RUGĂCIUNE

Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (1Tim 2:1). Amin!

IISUS LUMINA LUMII

Pentru aceea, având bună îndrăzneală, să zicem: "Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme! Ce-mi va face mie omul?" (Evrei 13:6). Amin!

PĂZITORUL SUFLETELOR NOASTRE

CU DOMNUL ÎN CASĂ

  V-aţi gândit vreodată cât de minunat ar fi dacă aţi putea să-L primiţi pe Iisus în casele voastre? Şi totuşi adevărul este, după cum chiar El a spus-o, că ar accepta o astfel de invitaţie: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Iisus Hristos doreşte ca Tatăl şi El să fie inima inimilor noastre. El ştie de ce vrea să fie în centrul vieţii noastre: ”Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23).

Întrebarea este: vrem oare şi noi?

Imaginaţi-vi-L pe Iisus intrând în casele voastre chiar acum... Cam ce ar gândi El despre video-casetele, CD-urile şi colecţia de DVD-uri, reviste şi broşuri pe care le păstraţi cu satisfacţie? Dar despre alte lucruri ascunse? V-aţi simţi oare confortabil dacă Iisus ar lua comanda TV şi ar verifica ce canale aţi vizionat? Ce-ar fi dacă ar merge la computerul vostru şi ar deschide toate site-urile voastre preferate? V-ar pune toate acestea în încurcătură?

Prea mulţi dintre noi gândesc: ne putem juca cu păcatul în intimitatea căminului nostru, fără ca cineva să afle sau să ne afecteze. Dar Domnul ne avertizează dintodeuna să nu ne jucăm cu păcatul. Păcatul începe, de obicei, cu ceva mic şi se sfârşeşte cu... vă amintiţi cu ce?

“Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi” (2Petru 2:20).

Hotărâţi-vă a-L lăsa pe Iisus să aducă curăţenia necesară, până când încă nu aţi căzut,  căci altfel vă aflaţi în marele pericol de a rămâne alături de îngerii decăzuţi, sub stăpânirea tatălui minciunii cu care veţi pieri la final în iazul de foc: “Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:6).

Desigur că asta ar însemna abandonarea câtorva lucruri, sau poate a chiar foarte multora, cu mari dureri şi poate chiar chinuindu-vă uneori, până veţi reveni la cuvântul cel bun care zideşte.

Dar vă asigur că ceea ce El va pune în loc va fi cu atât de mult mai bun încât nu veţi dori să-l mai pierdeţi vreodată. Nici măcar vreo fărâmă...nici măcar vreo picătură...

“Ţarina, când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu” (Evrei 6:7). Amin!

CE ÎNSEAMNĂ A FI CREŞTIN

  Foarte mulți oameni afirmă că sunt creștini dar, de fapt, ei nu cunosc ce ȋnseamnă cu adevărat a fi creștin. O definiție autorizată a creștinului poate fi preluataă din Faptele Apostolilor unde ni se spune:

„Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. / Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. / Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. / Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. / Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. / Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul / Şi aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11:20-26).

Așadar vedem de aici că oameni cu credință s-au strâns în Antiohia spre a-și mărturisi credința ce li se revărsa din inimile lor și alții  care,  prin propovăduire și prin lucrarea Duhului Sfânt prin Pavel și Barnaba, au crezut și s-au ȋntors la Domnul, primind învățătura Acestuia și devenind ucenici ai Domnului, care au căpătat cu toții  numele de creștini și care se defineau prin practicarea mărturisirii: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10:10).

Aceștia erau oameni care au lăsat totul în urma lor pentru a căuta numele Domnului, împlinind o altă cerință în a deveni creștini: „Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14:33).

În afară de acestea, pentru a deveni creștini, oamenii trași la Domnul trebuie să se ostenească permanent întru înnoirea vieții ca să se transforme continuu, căpătând anumite caracteristici care să le consolideze numele de creștini:

   - nașterea din nou: „Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3:7);

   - urmarea neabătută a lui Hristos: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14:27);

   - renunțarea la tot ceea ce îl poate împiedica sau ține legat de lumea aceasta: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14:26);

   - iubitori unii de ceilalți: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13:35);

   - urmarea consecventă a cuvântului Domnului: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei (Ioan 8:31b);

   - păzirea poruncilor lui Hristos: „Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui” (1Ioan 2:3);

   - osebirea de cei păcătoși: „Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11);

   - slăvirea lui Dumnezeu prin aducerea de roadă: „Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei” (Ioan 15:8);

   - chiar și în suferință pentru acest nume, să-l preamărească pe Dumnezeu: „Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta” (1Petru 4:16).

Considerând în întregime cuvântul lui Domnezeu și devenind, prin Domnul Hristos, cunoscători ai adevărului și despre ce înseamnă a deveni un bun creștin, pentru a da cu adevărat slavă lui Dumnezeu și Domnului Hristos, un om care pretinde că este creștin dar nu se sârguiește ducând lupta cea bună pentru a deveni ucenic al lui Iisus, prin asimilarea spre transformare a caracteristicilor amintite mai înainte, nu va fi privit de Domnul drept un creștin, ci doar un om căldicel: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! / Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15,16), iar în cel mai rău caz, doar ca un om firesc, care se laudă că este creștin, după cum ne avertiza și Apostolul Iuda: „Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1:19).

Deci datori suntem, pentru a fi demni de numele lui Iisus Hristos, să punem și noi la credința noastră și la darul harului toată sârguința spre a deveni urmași ai Domnului, așa după cum Apostolul Pavel îl îndemna pe fratele Timotei: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori. / Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce, în faţa lui Ponţiu Pilat, a mărturisit mărturisirea cea bună: / Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (1Timotei 6:12-14).

Amin! Vino, Doamne Iisuse! 

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

SHOW-UL MINUNII

 Lumea de azi abundă ȋn spectacole. Parcă nimic altceva nu este căutat cu mai multă ardoare decât spectacolul.  Dacă cineva are de spus ceva, trebuie neapărat să-l ȋmbrace ȋn haina strălucitoare a show-ului, altfel va trece neobservat, nimeni nu are timp să asculte un mesaj lipsit de senzaţional. Din păcate mulţi creştini prețuiesc credinţa dupa cât de mult spectacol oferă. Smerenia, credinţa simplă, metaniile, rugăciunea, osteneala, sârguința, propovăduirea nu aduc multumire “consumatorilor” de religie. S-a relatat despre petrecerea  undeva a unei “minuni”? Este pe undeva vreun preot care poate să-ţi spună problemele tale ȋnainte de a te vedea? Sau te dezleagă de orice, fără nici o osteneală din partea ta? Acolo e adevărata “credinţă”, acolo trebuie să mergem!

Evanghelia e plină de minuni, dar, paradoxal, pentru unii este total lipsită de spectaculos! Mântuitorul Hristos vindecă bolnavi, chiar incurabili, alungă demonii, ȋnmulţeşte pâinea şi peştele, ȋnviază morţii, simplu, doar cu un cuvânt! Lipsesc total vorbirile pompoase, pregătirea aperceptivă a celor prezenţi (azi s-ar numi spectatori), efectele speciale! Chiar și ȋn cazul vindecării orbului din naştere minunea s-a făcut simplu, fără nimic spectaculos.

Așa sunt lucrările Domnului nostru. El nu face spectacol, nu are nevoie să impresioneze, pur și simplu voiește și totul se face după voia Lui spre binele nostru.

Diavolul, ȋn schimb, este maestrul efectelor speciale, pe care le promovează intensiv. Neavând nimic de dăruit, rău fiind şi dătător de rău, diavolul are nevoie să impresioneze, să-şi ascundă sub falsa strălucire a senzaționalului minciuna, goliciunea şi nimicnicia spre a-și atrage cât mai mulți aderenți. Tocmai de aceea astăzi mulți oameni caută ȋn credinţă spectaculosul și facilul, dar prin aceasta se fac de bună voie potențiale victime  ale diavolului. Dorești show? Satana o să ți-l ofere cu prisosinţă!  Dar  abia după tragerea cortinei vei afla că preţul “biletului”  a fost sufletul tău.

Sunt mulți vânzători de idei religioase poleite strălucitor în  zilele noastre, care fac show din numele Lui Dumnezeu, ȋnşelând astfel pe toţi doritorii de fericire fără osteneală, ascunzându-le, sub luciul calp al vorbelor lor, întunericul iadului!!!

Prin orb, Iisus Hristos ne arată drumul care duce la mântuire. Pentru a fi vindecat şi sufleteşte, orbul  a trecut 3 probe:

Proba ascultării – a primit să fie uns cu tină şi s-a supus poruncii de a merge să se spele la scăldătoarea Siloamului;

Proba ispitei –  a fost lăsat singur să se lupte cu fariseii şi nu a cedat ispitei de a se dezice de Cel ce l-a vindecat. Mai mult, L-a mărturisit şi apărat riscând să-și atragă ura şi răzbunarea fariseilor;

Proba credinţei – după  ȋnfruntarea cu fariseii Iisus ȋl ȋntreabă: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”.

Dumnezeu nu obligă ci, lăsând deplină libertate de alegere, îi cere credinţa. Liber, fostul orb ȋntreabă: “Cine este, ca să cred in El?”. Iar Iisus îi spune, “L-ai şi văzut, vorbeşte cu tine!”. Făpturii libere şi înţelegătoare, Domnul îi lasă loc să chibzuiască. Iar omul vindecat, auzind ce mare este Vindecătorul său, mai mult decât un profet, ȋndată a strigat “Cred, Doamne!” şi I s-a ȋnchinat.

„Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere; şi ca să nu fie doar o slujbă a buzelor, a adăugat şi fapta” (Sf. Ioan Gură de Aur).

(adaptare după Pr.Eugen: http://www.cuvantul-ortodox.ro/senzational-socant-spectaculos/).

“Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, / Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1Cor.2:4,5).

AUTORITATEA LUI PAVEL

De unde rezultă autoritatea lui Pavel? Din faptul că a primit Evanghelia prin descoperire de la Domnul Iisus Hristos: „Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul” (Efeseni 3:3-5) și prin răpire la cer: „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. / Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. / Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2Cor.12:1-4)! De aceea și Apostolul Petru a recunoscut: „Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, / Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2Petru 3:15,16)!

BIBLIA, adică SFÂNTA SCRIPTURĂ

“Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit (1Petru 1:23-25)

Cea mai mare parte a oamenilor are cunoştinţă că Biblia este constituită din materiale scrise, prezentate în două secţiuni, tradiţional denumite Vechiul Testament şi Noul Testament. Într-o oarecare măsură această terminologie este eronată întrucât, de-o manieră subtilă, îi poate determina pe unii să respingă o mare parte a revelaţiei dumnezeieşti. Astfel, Vechiul Testament este considerat a fi de o mai mică valoare sau chiar perimat de către unii teologi şi lideri religioşi, numai pentru simplul motiv că este mai vechi.

Mulţi au păreri eronate în privinţa Bibliei. Unii consideră că Vechiul Testament este învechit – şi astfel desuet şi depăşit – şi, de aceea, a fost înlocuit cu Noul Testament. Dar testament în sens religios înseamnă şi legământ. Aceste Scripturi vorbesc despre Vechiul şi Noul Legământ şi nu despre cărţi ale Bibliei.
Dacă am fi trăit acum 2000 de ani şi i-am fi întrebat pe apostolii Petru, Ioan sau Iacov despre “Vechiul Testament” ori “Noul Testament” ei nu şi-ar fi putut imagina despre ce vorbim.

Aceşti termeni au fost mentionati pentru prima dată de Apostolul neamurilor, Pavel: “Dar mințile lor s-au ȋnvârtoșat, căci până ȋn ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne același văl, neridicându-se, căci el se desființează prin Hristos” (Cor2.3:14), “Şi zicând: "Nou", Domnul a ȋnvechit pe cel dintâi. Iar ce se ȋnvechește și ȋmbătrânește, aproape este de pieire” (Evr.8:13).

Dar acești termeni au fost adoptaţi de oameni cu mult după ce Scripturile fuseseră scrise. Prima referire la Noul Testament nu a fost consemnată oficial decât după mai bine de o sută de ani de la moartea apostolilor.
       Aceste două părţi ale Cuvântului Domnului, numai reunite pot asigura deplina cunoaştere a revelaţiei dumnezeieşti către omenire. Deşi perioada istorică ce separă cele două Testamente este mai mare de 400 de ani, scrierile evreieşti se completează şi se împlinesc cu cele apostolice de o manieră care subliniază unitatea lor.
       Chiar şi cuvintele concluzive ale profeţilor din Vechiul Testament curg lin în cele de început ale Noului Testament. Maleahi, considerat a fi ultimul dintre profeţii evrei, prevestea: “Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” – Maleahi 3:23 (este vorba de Ioan Botezătorul). Iar în Matei 11:13,14 găsim: “Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan./ Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină”.

Marcu, considerat de mulţi a fi primul care a scris Evanghelia, începe exact de acolo de unde încheiase Maleahi, citând profeţii din Maleahi şi Isaia despre un înainte mergător care îl va preceda pe Mesia.

Chiar şi începutul Evangheliei după Matei face cuvenita legătură: “Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. / Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost:...” – Matei 1:17,18. Anterior, introducerea istorică făcută de Matei este destinată arătării descendenţei lui Hristos, spre a sublinia că El era împlinirea făgăduinţei făcută atât lui Avraam, cât şi lui David. Evanghelia lui Matei este construită pe fundaţia Scripturilor evreieşti şi conţine multe citări din acestea.

Ambii, Marcu şi Matei, fac legătura între cele două Testamente ca fiind o completă şi întreagă revelaţie, expusă unitar ȋn Luca și preponderent duhovnicește ȋn Ioan.

Este deosebit de important să notăm că Vechiul Testament pomeneşte despre prima venire a lui Iisus de circa 300 de ori şi face 500 de referiri la cea de-a doua, iar în Noul Testament 1 verset la aproximativ 25 de versete aminteste despre cea de-a doua Sa venire.

De asemenea, este recunoscut cu acurateţe că toate profeţiile despre Iisus Hristos din Vechiul Testament s-au împlinit întocmai.

Credeţi oare că nu se va întâmpla la fel şi cu cele din Noul Testament?

Iată că unele deja s-au împlinit, iar altele se desfăşoară chiar sub ochii noştri!

“Amin! Vino, Doamne Iisuse!” – Apocalipsa 22:20. 

LA MULTI ANI!

SCIMBAREA LA FATA

24. Iar Celui ce poate sa va pazeasca pe voi de orice cadere si sa va puna inaintea slavei Lui, neprihaniti cu bucurie mare,

25. Singurului Dumnezeu, Mantuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slava, preamarire, putere si stapanire, mai inainte de tot veacul si acum si intru toti vecii. Amin! (Iuda 1)

CRACIUN FERICIT!

Crăciun luminos că s-a născut Hristos!

“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)

Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".

 Ioan 1:11-13

Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)

CRĂCIUN FERICIT!

Crăciun luminos, că s-a născut Hristos!

 

 

“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)

“Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14)

   Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)

ÎNSTRĂINAREA

 “Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:11,12)

 Înstrăinarea se defineşte ca fiind acţiunea de îndepărtare sufletească şi/sau a pierde afecţiunea, simpatia cuiva.

Omul a fost supus, încă de la crearea şi aşezarea sa de către Dumnezeu în grădina raiului, unei presiuni subtile prin interferenţa satanei în lucrarea lui Dumnezeu, care urmărea şi încă mai urmăreşte fie supunerea necondiţionată a omului, fie distrugerea acestuia.

Printr-o înşelăciune elaborată, diavolul a reuşit să profite de labilitatea Evei şi să o convingă, într-un fals spirit analitic, că cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat şi, de aceea, avertismentul Său cu privire la soarta ei şi a lui Adam, în cazul încălcării acestuia,  era destinat numai descurajării lor, spre a nu deveni asemenea lui Dumnezeu.

Iată un scurt rezumat:

“A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! / Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"” (Facerea 2:16-18).

“Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:23,24; îngroşarea îmi aparţine în scop de reţinere în atenţie).

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" / Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; / Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" / Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:L1-6).

Prin această acţiune subtilă de influenţare şi manipulare, satana i-a determinat pe strămoşii noştri originari să săvârşescă păcatul primordial prin care au devenit incompatibili cu prezenţa lui Dumnezeu.

Din acel moment ei au făcut primii paşi pe calea spre moarte şi cu siguranţă ar fi dispărut în aceasta dacă Dumnezeu, în marea sa dragoste, nu ne-ar fi oferit o nouă posibilitate de a reveni în împărăţia sa, dăruindu-ne viaţa temporală, timpul împăcării, în care, cunoscând de acum atât binele, cât şi răul, fiecare să facă, în cunoştinţă de cauză, alegerea care îi va pecetlui destinul final.

Acela a fost momentul începerii înstrăinării de Dumnezeu, subtil creat şi exploatat de către diavol, dar care nu a reuşit să producă ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu, după cum şi-ar fi dorit maleficul personaj.

 Restul este istorie, o istorie a evoluţiei răului în viaţa lumească prin care cel viclean şi-a însuşit stăpânirea acestei lumi, pe care a transformat-o într-o capcană pentru prins oameni pentru împărăţia sa, dar şi o istorie a credincioşiei lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe om şi a continuat să îi ofere acestuia diverse daruri spre a-l susţine şi a-i spori înţelegerea, astfel încât acesta să poată rezista atacurilor satanice şi să facă alegerea cea bună care să-l ţină pe calea cea îngustă a mântuirii

Punctul culminant al acestei bătălii nevăzute l-a constituit întruparea Domnului şi venirea sa între oameni ca Iisus Hristos, sacrificiul de sânge al Său prin care a deschis tuturor oamenilor care cred în El calea spre mântuire prin iertarea păcatelor şi care a dus, în consecinţă, la judecarea celui rău şi a necredincioşilor, care acum îşi aşteaptă (împreună cu toţi ceilalţi acoliţi) punerea în execuţie a sentinţei:

“Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:17,18).

Întărind după aceea: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Din păcate sămânţa sădită de diavol a dat mult rod rău destinat susţinerii înstrăinării omului contaminat de păcat, lucrând atât la depărtarea acestuia de Dumnezeu, dar şi de aproapele său.

Subliniez aceast aspect şi revin la îngroşarea de mai sus pentru a arăta acţiunea devastatoare a păcatului asupra relaţiilor interumane, deoarece ne este relatat că Adam, descoperit fiind că a păcătuit, s-a desolidarizat spontan chiar de cea cu care era un trup (adică ce poate fi mai apropiat decât atâta):

“Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?" / Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3:11,12).

Oare este de mirare dezbinarea care s-a insinuat între urmaşii lor prin părtăşia cu păcatul?!

Datorită înmulţirii ulterioare a păcatului şi a perseverării oamenilor în el, acest hiatus dintre ei s-a lărgit şi consolidat încât s-a ajuns la o viaţă lumească bazată pe înstrăinare spirituală şi adversitate materială, generatoare de individualism şi inamiciţie, ajungându-se la stadiul definit prin anticul adagiu: “homo hominis lupus est” (omul pentru om este lup), valabil din nou şi în zilele noastre, deşi creştinismul durează de mai bine de două mii de ani.

Nici nu trebuie să ne facem iluzii, căci această stare de fapt nu se va schimba, ci, în ciuda efectului atenuator al creştinismului, se va înrăutăţi continuu până la momentul revenirii lui Iisus Hristos, când toate lucrurile vor fi repuse în buna lor orânduială, odată pentru totdeauna.

Odată cu erodarea creştinismului datorată înstrăinării oamenilor şi a pactizării tot mai multora dintre ei cu tatăl minciunii, s-a produs o accelerare a decăderii umane şi o separaţie radicală, de o clară rezonanţă escatologică, între marile mase de acoliţi ai diavolului şi tot mai puţinii creştini adevărat credincioşi ce convieţuiesc în paralel, după cum a fost profeţit în cuvântul Domnului cu privire la împlinirea vremurilor:

“Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. / Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22: 10-13).

“Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).

HRISTOS A INVIAT!

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

 “Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).  
Amin.

REALITATEA VIRTUALĂ

“Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 22:15)

Omenirea se află într-o profundă criză care se manifestă pe fond şi s-a insinuat în existenţa cotidiană, devenind un mod de viaţă al unor societăţi debusolate, care mai au doar câteva şi întâmplătoare elemente comune, derivate mai mult dintr-o internaţionalizare a activităţilor şi scopurilor diverselor oligarhii ce conduc în prezent toate naţiunile ce populează planeta Pământ.

Paradoxal este că marile mase de oameni au renunţat la drepturile lor naturale şi îşi lasă destinele în mâinile acelor oligarhii, în ciuda faptului că  acestea se dovedesc din ce în ce mai egoiste, mai lacome şi mai tiranice. Acest fenomen se petrece datorită pierderii de către mase, odată cu eliminarea reperelor morale din viaţa socială, a discernământului şi abilităţilor intelectuale de a analiza realitatea şi a concluziona, la nivel individual, care este aceasta, preferând a se lăsa animaţi şi conduşi de diferite interese iluzorii născute din diverse pofte, trecătoare ca înseşi acele înşelătoare pofte:

 “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

De altfel, oamenii au fost insidios conduşi şi aduşi într-o stare care acum se poate numi deja de transă, în care realitatea este percepută prin condiţionările subtile la care sunt expuşi şi care îi tranformă în supuşi obedienţi ai unei realităţi distorsionant deformată. Această realitate manipulată nu face altceva decât să vină în întâmpinarea unor nevoi denaturate, plăsmuite de simţurile umane aduse într-o stare de exacerbare prin stimuli prevalent materialistici, acompaniaţi de o părută înţelepciune lumească, care le conferă acestor stimuli nu numai motivarea şi acceptabilitatea ce le creează potenţialul unei aderenţe de masă, dar şi o aură de filozofie omenească, menită a-i ţine pe oameni prizonieri benevoli şi permanenţi într-o lume lipsită de repere spirituale autentice.

Interesant este că cu cât ştiinţa şi tehnologia avanseză, manipularea realităţii devine tot mai intensă şi are efecte tot mai devastatoare asupra condiţiei umane, prin invadarea din ce în ce mai pronunţată atât a fiinţei biologice, cât şi a celei spirituale.

Ea nu este totuşi decât o ceaţă destinată a învălui adevărul şi a-l face numai momentan  invizibil, căci adevărul este imuabil şi ubicuu, el fiind intrinsec trinităţii divine:

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8).

Este de fapt o falsă realitate născută din rătăcire şi din speranţa celor ce o adoptă ca stil de viaţă că le va acoperi vinovăţia practicării a diverse păcate. Dar toţi aceştia vor sfârşi prin lovirea bruscă de adevăr, care nu poate fi evitat la nesfârşit în orbecăirea lor. Şi va fi precum atunci când Titanicul s-a izbit pe neaşteptate de aisbergul aflat în realitatea obiectivă şi care nu putea fi surmontat de o infailibilitate autodeclarată şi de aceea falsă.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi la vremea impactului definitoriu dintre minciună şi adevăr:

“El (n.n. Iisus) însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta: "Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"? / Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20:17,18).

Prin implicarea tot mai intensă în această falsă realitate bazată pe răspunsuri pavloviene la o multitudine de stimuli binedirecţionaţi, oamenii ating o stare aproape hipnotică, de transă, în care acţiunile ajung să le fie din ce în ce mai mult induse de către o castă iniţiată în regulile jocului, cu scopul de a se impune un control extins asupra minţii fiecărui individ uman şi formarea graduală a unei conştiinţe colective directoare, care anulează conştiinţa individuală şi impune un nou tip de cultură umană, derivată din reguli de comportament de grup, determinate de trenduri, idoli, modele, formatori de opinie, curente muzicale, industria cinematografică, cea sportivă şi, mai nou, a shopping-ului, a turismului şi distracţei etc.

O mare şi ultimă înşelătorie prin care aderenţii renunţă definitiv la dreptul lor natural numit libertate şi se lasă aserviţi tatălui minciunii şi exponentul întunericului spiritual – satana, apucând pe calea lată a pierzaniei: “Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii” (Solomon 14:12).

Astfel oamenii ajung insensibili şi indiferenţi la ceea ce este de fapt evident şi se decuplează de la realitatea obiectivă, îmbrăţişînd un alt fel de realitate, una himerică, zămislită în mod iluzoriu, bazată pe idei şi entităţi de acţiune artificiale şi efemere şi de esenţă prevalent materialistă, care să le alimenteze reflexe condiţionate formate temporar şi modificate la diferite perioade de timp, cu scopul de a-i menţine permanent într-o stare de transă, care, cu timpul, îi va transforma ireversibil într-o specie robotică programabilă, cu apucături de zombie şi care poate fi total stăpânită de forţele întunericului, până acolo încât, aflaţi în starea de transă amintită mai înainte, vor accepta o pecete de supunere şi credinţă faţă de acestea:

“Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apocalipsa 13:16).

Această nouă cultură nu mai constituie deloc o matrice a valorilor (mai ales spirituale) imuabile ale umanităţii, ci se transformă într-un matrix de condiţionări programabile impuse, care nu mai presupun adaptarea individului la un sistem consacrat de valori, ci “adaptarea” valorilor la iluzoria realitate virtuală rezultantă, pentru a se realiza astfel o conciliere artificială între ele, bazată exclusiv pe mutilarea corespunzătoare a oricărei valori, devenită indezirabilă noului modus vivendi.

O astfel de realitate virtuală, deşi acceptată cu mândrie de omenire ca pe propria creaţie a unei stări de siguranţă şi prosperitate, pe măsura diversificării stimulilor direcţionali, cu siguranţă îşi va pierde orice coerenţă raţională şi va deveni haotică, cu repercusiuni grave asupra comportamentului uman, care va devia din ce în ce mai pronunţat, devenind o imagine fidelă a fundamentului iluzoriu pe care s-a clădit - minciuna. Şi ştim că minciuna are picioare de lut, adică, mai hotărât exprimat, va produce inevitabil colapsul societăţii, urmat de un nou val de zombizare, apoi un nou colaps ş.a.m.d. Dar, în lipsa unor repere corective, haosul va deveni prevalent şi va conduce la colapsuri din ce în ce mai dese, dar şi mai intense şi tot mai dureroase, cu atât mai mult cu cât vor fi permanent însoţite de o lipsă endemică de perspectivă, dar care nu se vor sfârşi decât prin intrarea în marea coliziune cu adevărul.

Ne aduce asta aminte de ceva?

“Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1Tesaloniceni 5:3).

Iar la sfârşit, Hristos va distruge tot răul minciunii şi păcatului, la un loc cu toţi emulii satanei şi va reinstaura domnia adevărului şi a dreptăţii, în deplină concordanţă cu perfecţiunea vieţii veşnice creată de Dumnezeu Tatăl:

“Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. / Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. / Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. / Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. / Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. / Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. / Şi am văzut un înger stând în soare; şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care zboară spre înaltul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, / Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile celor puternici, şi trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici şi celor mari. / Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui. / Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor’ (Apocalipsa 19:11-21).

O imagine mai mult decât terifiantă care are darul de a naşte în minţile oamenilor o întrebare reflexivă: deci, care este scăparea?

Cum să te poţi opri din a trăi ca un robot pre-programat şi să redevii o persoană cu spirit de discernământ, spre a te reîntoarce către realitatea obiectivă şi a recăpăta autenticul sens al vieţii?

În primul rând va trebui să autoconştientizezi faptul că nu mai eşti o persoană liberă, aşa cum te-ai născut şi că trăieşti sub imperiul minciunii şi numai adevărul te mai poate elibera. Ce înseamnă aceasta? Mai întâi şi cel mai semnificativ, înseamnă că eşti pe cale să pierzi harul lui Dumnezeu acordat nouă prin Duhul Său, după cum am fost asiguraţi prin Apostolul Pavel:

“Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).

Apoi va trebui să ai tăria să cauţi şi să accepţi adevărul, care nu numai că te va elibera, dar îţi va conferi şi darul vieţii de care Dumnezeu, în marea Sa iubire, a vrut să te bucuri încă de la crearea omului primordial. Altfel vei fi pierdut şi te vei alinia cerinţelor şi cutumelor virtualei realităţi, separându-te definitiv de cuvântul lui Dumnezeu şi înregimentându-te alături de cei pierduţi într-un marş fără întoarcere, precum cel al lemingilor, pe drumul spre o tragică şi definitivă dispariţie, înstrăinat de Dumnezeu şi neplăcut Acestuia şi lipsit de lumina vieţii:

“Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, / În care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3,4).

De ce? Iată explicaţia lăsată chiar de către Iisus Hristos încă pe când se afla în trup, în mijlocul apostolilor Săi:

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, / Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14:16,17).

Aceasta face diferenţa între credincios şi necredincios, dintre a fi al lui Hristos sau al lumii acesteia, de a trăi în lumea aceasta dar fără a-i aparţine, pentru că fiind al lui Hristos ai primit Duhul Adevărului de care nu mai poţi fi separat de nicio realitate virtuală, oricât de măiastru ar fi aceasta făurită.

Efortul de a te întoarce va implica o restructurare radicală a eului personal şi o acceptare perseverentă a adevărului pe toate nivelele existenţei tale, o revoluţie a propriei conştiinţe întru smerire şi o curăţire a sufletului de reminiscenţele pâclelor rămase în urma destrămării întunericului în care fusese treptat învăluit, prin rătăcirea produsă de acceptarea şi practicarea minciunii şi, pe cale de consecinţă, a păcatului, după cum şi Apostolul Pavel îndemna:

“Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. / Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră” (1 Corinteni 15:33.34).

Şi:

“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).

Atunci vei constata că uşa prin care poţi scăpa din această falsă realitate s-a aflat permanent în faţa ta şi totul depindea numai de alegerea personală de a o deschide, pe care oricând o puteai face.

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (n.n. Iisus)” (Apocalipsa 3:20).

Ce revelaţie! Dar şi ce potenţială tragedie! Ai fi putut rata mult prea uşor deschiderea acestei uşi, prin intergrarea completă şi definitivâ într-un stil greşit de viaţă, a cărui recompensă finală nu ar fi fost alta decât moartea veşnică.

Teribil, când te gândeşti cât de uşor şi iresponsabil oamenii acceptă minciuna şi întunericul acoperitor, în locul luminii şi vieţii!

Şi erai vrednic de plâns “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).

Ai deschis uşa şi o lumină strălucitoare, orbitoare pentru starea în care ai ajuns, prin coabitarea cu minciuna şi întunericul, te cuprinde şi te copleşeşte cu puterea sa purificatoare şi cu indescriptila iubire care o însoţeşte şi care îţi conferă liniştea şi fericirea după care ai jinduit până atunci şi pe care nu mai ştiai cum să le poţi accesa, pentru că îţi pierduseşi simţul realităţii şi sensul vieţii, declarat chiar de către Iisus Hristos:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6b).

Numai aşa se poate împlini cu tine cuvântul lui Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic nu îl poate schimba şi care grăieşte astfel:

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).

“Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Atunci vei cunoaşte adevărul şi se va petrece eliberarea ta:

“Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21 – îngroşarea îmi aparţine), adică se va împlini promisiunea lui Dumnezeu pentru tot cel ce este credincios şi deci biruitor:

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9a) sau

“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).

De-abia acum îţi recapeţi sensul advăratei vieţi şi simţi nevoia ca, plin de smerenie, căinţă şi recunoştinţă, să îi mulţumeşti şi să îl slăveşti pe Cel care a făcut-o posibilă.

Slavă lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru, care ne-a acordat şi acest din urmă şi cel mai nepreţuit dar!

“Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16:27).

“Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20b).