Calea mântuirii este una singură: Iisus Hristos, prin harul Său şi credinţa noastrâ în Acesta. Sfârşitul lucrării Sale va împlini toate cele făcute cunoscute nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu, definitivând şi aceasta eră (veac) a lucrării Sale. Cei aleşi (adormiţi sau vii) vor fi chemaţi la Domnul Iisus Hristos; ceilalţi îşi vor căpăta pedeapsa veşnică. Sârguiţi-vă sa fiţi găsiţi pregătiţi. Domnul vine! "Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! / Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi!"
3 mai 2024
RĂSTIGNIREA DOMNULUI
22 feb. 2024
CALEA SPINILOR_12 - DARUL VIEŢII
Sau credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios?
E posibil că povara pe care o purtaţi asupra voastră prin practicarea obiceiurilor, convenţiilor şi filozofiei acestei lumi să vă subjuge atât de tare încât să vă sufoce cu nesfârşitele sale iţe nevăzute cu care a reuşit să vă lege şi prin care încearcă a vă manevra. Dacă sunteţi şi biruiţi atunci vă aflaţi deja pe calea cea lată a pierzaniei şi vă va fi tot mai greu să discerneţi înşelătoria, ca să nu vorbesc de redobândirea libertăţii voastre.
Nu uitaţi că viaţa v-a fost dată de Dumnezeu şi că, prin urmare, aveţi tot dreptul să vă bucuraţi de ea. Încercările luaţi-le ca pe prilejuri de a vă limpezi şi de a vă consolida credinţa, păstrându-vă liberi şi fără de pată faţă de această lume care vă va înconjura cu hăţişuri de ispite prin care să vă conducă insidios către păcat.
Nu vă temeţi de ispită căci Dumnezeu ştie cât puteţi duce şi dacă staţi aţintiţi către darul său, prin credinţă în Iisus Hristos, El nu vă va lăsa şi nici nu vă va uita.
31 ian. 2024
PE CINE URMAŢI?!
“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3:8)
Dar planul său a fost alterat de diavol care, împreună cu companionii săi au generat o breşă prin care răul s-a infiltrat în viaţă, contagiindu-l, prin înşelăciune, şi pe om, ceea ce l-a condus pe acesta la pierderea vieţii veşnice şi la păşirea în moarte. Numai infinita dragoste a lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să nu dispară în moarte, ci să dispună de o viaţă temporală pe care să poată să o folosească pentru împăcarea cu Dumnezeu, tot aşa precum fiul rătăcitor, după ce a făptuit actul de rebeliune prin care s-a despărţit de tatăl său, a avut înţelepciunea de a realiza păcatul pe care l-a comis, prin alipirea la răul în care s-a complăcut după propria sa înstrăinare şi a făcut, în final, alegerea cea bună, de a se căi de păcatele sale şi a se reîntoarce lângă tatăl său.
Este mult prea frumoasă parabola fiului rătăcitor spusă de Iisus Hristos către oile sale rătăcite şi plină de învăţături şi îndemnuri, atât de tămăduitoare şi dătătoare de speranţă prin credinţă, încât nu pot trece mai departe fără a o reda în întregime:
“Şi a zis: Un om avea doi fii. / Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. / Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. / Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. / Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. / Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. / Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! / Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; / Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. / Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. / Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. / Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; / Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; / Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15:11-24).
Reflectaţi cu profunzime şi vedeţi câte paralele vi se prefigurează între cele spuse de Iisus în această pildă şi propriile voastre vieţi pline de asemenea rătăciri şi avataruri!
În această lume, care din lipsa noastră de credinţă a ajuns în stăpânirea celui rău, suntem precum fiul risipitor, prizonieri ai unui stil de viaţă care nu are prea multe în comun cu adevărata viaţă, copleşiţi fiind de grijile specifice generate de pofte pământeşti ce ne conduc spre o destinaţie sigură dar bine camuflată: distrugerea definitivă.
Urmând această cale ne vom înstrăina din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de aceea ne va fi tot mai dificil a ne reveni în fire. Acesta este adevărul: noi suntem cei ce ne depărtăm de Dumnezeu, iar când ne aducem aminte de El, Îl blamăm pentru toate relele ce ne împresoară în loc să ne pocăim şi să ne întoarcem către El, creatorul şi salvatorul nostru. Mai mult decâ atâta, cei mai mulţi se lasă pradă facilă manipulărilor celui rău şi aproape că îl reneagă pe Dumnezeu, considerându-l răspunzător pentru eşecurile lor şi urmările acestora.
Asta este într-adevăr o tragică răsturnare de situaţie pe care satana, în marea sa viclenie, a indus-o oamenilor, determinându-i pe aceştia să creadă minciunile sale prin care adevărul este răsucit şi întors pe dos, astfel încât cei fără de credinţă se ridică împotriva lui Dumnezeu şi caută aiurea alte căi de soluţionare a situaţiilor din ce în ce mai negative cu care se confruntă. Pentru ei, în cel mai bun caz, diavolul nu există, iar Dumnezeu este un Dumnezeu mizantrop şi generator de rele, care le strică lor vieţile şi aşa prea scurte pe care le au de trăit pe acest pământ.
Vedeţi unde se ajunge fie din necunoaştere, fie din partizanat interesat?!
Adică Dumnezeu, Cel care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, fiind deci Tatăl nostru, Cel care a fost şi este permanent preocupat de restaurarea noastră după decăderea suferită prin înşelăciunea diavolului, Cel care ne-a trimis în cale înţelepciunea prin care putem discerne adevărul de minciună, Cel care ne scapă din multe capcane ale celui rău tocmai cu scopul de a înţelege adevărul, Cel care ne-a acordat viaţa temporală spre a ne da posibilitatea de a face alegerea cea bună în cunoştinţă de cauză, Cel ce L-a întrupat pe Fiul Său care a venit în mijlocul nostru spre a ne izbăvi definitv de cel rău şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi spre a ne elibera din cursa satanei, Cel ce ne-a dăruit credinţa mântuitoare, uitând păcatele noastre, Acest Dumnezeu, Atotputernic şi Iubitor mai presus de orice înţelegere, ne doreşte răul şi ne chinuie spre distrugerea noastră!?
Nici ca o glumă proastă nu se poate face o asemenea alegaţie. Şi totuşi cel viclean a reuşit să o strecoare în mintea multora din cei ce au, sau pretind a avea o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, făcându-i prozeliţii săi, mai mult sau mai puţin conştienţi.
O asemenea atitudine L-a făcut chiar pe Iisus Hristos, când încă se afla printre oameni pe acest pământ, să exclame:
“De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12:57).
Am văzut la început că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt. Nimeni altcineva nu poate veni în contact cu răul fără a fi afectat. De aceea omul, înzestrat cu liberul arbitru, trebuie să facă alegerea ce îi va pecetlui destinul pentru eternitate: fie respinge răul, punându-şi credinţa în Cel ce îl poate separa definitv de acesta, spre a moşteni viaţa veşnică, fie se lasă contaminat de acesta şi îl acceptă spre distrugerea finală, totală şi irevocabilă.
Ne aflăm, în acestă viaţă, la răspântie şi alegerea ne aparţine: urmăm fie calea Domnului spre mântuire, fie calea diavolului spre pierzanie:
“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
Deci, pe cine urmaţi?
Fiecare dintre noi trebuie să îşi pună cu luciditate această întrebare şi să îşi răspundă cu sinceritate şi obiectivitate, adică în cunoştinţă de cauză, ceea ce ne poate determina să mergem întăriţi mai departe pe calea cea bună, sau să ne revenim în fire şi, în smerenie, căinţă si credinţă, să ne întoarcem la calea cea bună, fie să continuăm a persevera în urmarea căii greşite.
În funcţie de calea pe care alegem s-o urmăm ne declarăm implicit şi afiliaţia noastră: ori pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care o urmăm în credinţă eliberatoare, sau pentru lucrarea stăpânitorului acestei lumi, pe care o urmăm în rătăcire distrugătoare.
Acei oameni care îşi pun speranţa în lumea asta nu fac altceva decât a-şi auto-limita orizontul existenţei. Ei vor să fie floarea acestei lumi, dar vor fi numai o floare trecătoare, precum sunt şi trupurile lor pe care, de fapt, se bizuie:
“Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (1 Petru 1:24).
Precum spunea şi Apostolul Pavel::
“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Galateni 6:7,8).
Aceştia sunt oameni care vor să se dezmierde cu iluzoriile plăceri lumeşti şi să-şi dea unii altora o slavă deşartă şi efemeră, abordând aceeaşi atitudine ca şi stăpânitorul acestei lumi şi îngerii decăzuţi allăturaţi lui:
“Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Ei se îndeamnă şi se aprobă unii pe alţii, sporindu-şi numărul şi devenind majoritari, astfel încât au ajuns deja la stadiul antevestit de Pavel:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
Încurajându-se şi susţinându-se reciproc în toate lucrurile lumeşti, ei se iluzionează că răul asimilat şi practicat astfel de majoritatea oamenilor îi poate face pe aceştia să se simtâ nu numai bine, ci şi îndreptăţiţi în toate privinţele, după principiul ce-mi place mie e bun, instituind, pe cale de consecinţă, libertatea de a păcătui în numele unei toleranţe atotguvernante…
În fond, fiecare este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului…
Astfel, înregimentaţi în slujba satanei, ei cred că o viaţă coruptă devine legitimă şi vor să o impună ca standard de existenţă…
În felul acesta au ajuns ca nişte orbi rătăciţi care, deşi uneori mai afişează o părută smerenie, dar numai pentru saţiul trupului, merg cu consecvenţă pe calea cea lată a pieirii, pierzându-şi singura busolă ce i-ar mai putea conduce spre lumină, după cum avertizase Iisus:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Ştiind că:
“Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
Coplesiţi şi biruiţi de săgeţile diabolice ale ispitei, oamenii devin cel puţin confuzi şi deznădăjduiţi şi tânjesc a păcătui nestinghriţi, după modelul lumesc devenit normă de viaţă socială, trecând astfel la pregustarea iadului şi uitând din ce în ce mai accentuat de iubirea şi fericirea cerească, pierzând bucuria raiului la schimb cu chinurile iadului…
Ei sunt acei morţi ce îşi îngroapă morţii lor despre care a amintit Iisus (Matei 8:22 şi Luca 9:60) şi cărora Pavel le-a vestit finalul hărăzit:
“Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3:19).
Spre deosebire de aceştia, toţi cei ce îşi exercită curajul şi perseverenţa de a-şi lua propria cruce şi a-L urma pe Iisus Hristos spre viaţa veşnică vor cunoaşte adeverirea Duhului şi a puterii ce le vor descoperi înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, “…precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".
“Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. / Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. / Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Corinteni 2:9-14).
Căci faptele noastre bune şi păzirea poruncilor scripturale sunt numai o dovadă primară, neşlefuită a dragostei noastre pentru Iisus Hristos, dar mântuirea nu o putem căpăta decăt din credinţa nestrămutată în Acesta, deoarece:
“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Prin aceasta ne-am şi născut din nou şi obţinem cununa vieţii veşnice pentru care suspinăm aflaţi încă în această lume:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).
O mare minune a puterii lui Dumnezeu care îl face pe om să exclame cu nemărginită recunoştinţă:
“Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8:4).
12 iul. 2023
ULTIMA ŞANSĂ – partea III
“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)
Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care nu s-au alăturat prin credinţă Domnului Iisus Hristos, deci inclusiv pe cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atât, Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.
“Iar Petru, deschizându-şi gura, a zis: Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. / Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10:34,35). Amin!
Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună, deschisă prin jertfa Domnului Iisus Hristos şi a se ţine strâns de credinţa prin numele Acestuia pentru a căpăta mântuirea!
“Şi după aceasta nu va mai fi milă pentru ei din partea Domnului, căci odată cu viaţa, va fi trecut şi timpul iertării” (Enoh 35:6). Amin!
28 sept. 2022
LUPTA CEA BUNĂ_3
5 iul. 2022
LUPTA CEA BUNĂ
16 dec. 2021
CUM A ÎNCEPUT_(6)
“Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci” (1Ioan 5:20). Amin!
17 aug. 2021
CUM A ÎNCEPUT_(5)
Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici (Evrei 10:26,27).
18 mai 2021
APOCALIPSA (cap.20 – extras)
De vreme ce drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi, / Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, / În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus. / Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, / Când va veni să se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea (2Tesal.1:6-10). Amin!
13 apr. 2021
CREŞTINE, PLȂNGI ŞI RȂZI…
Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci (1Ioan 5:20). Amin!
Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (2Ioan 1:7). Amin!
12 ian. 2021
CE CUVȂNT NU SUPORTA DIAVOLUL SĂ-L AUDĂ…
Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2:19). Amin!
Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8:29). Amin!
22 iun. 2020
BINELE ŞI RĂUL
Unii oameni consideră că viața este bun eminamente biologic, apărut ȋn urma unei presupuse evoluții stihinice a materiei.