HARUL MĂNTUITOR

Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; / Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:8,9).

TRAŞI CU PUTEREA LUI DUMNEZEU

“Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, / şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în cei sfinţi, / şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19).

Acestea se ruga Pavel pentru efeseni.

În vreme ce credincioşii din Efes se bucurau de luxul și abundenţa unui oraş cosmopolit aşezat în calea celor mai uzitate rute comerciale, Pavel era încarcerat într-o micuţă celulă în Roma, sub paza permanentă a unei gărzi. Dar cine ar fi putut deduce din ruga lui Pavel că acesta era lipsit de aproape orice lucru lumesc?

Descrierea plină de siguranţă a puterii Domnului nu lăsa a transpare nicio fărâmă de disperare sau intimidare. În schimb, Pavel vorbea despre bogăţia moştenirii şi viitorul minunat pe care aceasta ni-l va aduce în ȋmpărăția lui Dumnezeu. Viitorul lui Pavel pe pământ era în mâinile Cezarului şi cu toate acestea cele mai mari speranţe ale sale nu erau puse în această lume, ci speranţele sale erau puse în chemarea Domnului spre moștenire.

La fel şi noi trebuie ca în rugăciune cu mulţumire să ne punem speranţele în moştenirea eternă a ȋmpărăției, precum Pavel a făcut, în ciuda vitregiilor zbuciumate prin care din nou trecea.

Rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă ajute a înţelege cât de mare este puterea Sa cu care poate să vă tragă la Fiul Său și Domnul nostru, spre mântuire și viață veșnică, având permanent în minte cele spuse de Hristos: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:44).

Nu vă lăsaţi descurajaţi de uneltirea celui rău care vă şopteşte insidios că sunteţi prea păcătoşi ca să mai beneficiaţi de atenţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaşte totul, întru adevăr şi dreptate şi ne-a dat în dar un plan de mântuire prin harul Său, pus în Fiul Său, Iisus Hristos şi coborât asupra tuturor celor ce Îl primesc cu credinţă pe Acesta şi-I urmează chemarea, căci “La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19;26).

“Harul Domnului Iisus Hristos cu voi cu toţi! Amin” (Apocalipsa 22:21).

PUTEREA CUVÂNTULUI

 “Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc.21:14)

          

Realizarea adevăratului rol al apostolilor din secolul I este fundamentală pentru o înţelegere corectă a Noului Testament - Evanghelia. Prin aceşti oameni aleşi spre un scop unic (şi alţi câţiva asociaţi capabili, precum Barnaba, Marcu şi Luca) Dumnezeu a desăvârşit crearea celor 27 de cărţi constituind ceea ce noi numim Noul Testament.

        După ce s-a rugat o noapte întreagă Tatălui, Iisus a ales iniţial 12 oameni care să-l ajute la întemeierea şi construcţia Bisericii Sale în acele vremuri timpurii. Mai târziu, aceşti oameni (mai puțin Iuda Iscarioteanul), împreună cu Pavel (chemat, de asemenea, ca apostol direct de către Iisus, chiar după ȋnălțarea Sa), au început să scrie abundent pe măsură ce Biserica creştea şi se extindea. Aceste scrieri au fost păstrate pentru generaţiile următoare în ceea ce cunoaştem ca Noul Testament şi care sunt scrieri apostolice.

        Dar ce inseamnă apostol?

        “Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca 6:13).

        În cuvinte simple apostol inseamnă “cel trimis”, înţelegându-se în mod clar că cu “un mesaj”. Chiar şi la Iisus se face referirea “Apostolul” într-unul dintre pasajele biblice (“Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3:1).

        Şi cum au fost ei pregătiţi?

        “Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).

        Iar Pavel mărturisește aceasta despre ceilalți Apostoli și face precizarea cum a primit și el harul lui Dumnezeu:

“Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul: / Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie, / Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale” (Efeseni 3:3-7).

        Cei 12 apostoli au lăsat o puternică mărturie de primă sursă despre învierea lui Hristos şi despre mesianism în Biserica timpurie, care a lucrat și lucrează ȋncă prin puterea cuvântului.

        Luca a inclus părţi însemnate din această remarcabilă mărturie  în cartea Fapte, o carte ce ar trebui să fie mai mult aprofundată şi urmată de către toţi creştinii.

        Reamintiţi-vă vorbele lui Iisus: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care -L va trimite Tatăl, în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). El a adăugat: “Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13).

        Acestea s-au întâmplat, întocmai cum a prezis Iisus, iar toate aceste adevăruri sunt consemnate pentru noi in Noul Testament.

        Şi mai mult, ni se spune şi cum trebuie să primim Cuvântul Domnului: “Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; / Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).

        Dumnezeu tratează foarte serios Cuvântul Său, ceea ce şi noi ar trebui să facem la fel. Căci El este chiar fundamentul cunoaşterii, cu care nu ne putem permite să ne jucăm sau să glumim. În principiu, această atenţionare este aplicabilă pentru tot restul cărţilor din Biblie. Nu trebuie să adăugăm sau să scoatem din Cuvântul Domnului care a fost insuflat spre a fi păstrat pentru întreaga omenire. Căci “Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca? / De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care fură cuvântul Meu unul de la altul. / Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus" (Ieremia 23:29-31).

        Aceasta fiindcă: “Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66:2).

        Dumnezeu doreşte ca noi toţi să respectăm Biblia şi să învăţăm să trăim cu fiecare cuvânt al Domnului (Matei 4:4, Luca 4:4).

        “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

        Încurajaţi-vă unii pe alţii spre a veghea şi a nu lăsa pe niciunul dintre cei aleşi să se piardă.

        Domnul vine!

Căldura focului

    În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a ȋntrebat pe duhovnicul său:

  - Părinte, ȋmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să ȋmi recapăt iarăși liniștea, când știu că am greșit ?

   - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodata speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu.

Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.

Când tânărul s-a ȋntors ținând bucata de gheață ȋn mână, părintele a luat-o și a aruncat-o ȋn sobă, unde țurțurele a ȋnceput imediat să se topească la căldura focului.

- Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară ?! Era așa tocmai de la ȋnceputul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat ȋn frig. Dar acum, că ai adus-o ȋnăuntru, vezi cum a ȋnceput să se topească ? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era ȋnghețată nu era bună de nimic.

La fel este și sufletul, atunci când ȋngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște ȋn suflet.

- Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt ȋnghețați de ger, dar, la primavară, soarele ȋi va ȋncălzi și iarăși se vor trezi la viață.

La fel să ai și tu răbdare și ȋncredere ȋn bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul ȋmbolnăvit de păcate.

 "Mărturisirea faptelor rele este ȋnceputul faptelor bune".

•    "Căci ȋntristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar ȋntristarea lumii aduce moarte" (Cor2.7:10).                                                                                            

UN GHID CREŞTIN - extras 6

LUPTA CEA BUNĂ

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12)

   Ce înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, chiar şi în forma aparentă a unei credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic” cu consecinţele de rigoare!

În primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit  a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei conştiente.

“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).

Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).

Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.

Acest proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:

“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).

Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.

Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?

Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!

Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă este definitivă:

“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).

Vă cutremură cuvântul de mai sus?

Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:

“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul (sublinierea îmi aparţine). / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25).

Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?

Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):

“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.

Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.

Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.

Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).

A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Luaţi aminte că forţele întunericului vor acţiona mai întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).

Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..

Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către forţele răului.

“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).

Spre a vă crea o viziune mai clară a ceea ce se poate întâmpla cu oricine în lipsa acestora, vă voi spune o povestioară: în tinereţea mea timpurie mă aflam într-o comunitate de lucru asupra căreia am avut la început o autoritate lumească, prin funcţie, pe care, ulterior, am pierdut-o în favoarea cuiva cu mai multă trecere la lumea aceasta prin “pilele” pe care le avea. Dar nu asta este important in această poveste, numai că voiam să explic de ce aveam încă o autoritate asupra acelei comunităţi. Rămăsesem cu autoritatea morală pe care marea majoritate a comunităţii repective mi-o conferise voluntar şi automat după ce fusesem înlocuit din autoritatea lumească şi aceasta se exprima prin faptul că de câte ori apăreau unele întâmplări ce alterau relaţiile dintre membrii comunităţii, înainte de a se lua o hotărâre, oamenii ţineau întotdeuna să audă mai întâi opinia mea, după care, dacă era cazul, adică dacă majoritatea nu ajungea la o concluzie firească, să iau o decizie şi să le-o fac tuturor cunoscută. Cu o astfel de ocazie am ajuns în stuaţia în care stabilisem că cineva acţionase greşit, lezând mai mulţi membri ai respectivei comunităţi şi era nevoie a-şi recunoaşte greşeala şi a repara consecinţele produse. Prin urmare trebuia să-i explic acelui om unde greşise şi ce are de făcut. Am început demersul folosind argumente morale şi legale spre a-l face să înţeleagă unde şi de ce greşise. După ce mi-a ascultat întreaga peroraţie mi-a răspuns foarte hotarât: “No, nu-i aşa!”

Mirat, l-am întrebat: “Cum nu-i aşa?!”, la care el mi-a spus din nou “No, nu-i aşa!” şi a tăcut; facând explicit că nu doreşte să mai spună altceva.

Atunci am luat din nou iniţiativa şi i-am explicat, folosind şi noi argumente, în ce a constat greşeala comisă. Iar m-a ascultat până la capăt, dar la sfârşit a concis din nou: “No, nu-i aşa!”, afişând aceeaşi poziţie ce arăta explicit că nu doreşte să facă şi alte comentarii.

Puţin debusolat am reluat demostraţia folosind tot bagajul pe care mi-l puteam permite de argumente şi raţionamente, care mai de care mai plastice, spre a-l face să înţeleagă de ce este necesar să conştientizeze ce făptuise şi consecinţele de rigoare. La sfârşit n-am obţinut decât acelaşi laconic “No, nu-i aşa!”.

În dorinţa de a-l aduce totuşi cu picioarele pe pământ, i-am zis: “Bine, acum cunoşti ce credem noi. Explică-mi tu de ce nu-i aşa!”.

Ştiţi care a fost răspunsul pe care l-am primit foarte abrupt?! Ei bine, acesta a fost: “No, nu-i aşa, fiindcă nu vreau eu!”.

Vedeţi dar în ce lumi diferite ajunseserăm şi ce prăpastie de netrecut se făcuse între noi prin pur şi simpla rătăcire a respectivului om care prefera mândria şi orgoliul, făcând praf conştiinţa umană!

Vi se pare insignifiant? Poate vă veţi schimba părerea atât despre această scurtă poveste, dar şi despre altele asemănătoare petrecute în viaţa voastră, după ce veţi lua la cunoştinţă că Sfinţii Părinţi spuneau despre conştiinţă că este “glasul lui Dumnezeu în suflet”.

Pe cine ascultaţi deci? Sau în cine credeţi?

HRISTOS A INVIAT!

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

 “Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).  
Amin.