentru nişte ambiţii deşarte şi demne de ruşine, omul uită că singurul care i-a dat şi continuă constant să îi ofere ceva este Dumnezeu? Iar cel ce l-a ademenit pe calea pierzaniei nu face altceva decât să îi răpească permanent darurile lui Dumnezeu, spre a-l lipsi pe om de perspectiva luminoasă a împărtăşirii cu Acesta:

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

Este mai mult decât culmea ridicolului de a-L respinge pe cel ce te iubeşte şi doreşte a te salva, în favoarea celui ce ţi-a răpit tot ceea la ce erai îndreptăţit şi-ţi oferă apoi unele fărâme, spre a-ţi satisface vanităţi ale unei slave lumeşti iluzorii, care se va sfârşi inevitabil într-un etern lac de foc.

“Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).

Şi cu toate acestea dragostea lui Dumnezeu este fără limite, fiind veşnică după cum şi El este, iar prea mulţi oameni consideră că o merită necondiţionat, Domnul fiindu-le datori cu această iubire, chiar dacă ei nu răspund chemării Sale.

Ei bine, vă voi servi un duş rece: Dumnezeu nu îi este dator nimănui cu nimic căci toate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către El, prin El. Aşa că nouă, oamenilor, ne-ar putea fi cel mult dator cu inexistenţa noastră, la care suntem liberi să ne întoarcem, după cum va fi alegerea personală a fiecăruia.

“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).

Amin. 

UN GHID CREŞTIN - extras 1

PRIVIRE RETROSPECTIVĂ 

Alternative

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (1 Ioan 1:5) 

Creştine, plângi şi râzi, întristează-te şi bucură-te că ai venit pe această lume!
Plângi pentru că ai păşit într-o cursă (capcană) întinsă de satana / diavolul chiar primilor oameni (Adam şi Eva) şi desăvârşită de-a lungul timpului, încât cu greu vei mai desluşi aceasta şi vei mai şti a te apăra şi păzi a fi fără pată faţă de această lume.
Râzi pentru că nu eşti lipsit de speranţă întrucât Dumnezeu atâta i-a iubit pe oameni încât le-a dăruit, în pofida lungii lor rătăciri, o minunată cale de salvare.
Dar s-o luăm de la început!
Mai întâi Dumnezeu a creat universul şi făpturile înalte numite îngeri, însărcinate a avea grijă de acesta. Prin această creaţie El a adus la existenţă perfecţiunea, separând-o de tot ceea ce ar fi putut-o corupe şi strica în măreţia ei, adică a separat lumina (viaţa) de întuneric (moarte), deci binele de rău, creind premisele vieţii veşnice într-o împărăţie indestructibilă a luminii.
“Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (Eclesiastul 3:14).
Nu a fost însă ascultat întrutotul în înţelepciunea Sa, deoarece fiinţa cea mai înaltă pe care o crease, satana, pătruns de mândrie şi invidie, a ales să se preamarească pe el însuşi, cantonându-se în zona întunericului, separându-se împreună cu acoliţii (1/3 din totalitatea îngerilor care s-au lăsat seduşi şi corupţi de rătăcirea acestuia), în ambiţia trufiei sale de a avea propria sa împarăţie, care să-i revină în exclusivitate, aceea a întunericului (morţii) şi răului, crezând că astfel va găsi o cale de a-şi  satisface orgoliul de a deveni mai presus de Dumnezeu.
“Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi" (Isaia 14:13,14).
Când Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea planetei şi protejarea vieţii create pe aceasta, satana s-a umplut de mânie văzând că împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizâdu-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.
“Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).
Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc de sorginte diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima spre eliberarea şi salvarea noastră: “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6), “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).

*

*      *

(Nu pot merge mai departe fără a te îndemna ca mai întâi să citeşti în întregime Romani 8, spre luminarea şi bucuria sufletului tău, în rugăciune cu mulţumire).

*

*       *

Planul divin de mântuire a omului
 
 “Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. / Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10:9,10)
 
Creştine, ţi-am spus la început şi să te bucuri şi de ce. Acum vom merge mai departe. Bucură-te căci Domnul nu l-a părăsit atunci pe om pentru că s-a lăsat corupt (“...că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45) ci, dimpotrivă, în infinita Sa iubire a arătat un plan prin care omul să poată fi salvat, dacă şi el îşi va dori aceasta mai presus de orice, după ce a făcut cunoştinţă cu răul şi cu puterea distrugătoare a lui: “Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezechiel 18:23).
Mare este îndurarea lui Dumnezeu căci El şi-a răsfrânt dragostea nu numai asupra celor drepţi, dar şi asupra celor rătăciţi, planul adresându-li-se şi unora şi celorlalţi în egală măsură.
Pentru aceasta El le-a dăruit viaţa temporală, care, după cum ne-a spus chiar Enoh, înseamnă, de atunci, timpul destinat iertării şi împăcării noastre cu Dumnezeu.
Aşa a început lungul drum al recuperării omului şi al repunerii sale în fireasca menire pentru care a fost creat.
“Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: "Strălucească, din întuneric, lumina" - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (2 Corinteni 4:6).
“Atunci m-am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului” (Eclesiastul 2:13).
Ȋnsă pentru realizarea acestui deziderat, răul, generatorul păcatului aducător de moarte, trebuie distrus în întregime spre a reda vieţii mareţia slavei în care a fost creată şi care nu are nimic în comun cu împărăţia întunericului ce i-a corupt unitatea şi puritatea de creaţie perfectă.
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Alegerea ne aparţine şi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să o facă într-o direcţie sau alta. Atâta doar că Dumnezeu ar dori ca nimeni să nu piară, ci toţi să o apuce pe calea mântuirii.
“Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).
Pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi drumul de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei şi roadele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale.
Dacă restaurarea ar fi fost impusă de Domnul, atunci această lucrare s-ar fi realizat instantaneu şi totul s-ar fi reîntors la normal intr-o singură clipită, dar tentaţia răului ar fi rămas şi cu siguranţă totul s-ar fi repetat la nesfârşit.
Dar Domnul, atât de mult îi iubeşte oe oameni încât le-a dat liberul arbitru şi îi lasă să şi-l exercite până în ultima clipă, fără a se opune alegerii făcute de aceştia pentru că, aşa este, dragoste cu de-a sila nu se poate şi nici întuneric care să iubească lumina. Iar cei care s-au pocăit şi au primit prin credinţă darul lui Dumnezeu se vor cutremura numai la simplul gând că răul i-ar mai putea atinge vreodată.
 
Calea spinilor
          
“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17)
 
Odată venit în lumea asta, vei fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri invizibile care vor încerca să te robească spre a pune stăpânire pe tine, “fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2:19).
Ce este deci de făcut?
Mai întâi să ştii că după naştere primeşti de la Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul cel trimis prin mijlocirea lui Iisus Hristos şi cu care eşti pecetluit prin taina botezului, adică ai primit arvuna harului prin care poţi fi mântuit: “Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).
Acesta  te va ajuta să desluşeşti binele de rău, dreptatea de fărădelege, adevărul de minciună şi va fi sprijinul tău în lupta cu toate începătoriile insidios ţesute în jurul tău de forţele întunericului, atâta vreme cât te vei strădui să umbli după Duh şi nu după trup:
“Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului./ Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace”- Romani 8:5-6.
Aceasta este o taină mare şi prin ea, noi, în măsura în care avem credinţă în Iisus Hristos şi ne-o ţinem de-a lungul vieţii mai presus de orice, având râvnă neobosită de a o spori în noi (“Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, / ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos pentru viaţa veşnică” (Iuda 20,21), cu toţii vom căpăta mântuirea cea aducătoare de viaţă veşnică, după voia lui Dumnezeu, “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (1Tesaloniceni 5:9).
Este o taină pe măsura măreţiei lui Dumnezeu şi a indescriptibilei iubiri cu care ne înconjoară şi prin care neîncetat ne cheamă să revenim la perfecţiunea pentru care am fost creaţi, făcându-ne cunoscută calea, adevărul şi viaţa: “Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, / Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1:13,14).
“Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. /  El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului” (2 Corinteni 1:21,22).
Ce facem cu această comoară pe care am primit-o în dar este o chestiune personală, după cum fiecare crede de cuviinţă, fie a o păstra spre zidirea noastră, fie a o risipi spre pieirea noastră. Dumnezeu este semănătorul iar noi suntem solul.
Ajuns aici nu pot să nu consemnez pilda Semănătorului aşa cum a înfăţişat-o şi apoi explicat-o chiar Iisus Hristos:
“În ziua aceea, ieşind Iisus din casă, şedea lângă mare. / Şi s-au adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în ea şi toată mulţimea sta pe ţărm. / Şi le-a grăit lor multe, în pilde, zicând: Iată a ieşit semănătorul să semene. / Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. / Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; / Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat. / Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. / Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. / Cine are urechi de auzit să audă. / Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde? / Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. / Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. / De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. / Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea". / Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei. / Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. / Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit. / Voi, deci, ascultaţi pilda semănătorului: / De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum. / Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie, / Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte. / Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor. / Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13:1-23).
Ce clar este: celor care au crezut în Iisus le este dat să cunoască tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar ceilalţi, chiar de vor crede că au înţeles, nu vor înţelege pentru că le lipseşte Păstorul care să le deschidă uşa sufletului şi să-i ducă pe calea cea bună şi, în consecinţă, vor fi robiţi şi stăpâniţi de forţele malefice ale întunericului şi vor merge pe lângă cale. Aţi fost atenţi? Aceştia, în îndărătnicia lor, vor pierde (li se va lua) şi puţinul Duh care mai pălpâia în ei.
Aţi auzit ce mai spune despre aceştia? “De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum”.
Dacă ai acceptat darul lui Dumnezeu şi ai crezut în Iisus Hristos, crezi că este de ajuns?
Răspunsul este categoric NU! A crede fără pocăinţă şi dorinţă de îndreptare nu te va păstra implicit în graţia Domnului deoarece asta va însemna că fie credinţa ta nu are rădăcină, fie a fost înăbuşită de dorinţa ta prevalentă de a fi pe placul acestei lumi: “Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. / Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov 1:21,22), “Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3:14).
Ceea ce ni s-a spus în pilda de mai sus de către Iisus este că oricine are râvnă şi aduce rod după trecerea la credinţă şi se zideşte mai departe atât pe sine, cât şi pe semenii săi, va fi găsit demn de a intra în împărăţia  Domnului, căci pilda nu a fost spusă numai pentru cei care L-au văzut şi L-au auzit, după cum a lăsat cunoscut în alt loc, atunci când răspunzâdu-i lui Toma “Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29).

*

*      *

Astfel omul poate alege în cunoştinţă de cauză pe ce cale o apucă în scurtul timp al vieţii sale pământeşti. Căci aşa cum ne-a spus Iisus Hristos există două căi: cea a adevărului şi a vieţii, dar şi cea a fărădelegii şi pieirii. Credeţi oare că ambele sunt la fel de uşor accesibile? Aici este vorba de departajarea netă între destine, pe care o aduce credinţa, între cei credincioşi şi cei necredincioşi şi care devine eternă după moartea finală.
V-aţi obişnuit cu acestă lume aşa cum este ea şi sunteţi mulţumiţi cu convenienţele şi relativul confort senzual pe care vi-l poate conferi?! Atunci notaţi că, aşa cum cu uşurinţă se poate observa, vă aflaţi pe un drum larg, în compania unor mari mulţimi de oameni ce sunt animate de aceleaşi înşelătoare idealuri lumeşti. Unde credeţi că duce acel drum?
Iată ce ne spune Însuşi Iisus Hristos:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
Aţi înţeles? Nu însemnă că dacă sunt mulţi au vreun avantaj, ci numai că luându-se unul după altul, pe cărările acestei lumi, au devenit orbi călăuziţi de alţi orbi iar sfârşitul lor este cel tragic. “Lăsaţi-i pe ei; sunt calauze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15:14).
Simţiţi că nu faceţi parte din lumea aceasta şi că ea vă respinge urându­-vă fără motiv aparent? Nu fiţi îngrijoraţi, căci lumea aceasta iubeşte numai ce este al său iar altceva nu admite. Nu uitaţi că adepţii acestei lumi mai întâi l-au urât pe Iisus, pe care l-au şi răstignit, deşi venise spre a-i izbăvi. Credeţi că, dacă aţi ales calea cea îngustă şi vă ţineţi de ea cu toată nădejdea, lumea asta vă va lăuda şi încuraja? Sau vă va ademeni ca să lăsaţi calea cea îngustă şi să vă alăturaţi ei pe lata cale a pierzaniei?
Sunteţi încă nehotărâţi sau confuzi cu privire la aceste afirmaţii?
Să revedem ideea din adevăratul punct de vedere: noi nu putem face nimic prin propriile forţe care să ne asigure mântuirea. Aceasta o primim numai prin graţia lui Dumnezeu, coborâtă asupra noastră prin Iisus Hristos, pe care fie o acceptăm cu credinţă şi recunoştinţă şi obţinem acest dar, fie ne îndoim şi ne îndepărtăm tot mai mult de acest dar, fie o respingem prin necredinţă şi pierdem definitiv acest dar. Vedem de aici că relaţia noastră cu Dumnezeu este puternic personală şi ea se stabileşte şi dezvoltă prin Iisus Hristos, care ne răscumpără, prin sacrificiul său, pentru dragostea lui Dumnezeu, cea pentru care am fost de la început rânduiţi, dacă chiar o căutăm şi o dorim mai mult decât orice.
Nici nu este de mirare că aceasta este o cale îngustă cu o poartă strâmtă! Ascultaţi încă odată răspunsul lui Iisus Hristos când Toma l-a întrebat despre această cale: “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Credeţi, voi, aceasta? Atunci cu siguranţă veţi avea necazuri în această lume, care nu va înceta să vă ispitească în nenumărate feluri spre a vă conduce, mai mult sau mai puţin sesizabil, pe calea cea lată a pierzaniei.
Stăpânitorul acestei lumi chiar şi pe Iisus a încercat să-L ispitească spre a-L corupe, aşa încât cu atât mai puţin se va sfii să o facă şi cu voi. Iisus a fost însă mai tare decât el şi, prin înţelepciune şi credinţă, l-a dezarmat de toate armele răutăţii sale spre luare aminte şi îcurajarea credincioşilor.
Aşa stand lucrurile nu trebuie totuşi a vă teme şi a vă gândi că ar trebui să vă izolaţi de lumea aceasta căci “Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5:14). Urmaţi adevărata înţelepciune pe care o găsiţi, ziditoare, în Cuvântul Domnului (Biblia) şi bizuiţi-vă pe sentinţa pronunţată de Domnul nostru: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar indrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan.16:33 - îngroşarea îmi aparţine).
Vă întristează toate acestea? Cercetaţi-vă cu ce fel de întristare vă simţiţi apăsaţi, spre a nu vă lăsa înşelaţi: “Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7:10). Noi, prin Iisus Hristos, ne-am răstignit păcatului astfel încât suntem morţi acestei lumi şi nimic din ea nu trebuie să ne mai sperie sau să ne corupă: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni.2:8). “Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea” (Coloseni 2:20).
Rezistaţi tuturor încercărilor căci nu sunteţi părăsiţi şi nici lipsiţi de nădejde, după cum ne îndemnă Pavel: “Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemanarea noastră, afară de păcat” (Evrei.4:15).
Iar când tânjiţi după prietenia lumii aduceţi-vă aminte de următorul îndemn: “Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).
Nu vă temeţi de lume ci trăiţi în mijlocul ei fără a da prilejuri de sminteală şi fără a vă lăsa contaminaţi, ferindu-vă însă de cei care spunându-vă frate vor să vă tragă pe calea pierzaniei: “V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu sedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? / Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (2 Corinteni 5:9-13).
Încă odată vă spun să nu vă fie teamă de lumea aceasta “pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceeace câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1Ioan 5:4).
Şi niciodată nu uitaţi că “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1Ioan 4:4).
Trăiţi deci în lume dar nu vă faceţi părtaşi la obiceiurile acesteia şi nu vă lăsaţi seduşi de false învăţături făcute pentru saţiul celor prinşi prea tare cu treburile lumeşti şi care nu mai suferă adevărul: “Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. / Să nu vă întovărăşiţi, dar, deloc cu ei” (Efeseni 5:6,7).
Vouă să vă fie foame de dreptatea şi adevărul lui Dumnezeu (“Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima voastră” (Ieremia 9:13), să vă ţineţi mintea şi inima aţintite spre bogăţiile nevăzute din ceruri cu care să vă îmbogăţiţi faţă de Dumnezeu şi de care veţi ajunge să vă bucuraţi pentru eternitate. Merită oare să daţi această comoară nepieritoare pe valorile materiale trecătoare şi pe falsele onoruri cu care încearcă să vă seducă sclavii acestei lumi? Credeţi că o puteţi obţine prin eforturile şi meritele voastre proprii, ori cuceri cu această lume viaţa veşnică?
Vă spun că, dimpotrivă, făcându-vă părtaşi acestei lumi, aţi devenit luptători împotriva lui Dumnezeu şi a planului său de salvare a fiecărui om, dacă ar fi cu putinţă:
“Isus a zis apoi ucenicilor Săi: "De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. / Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decat îmbrăcămintea. / Uitaţi-vă cu băgare de seama la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar; şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! / Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? / Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? / Uitaţi-vă cu bagare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. / Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astazi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? / Să nu căutaţi ce veţi mănca sau ce veţi bea şi nu va frământaţi mintea. / Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. / Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu placere împărăţia. / Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia. / Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:22-34).
Sau credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios?
E posibil că povara pe care o purtaţi asupra voastră prin practicarea obiceiurilor, convenţiilor şi filozofiei acestei lumi să vă subjuge atât de tare încât să vă sufoce cu nesfârşitele sale iţe nevăzute cu care a reuşit să vă lege şi prin care încearcă a vă manevra. Dacă sunteţi şi biruiţi atunci vă aflaţi deja pe calea cea lată a pierzaniei şi vă va fi tot mai greu să discerneţi înşelătoria, ca să nu vorbesc de redobândirea libertăţii voastre.
Nu uitaţi că viaţa v-a fost dată de Dumnezeu şi că, prin urmare, aveţi tot dreptul să vă bucuraţi de ea. Încercările luaţi-le ca pe prilejuri de a vă limpezi şi de a vă consolida credinţa, păstrându-vă liberi şi fără de pată faţă de această lume care vă va înconjura cu hăţişuri de ispite prin care să vă conducă insidios către păcat.
Nu vă temeţi de ispită căci Dumnezeu ştie cât puteţi duce şi dacă staţi aţintiţi către darul său, prin credinţă în Iisus Hristos, El nu vă va lăsa şi nici nu vă va uita.
Aduceţi-vă aminte că până şi Iisus a fost ispitit, aşa încât nu vă imaginaţi că diavolul nu o va face şi cu voi. Dar ca să vă prindă este nevoie a vă robi. Când vă aflaţi într-o astfel de situaţie urmaţi sfatul Apostolului Pavel: “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1Corinteni 6:12). Iar când aţi căzut în ispită şi aţi comis păcatul, pocăiţi-vă ca şi cum v-aţi afla pe patul de moarte şi, în rugăciune şi smerire, faceţi apel la Domnul Iisus să vă cureţe de urmările păcatelor voastre.
Şï acum să vă răspund la întrebarea de mai sus: credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios?
Vă voi întoarce din nou la Cuvântul Domnului cu îndemnul ca acolo să căutaţi mereu atât îndreptarea voastră dar şi îndrumarea continuă în care să creşteţi spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea voastră:
“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: "Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!" / Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: "Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? / Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rău" / Şi a zis lui Iisus: "Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!" / Iisus a răspuns: "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:39-42).
Deci, din cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu El, unul nu s-a căit de fărădeligile sale, dar celălalt s-a pocăit sincer şi şi-a pus credinţa sinceră şi definitivă în Iisus Hristos, căpătând mântuirea chiar în ultimele clipe ale vieţii sale în această lume.
A câpătat oare şi celălalt tâlhar acelaşi dar al Domnului? Nu, pentru că nu s-a pocăit de relele pe care le comisese şi nici nu şi-a pus credinţa în Iisus Hristos!
I-a cerut Domnul altceva celui pe care L-a salvat?! Nu, căci aceasta este măreţia dragostei lui Dumnezeu: chiar pe fiul Său L-a făcut jertă de ispăşire, “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan.3:16).
Şi nimeni nu se poate mântui prin merite şi eforturi proprii dacă nu crede în Iisus Hristos şi nu se străduieşte a-L urma pe Acesta: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. / Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).
Iată ce sprijin binecuvântat avem în lupta noastră cu întunericul şi răul pătrunse în lumea aceasta odată cu comiterea păcatuluiu originar. Acesta este chiar Dumnezeu, Cel ce a făcut toate cele văzute şi nevăzute şi care nicicând nu se schimbă, rămânând de-a pururi credincios în făgăduinţele făcute. Şi dacă El le-a făcut pe toate, cine oare Îi poate sta împotrivă?! Şi dacă nimeni nu Îi poate sta împotrivă, avem noi oare de ce a ne mai teme?
“Aşa că putem zice plini de încredere: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Evrei13:6).
Ca să vă bucuraţi de sprijinul lui Dumnezeu nu trebuie deci decât să acceptaţi darul Său, căci Domnul, Care le ştie pe toate, a făcut în aşa fel ca să puteţi intra în împărăţia Sa dacă îl primiţi şi credeţi din toată inima, cu pocăinţă şi cu speranţă, asemenea fiului rătăcitor a cărui minte s-a luminat şi, din chiar sufernţa cu care suferea, a aflat calea binecuvântată a întoarcerii şi împăcării cu Tatăl său.
Şi noi o ştim pe a noastră: “Iisus i-a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Şi încă şi mai mult, spre pecetluirea inimilor şi minţilor voastre: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Biruitorului, lui îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său” (Apocalipsa 3:20,21).
Vi s-a umplut inima de neasemuită bucurie şi speranţă? Primiţi şi ce ne spune ucenicul cel mai iubit al lui Iisus: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. / Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. / Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3: 16-18).
Nu-i aşa că acum este mult mai uşor a privi adevărul drept în faţă în ciuda învăţăturilor seculare care ne avertizeză fără încetare cum că adevărul doare? Da, sigur îl doare pe cel necredincios, care se străduie să-l ascundă sperând astfel că fărădelegile sale vor rămâne în întunericul din care au fost comise şi nu vor fi cunoscute. Sărmanul de el! Nu ştie că nu are nicio importanţă dacă oamenii îi cunosc sau nu toate faptele sale ruşinoase atâta vreme cât lui Dumnezeu nimic nu-I rămâne neştiut “Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu doua taişuri: patrunde până acolo ca desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii, / Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4:12,13).
Aici vreau să aduc o mică dar deosebit de importantă precizare: în pasajul de mai sus “Cuvântul lui Dumnezeu” nu face referire la Cartea Sfântă a Bibliei, care are acest atribut, de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, ci la puterea minunată prin care Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute:
“La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. / El era la început cu Dumnezeu. / Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1: 1-3).
Acum ca să ne mai mângâiem încă odată sufletul cu dovada că, datorită nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, Cuvântul s-a întrupat în lume pentru a face cunoscută odată pentru totdeauna Calea, Adevărul şi Viaţa, spre salvarea celor ce îşi pun credinţa în Acesta:
“Şi Cuvântul S-a facut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
Astfel toţi credincioşii au dobândit harul: “Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” – Romani 5:2 şi “măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni.2:5).
Acum am ajuns la punctul în care putem să abordăm relaţia dintre noi, cei aflaţi sub har, şi lumea în care trăim şi să înţelegem mai bine interacţionarea noastră cu aceasta.
Mai întâi însă să revelăm o imagine instantanee luată lumii. Fără putinţă de tăgăduinţă putem spune că lumea actuală se află într-o stare de pernicioasă rebeliune, fiind extrem de coruptă şi plină de păcat, aproape sufocată de apăsarea acestuia, ceea ce îi determină pe mulţi observatori avizaţi să afirme că, cu siguranţă, trăim vremurile din urmă.
Când fac apel la o astfel de afirmaţie mă bizui pe ceea ce spunea Ioan despre epoca în care trăia el: “Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1Ioan 2:18). Ori Petru: “Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Sau Pavel: “Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea” (Evrei 10:25); “Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. / Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:11.12).
Dacă epoca lor îi determina să creadă, prin semnele care se manifestau pe atunci, că s-au atins limitele în privinţa apostaziei şi necredinţei, ce credeţi că ar fi spus ei, apostolii Domnului, dacă ar fi trăit astăzi?!
Fiindcă am pomenit din nou de Biserică, simt nevoia să menţionez ceea ce am înţeles din Cuvântul scris despre aceasta. 

ATITUDINEA

“Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7)

 De foarte multe ori auzim spunându-se că un om a dus o astfel de viaţă încât nu mai are nicio şansă să se mântuiască.

Înseamnă asta că acel om a păcătuit şi de aceea şi-a pierdut dreptul de a fi primit în împărăţia lui Dumnezeu?

O astfel de afirmaţie este nu numai nedreaptă, dar şi mincinoasă căci nu există niciun om care să nu fi păcătuit:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).

Păcatul în sine nu mai are nicio putere de la sacrificiul lui Iisus Hristos încoace, căci El a constituit suprema jertfă de ispăşire prin care păcatele oamenilor au fost iertate, iar aceştia pot obţine curăţirea spre răscumpărare:

“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi”(1 Ioan 2:2).

“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. / Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:18,19).

Deci nu păcatul în sine este cel care pecetluieşte destinul omului, ci atitudinea acestuia din urmă faţă de păcat:

“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).

Ce-i trebuie deci unui om spre a se elibera de lestul păcatului?

Îi trebuie, în primul rând, credinţă nestrămutată în darul izbăvitor al lui Dumnezeu, oferit nouă prin sacrificiul lui Iisus. Apoi îi trebuie căinţă pentru greşelile comise prin pactizarea temporară cu păcatul şi, nu în cele din urmă, cunoaştere, atât spre a identifica păcatul şi pe promotorii acestuia, cât şi spre a conştientiza consecinţele acceptării unei astfel de tovărăşii, dar şi mijloacele de care poate dispune spre a se elibera din cursa insidios ţesută în jurul său de exponenţii întunericului şi minciunii.

Omul poate supravieţui fizic multor adversităţi naturale, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi celor spranatrurale aduse în calea sa de cel rău şi acoliţii săi. Dar această supravieţuire fizică nu este scopul vieţii umane. Adevăratul scop este acela de a supravieţui spiritual şi a deveni astfel demn de a se numi fiu al lui Dumnezeu, urmând exemplul mai mult decât pilduitor al lui Iisus Hrisros.

Să ne imaginăm cum o multitudine de probleme aflate în continuă sporire ne înconjoară,  mai mult sau mai puţin vizibil, astfel încât oricare dintre noi, sub presiunea acestora,  va atinge un moment când fie va ceda şi va suferi un colaps, fie se va gândi să accepte o aparentă salvare, din partea cuiva ce i-ar apărea mult mai puternic decât el însuşi, deşi ştie că aceasta îl va costa ulterior totul.

Ce părere aveţi despre o astfel de relaţionare cu cele ce ne înconjoară?

Ei bine, o astfel de abordare este aplicabilă numai unui necredincios!

Pentru că un adevărat credincios ştie, în orice moment, ce cale are de urmat, oricât de îngustă sau de neconvenţională şi dificilă ar putea părea oricui altcineva. El ştie, are cunoaşterea nu numai că Dumnezeu nu minte niciodată, dar şi că el personal trebuie să se facă următor al lui Iisus Hristos, Cel care a deschis această îngustă cale:

“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).

Şi această cale este chiar Iisus Hristos, Domnul nostru:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Cel care ne încurajează să Îl urmăm cu perseverenţă şi cu credinţă:

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Asigurându-ne că o va ţine permanent deschisă pentru cei aleşi:

“Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: / Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3:7,8).

Urmându-L vom deveni, prin credinţă şi cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, un singur duh cu El: 

“Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17).

Ajungând astfel ca născuţi din nou:

“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).

Căpătând astfel biruinţa:

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. / Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4.5).

Atitudinea este aşadar definitorie în abordarea corectă a căii de urmat, căci ea ne poate transforma fie în biruitori ai acestei lumi a păcatului, fie în învinşii şi prizonierii pierduţi ai săi. Căci dacă ne plecăm în faţa răului, nu mai putem fi exponenţii binelui, sau dacă ne lăsăm cuprinşi de întuneric, nu vom mai avea părtăşia luminii, sau dacă devenim adepţii minciunii, nu vom mai cunoaşte adevărul.

Înşelăciunea satanică este mare şi ea se bizuie pe dorinţa omului de a avea certitudini şi, de aceea, îl îndemnă pe acesta să dea curs diverselor imbolduri născute dintr-o viaţă lumească dusă haotic, făcându-l să uite îndemnul plin de înţelepciune al Apostolului Pavel:

“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6:12).

Sau:

“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. / Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El? / Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:21-23).

Înţelegem deci că atitudinea noastră trebuie să fie una activă, de delimitare faţă de forţele întunericului şi de ademenirile lansate de acestea, pentru a ne putea păstra curaţi şi a ne zidi continuu.

Nici măcar o atitudine pasivă nu ne poate fi folositoare căci ea nu presupune altceva decât o acomodare cu normele lumeşti, o adaptare la acestea şi nu o baricadare în faţa  lor, astfel încât vom deveni, din complezenţă, molcomi şi toleranţi faţă de manifestările premise şi încurajate de ele. Asta nu va însemna altceva decât înăbuşirea duhului pe care Dumnezeu l-a pus în noi pentru a face cât mai mult loc duhului lumesc, ceea ce, de fapt, este încă o puternică înşelăciune diabolică prin care putem fi scoşi din graţia Domnului şi despre care am fost avertizaţi de Acesta:

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16).

Ca atitudinea să poată produce efectele dorite ea trebuie să fie sau militantă, sau de rezistenţă blocantă, amblele tipuri având aceeaşi temelie: credinţa fundamentată pe cunoaşterea adevărului în iubire.

“Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, / Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ‘ (Efeseni 4:14,15).

“Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin” (2 Petru 3:18).

EŞTI GATA să mori pentru credinţa ta ?

TREBUIE VIZIONAT !!!

 

După aceea vă veţi răspunde singuri…

         
       1 Petru 2:

19.	Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El.
20.	Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu.
21.	Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui,
22.	Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui,
23.	Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate.
24.	El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat.
25.	Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre.