UN GHID CREŞTIN - extras 2

BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS

Considerente lămuritoare întru credinţă

             “Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică…” (Efeseni 3:10)
           
Este de-a dreptul impresionant şi copleşitor că Dumnezeu Atotţiitorul doreşte într-adevăr să comunice cu noi!
Noi suntem creaturi ale unei lumi materiale, fizice, tridimensionale, la care ne relaţionăm prin simţurile noastre. Dumnezeu este o fiinţă spirituală, astfel încât noi, în starea noastră fizică, nu îl putem, în mod normal, vedea, auzi ori atinge. Cum deci ar putea El comunica cu noi? Prin cuvântul Bibliei!
De-a lungul secolelor, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să trăim. Aceste consemnări au fost stânse în cartea numită Sfânta Biblie. Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi.
Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
Dar când vine vorba sâ citim Biblia, mulţi dintre noi o citesc numai în mod frugal şi fără consecvenţă. Cuvântul Domnului este necesar a fi citit zilnic, devenind singura preocupare stabilă în oceanul instabilităţilor neputinţei noastre,  astfel încât să ajungem să înţelegem ceea ce Domnul doreşte să ştim.
Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. / Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfînt.” 2 Petru 1:20-21.
Cel mai puternic mesaj pe care l-au primit vreodată oamenii de la Dumnezeu a fost cel transmis de Iisus Hristos. Acest mesaj nu numai că a produs schimbări fără precedent în întreaga lume, ducând la formarea unui nou popor al lui Dumnezeu, cel al credincioşilor creştini, numit “Biserica Mea”, ca ultimă treaptă a devenirii fiilor lui Dumnezeu, aflată chiar înainte de strămutarea finală în împărăţia lui Dumnezeu, la revenirea lui Hristos pe pământ. El a promis despra Biserica Sa că “porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18) şi i-a asigurat pe emulii Săi că le va fi permanent alături: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Cum a evoluat Biserica clădită de Iisus? Un martor ocular ne spune că, după ce Hristos s-a înălţat la cer, după învierea Sa, apostolii Lui au plecat şi au propovăduit pretutindeni “Şi Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16:20). Biserica a avut un început puternic, marcat, în ziua a cincizecea (Cincizecimea) de la înălţarea lui Iisus, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi ucenicilor aflaţi împreună cu aceştia.
După aproape 2.000 de ani, milioane de oameni se declară creştini şi pretind că sunt membri ai Bisericii pe care a fondat-o Iisus.
Dar creştinismul, cu trecerea timpului, a devenit o religie divizată, compusă din sute de denominaţii şi schisme. Cum a fost posibil acest lucru?
De-a lungul secolelor, cele mai multe din ramurile creştinismului au asimilat în învăţăturile şi practicile lor multe tradiţii nebiblice, lumeşti – filozofice, culturale şi tradiţional-religioase – producând şi mai multe variaţii, adversităţi şi confuzii, poziţionându-se greşit faţă de adevărata credinţă insuflată de Duhul Sfânt şi inducându-şi în eroare adepţii care au devenit căldicei din această cauză şi şi-au pierdut comuniunea cu Dumnezeu: “Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti” (Marcu 7:7).
Cum putem noi explica explozia de practici, de mult prea multe ori contradictorii şi facţiunile, acum incompatibile, din lumea creştinismului? Mai este posibil să se împace grupurile denominaţiilor în conformitate cu standardele şi obiectivele pe care Hristos le-a stabilit pentru Biserica Lui? Cum mai putem noi şti care din varietatea năucitoare a obiceiurilor şi învăţămintelor creştinismului actual reprezintă cu fidelitate pe cele ale lui Iisus Hristos?
Reamintiţi-vă că Iisus nu numai că a promis să clădească Biserica Lui, dar El i-a şi asigurat pe discipolii Săi că Biserica Lui nu va pieri. Este acea Biserică chiar creştinismul divizat de astăzi, pe care îl vedem noi în jurul nostru? Numai Sfintele Scripturi pot produce un răspuns demn de încredere la această întrebare.
Dacă promisiunea lui Iisus că “porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” ar fi considerată ca o garanţie că acei ce cred în numele Lui nu vor putea fi niciodată induşi în eroare sau corupţi, atunci am avea toate motivele să acceptăm însumarea colectivă a diverselor diviziuni ale creştinismului de azi ca fiind Biserica pe care a clădit-o Iisus.
Dar a lăsat El o asemenea garanţie? Dimpotrivă, El i-a avertizat pe discipolii Săi că: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.” (Marcu 13:22).
Şi la apostolul Pavel regăsim exprimată îngrijorarea pentru creştinii din zilele lui că, în urma lucrărilor perfide ale eternului duşman, gândurile lor ar putea să „se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos”, prin propovăduirea unora care de fapt  “sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni 11:3,13).
Iisus, vorbind a accentuat chiar El Însuşi, explicând că „strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7:14-16 – sublinierea îmi aparine).
În capitolul acesta vom decela fructele adevărate după care Iisus şi apostolii Săi au zis că vom identifica Biserica Lui de fructele contradictorii, care ii denominează pe cei care sunt influenţaţi de un alt duh şi propovăduiesc o Evanghelie diferită, despre care Pavel a spus cu hotărâre: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1:8).
Noi vom afla, nu din tradiţiile şi opiniile omeneşti, dar direct din Cuvântul lui Dumnezeu, cum să distingem între „Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Timotei 3:15) şi acei care urmează proorocii mincinoşi, îmbrăcaţi în haine de oi şi de care Domnul nostru ne-a avertizat să ne ferim: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7:15)
După cum spuneam la începutul cărţii, pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi drumul de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei, dar şi recompensele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale, care de la Iisus Hristos a fost făcută dreaptă şi definită fără drept de apel astfel încât toţi cei ce o caută, urmând poruncile Domnului, nu o pot rata.


Un Popor special al lui Dumnezeu

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).

“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).

După Învierea Sa, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor Săi timp de 40 de zile, luminându-i şi mai mult cu privire la împărăţia lui Dumnezeu şi pregătindu-i pentru spectaculoasa lucrare a Duhului Sfânt de fondare a Bisericii (cea mai adecvată traducere mot a mot ar fi “adunare aleasă”) Noului Testament. În ziua Cincizecimii (rămasă pentru noi ca Rusaliile), adică exact la 50 de zile după Învierea Sa din morţi s-a săvârşit ceea ce El le spusese anterior: : “…voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (versul 8). Astfel s-a pus fundamentul Bisericii prin lucrarea transformatoare şi puternică, la vedere, la care au fost instantaneu supuşi apostolii şi care i-a impresionat atât de profund pe cei ce i-au putut atunci vedea şi asculta, încât numai în acea zi au primit cuvântul şi s-au botezat, adăugându-li-se lor circa trei mii de suflete.
Ce s-a petrecut atunci cu apostolii aflati în casa în care se strângeau pentru a se ruga într-un singur cuget?
Iată ce relatează Sfânta Scriptură: “Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc./ Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. / Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. / Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. / Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. / Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. / Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? / Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? / Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, / În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, / Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2:1-11).
Vedem deci că totul s-a săvârşit prin puterea Duhului Sfânt aşa cum îi asigurase Iisus Hristos încă de pe când se afla împreună cu ei: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 1:26).
Ulterior, El l-a inspirat pe apostolul Pavel să explice importanţa crucială a primirii Duhului Sfânt în procesul devenirii ca membru convertit al Bisericii Sale: “….Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate,” (Romani 8:9-10).
Prin prezenţa Duhului Sfânt în creştini, Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl participă activ în vieţile acestora ca să-i întărească şi să-i inspire în smerirea şi serviciul lor către Dumnezeu (Filipeni 2:12-13).
Biserica pe care Iisus promisese să o clădească se născuse! Membrii ei au fost oamenii care au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi au fost botezaţi – simbolizând acceptarea de către ei a morţii sacrificiale a lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi îngroparea obiceiurilor lor vechi, lumeşti, trupeşti, deci păcătoase. De la aceştia s-a început propovăduirea credinţei mântuitoare ai cărei adepţi vor deveni Poporul special al lui Dumnezeu.
“Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” (Fapte 15:14).

Botezul

             “Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Coloseni 2:12)  

Pocăinţa adevărată, adică cea prin care ne renegăm cu căinţă păcatele şi ne punem credinţa în Iisus Hristos, ne conduce ca să ne predăm necondiţionat voinţei lui Dumnezeu, pe calea spre mântuire.
Odată ce am ajuns la acest punct, Petru zice că pasul următor este „să fie botezat în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Fapte 2:38).
Botezul cu apă este una din practicile cele mai vechi ale creştinismului. Departe de a fi fără folos şi arhaic, păstrează semnificaţii simbolice foarte profunde.
La un anumit punct, aproape de timpul lui Iisus, iudaismul a pus un accent deosebit asupra spălatului ritualist pentru curăţirea de impurităţi. Aceasta merge înapoi până la îmbăierile ritualiste ale preoţilor înaintea oferirii sacrificiilor (Leviticul 16:4, 24).
Datorită acestui precedent, dar mai ales al celui lui Ioan Botezătorul, nimeni nu a considerat straniu pentru Iisus şi discipolii Săi să accentueze nevoia pentru botez prin apă.
Dar, în plus faţă de simbolismul curăţirii de impurităţi, a avut botezul altă semnificaţie pentru Hristos şi Apostoli?
Botezul indică acceptarea noastră a sângelui vărsat de Hristos pentru păcatele noastre şi ilustrează moartea vieţii carnale în mormântul botezului.
Aşa după cum Iisus a fost înviat în fiinţă spirituală, ieşirea noastră din mormânt - ridicarea din apa botezului - simbolizează noua noastră viaţă condusă de Duh.
Înţelegerea de către noi a adevăratului sens al pocăinţei şi convertirii ridică botezul la a fi mult mai mult decât numai un simbol; el devine un eveniment profund schimbător al vieţii. 
         (Evrei 9:14) ne spune că sacrificiul lui Iisus, pe care noi îl acceptăm formal la botez, „va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”
          Aceasta înseamnă că, prin botez şi pocăinţă, noi primim iertarea şi nu mai trebuie să ne lăsăm copleşiţi de vinovăţie, dar va trebui să ne spălăm de păcatele noastre: “botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22:16).
Despre un ritual anume nu se face referire în Scripturi. Dar avem exemplul lui Ioan care boteza în apa Iordanului susţinând: “Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1:31).
Aceasta declaraţie este urmată de explicaţia dată de Petru: “... Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. / Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10:34-36).
Şi tot el a completat cu ocazia convertirii lui Corneliu: “Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47).
Botezul nu este o încununare a procesului de convertire. Pentru noi marchează un început al urmării Domnului Iisus Hristos.
În (Romani 6) Pavel se referă la botez ca o chemare “să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6:4). Mai departe, după ce arată că prin botez am murit păcatului spre a fi părtaşi Învierii lui Iisus Hristos, el ne îndeamnă: “Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:11).

Semnificaţia scripturală a Bisericii

            “Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (1 Corinteni 12:12)

Ca să înţelegem ce semnifică Biserica ridicată de Iisus Hristos trebuie să avem în vedere, în primul rând, felul în care este folosită noţiunea de Biserică în Biblie. Astfel, Biserică şi Adunare se referă întotdeauna la oameni şi nu la o clădire sau instituţie pentru că trupul lui Hristos (Biserica – “Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” – Coloseni 1:24) este constituit din congregaţiile celor chemaţi a-l urma pe Iisus Hristos, reprezentând o multitudine de “adunări alese” (“Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” – 1 Corinteni 16:19), menite a învăţa Cuvântul Domnului şi a propovădui Evanghelia spre a fi cunoscută de toate neamurile: “Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4:17).
Într-o astfel de accepţiune - o congregaţie de discipoli adunaţi să înveţe adevărul prin Cuvântul lui Dumnezeu – a fost practicată de primii creştini: “Şi au stat acolo un an întreg (doi apostoli, Barnabas şi Pavel – adăugirea îmi apartţine), adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Fapte 11:26). Aici doresc a face menţiunea că nu numărul de credincioşi conferă atributul de adunare aleasă, după cum chiar Iisus a precizat: “Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20).
Aşadar, pe atunci Biserica era compusă din discipoli sau învăţăcei ai lui Iisus Hristos care se adunau ca să primească învăţăturile lui Dumnezeu, Biblia fiind îndreptarul pentru aceşti emuli ai lui Hristos, deoarece, precum explică. Pavel, “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură,.Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3:16-17).
Învăţătorii erau episcopi (priveghetori) ai lui Iisus Hristos, desemnaţi corespunzător: “Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii,/ Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, / Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa;/ Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? / Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. / Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (1 Timotei 3:2-7). Aceştia nu erau decât  slujitori spre propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:14-15; 2 Timotei 4:2). Dumnezeu îi ţine răspunzători pentru ca să „împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) şi pentru a fi „exemple turmei” (1 Petru 5:3; 1 Timotei 3:2-7).
Biserica, totuşi, este cu mult mai mult decât o adunare rituală a emulilor care se strâng pentru a fi instruiţi spre beneficiul lor propriu şi a se zidi reciproc.

Poporul special al lui Dumnezeu

            “Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (apocalipsa 5:9)

Biserica ridicată de Iisus Hristos, care este de fapt Biserica lui Dumnezeu, poate fi descrisă cel mai bine ca fiind poporul special al lui Dumnezeu, chemat şi ales de El să primească mântuirea (izbăvirea), devenind astfel un popor de fii ai lui Dumnezeu. Speranţa şi viitorul lor sunt legate inseparabil de credinţa neabătută în Iisus Hrsitos şi revenirea Sa.
Dumnezeu cheamă – invită – oameni din toate straturile sociale să devină slujitorii Lui. Apostolul Pavel, totuşi, a observat că acei care, de exemplu, sunt mândri sau la putere, rareori se pocăiesc şi devin membri ai Bisericii, spre deosebire de cei obişnuiţi cu smerenia (1 Corinteni 1:26-29). Ei au tendinţa să fie mai puţin dispuşi să abandoneze căile pline de păcat ale lumii (“Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” – Iacov 4:4).
Acei care răspund cu bunăvoinţă şi credinţă chemării lui Dumnezeu se adaugă poporului Său sfânt prin pecetluirea Duhului Lui (Efeseni 1:13), darul gratuit primit de la Dumnezeu prin Iisus Hristos. Biblia se referă adesea la aceştia ca sfinţi (oameni sfinţi), aleşi sau drepţi (neprihăniţi).
Apostolul Pavel a explicat că „Iisus Hristos… S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14).
Apostolul Petru, la fel, îi lămureşte pe membrii Bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, …pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).
Creştinii sunt speciali pentru Dumnezeu în sensul că ei sunt apreciaţi pentru credinţa şi supunerea lor (Efeseni 5:24, 29) – nu pentru că Dumnezeu îi consideră intrinsec mai de valoare decât pe alţii (Romani 2:11; 3:23), ci pentru că L-au primit şi au crezut în Iisus Hristos.
Ideea unui popor special, ales, în care oamenii să fie slujitorii lui Dumnezeu, nu este unică în Scripturi pentru epoca creştină. Dumnezeu a inspirat introducerea conceptului din paginile cele mai timpurii ale Bibliei.
De la crearea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni. Între era primilor noştri părinţi şi prima apariţie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, inclusiv cu profeţii.
Dumnezeu consideră profeţii ca membri ai poporului Său special. Iisus a vorbit de un final când îi vom vedea „pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13:28). Cu atât mai mult corpul credincioşilor, adică Biserica însăşi, ca „fiind zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos” (Efeseni 2:20).
(Evrei 11) explică de ce anumiţi oameni deosebiţi din Vechiul Testament erau speciali pentru Dumnezeu. Caracterele pe care ei le aveau în comun erau formate prin supunerea lor şi credinţa lor neclintită în Creatorul lor.
Situaţia nu s-a schimbat. Aceia care sunt “poporul special” al lui Dumnezeu sunt cei care se supun lui Dumnezeu şi vin la ascultare prin credinţa neclintită în Iisus Hristos şi urmarea făgăduinţei Acestuia: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).

Cuvânt concluziv

            “Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apocalipsa 21:3)

Biserica va fi rapită la cer de Iisus la revenirea Sa şi ea se constituie din corpul  credincioşilor în Acesta, indiferent de ce filiaţie sunt ei: ortodocşi, catolici, protestanţi, adventişti, evanghelişti ş.a.m.d.: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, / Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. / Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, / Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, / După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:13-17).
Să nu uităm că prin acceptarea lui Iisus Hristos,  în pocainţă şi recunoştinţă, chiar şi necredincioşii pot, în ultimă instanţă, să-şi schimbe destinul etern: “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa vecinică, şi această viaţă este în Fiul Său. / Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).
De la venirea lui Iisus în această lume au trecut mai bine de 2.000 de ani şi de atunci potrivnicul luptă insidios ca să-i amageasca şi să-i ducă în pierzanie pe cât mai mulţi, chiar pe toţi de este cu putinţă, cu scopul de a-i priva de calea izbăvirii arătată şi lăsată de Fiul lui Dumnezeu.
Urmare a acestei viclenii ascunse, biserica iniţială a  fost, de-a lungul timpului, divizată continuu, făcând loc pătrunderii ereziilor şi apostaziilor. Şi cu toate acestea mai există elementul comun care nu a putut şi nici nu va putea fi desfiinţat: Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Să nu vă mire această afirmaţie căci iată ce scria Ioan bisericii: “M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după porunca pe care am primit -o de la Tatăl” (2 Ioan 1:4).
Încă odată subliniez că datoria noastră este să luptăm spre a ne întări credinţa, a veghea şi a răspândi cuvântul Domnului pentru întarirea multora din cei ce au început să se răcească şi spre trezirea, dacă este cu putinţă, a celor ce încă mai rătăcesc.
“Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! / Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină / Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul” (2 Ioan 1:7,8,9).
Lupta aceasta este lupta cea bună şi ea va aduce cununa biruinţei spre care ne-a îndemnat chiar Iisus Hristos spunând: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.
Ne putem hrani cu hrană tare, din Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) dacă ne-am desăvârşit sau cu lapte, ca nişte copilaşi, din mărturia celor credincioşi, dacă încă nu am ajuns să suportăm hrana cea tare, pentru a căpăta puterea de a-L iubi necondiţionat pe Domnul, devenind astfel ca născuţi din El:
“Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; / pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:3,4).
Şi pentru că m-am cantonat în zona epistolelor lui Ioan, în încheiere vreau să vă reamintesc îndemnul său: “Dacă zice cineva: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu``, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care -l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu -L vede? / Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4:20,21).
“…Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:16,18).
Amin.



 <<  Va urma  >>