marți, 23 decembrie 2014

CRACIUN FERICIT!


"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. / Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. / Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu".
Ioan 3:16-18

 
"Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. / Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, / Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".
 Ioan 1:11-13



"Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. / Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".
Matei 6:31-33


Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!

luni, 15 decembrie 2014

REALITATEA VIRTUALĂ

“Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 22:15) 

Omenirea se află într-o profundă criză care se manifestă pe fond şi s-a insinuat în existenţa cotidiană, devenind un mod de viaţă al unor societăţi debusolate, care mai au doar câteva şi întâmplătoare elemente comune, derivate mai mult dintr-o internaţionalizare a activităţilor şi scopurilor diverselor oligarhii ce conduc în prezent toate naţiunile ce populează planeta Pământ.
Paradoxal este că marile mase de oameni au renunţat la drepturile lor naturale şi îşi lasă destinele în mâinile acelor oligarhii, în ciuda faptului că  acestea se dovedesc din ce în ce mai egoiste, mai lacome şi mai tiranice. Acest fenomen se petrece datorită pierderii de către mase, odată cu eliminarea reperelor morale din viaţa socială, a discernământului şi abilităţilor intelectuale de a analiza realitatea şi a concluziona, la nivel individual, care este aceasta, preferând a se lăsa animaţi şi conduşi de diferite interese iluzorii născute din diverse pofte, trecătoare ca înseşi acele înşelătoare pofte:
 “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
De altfel, oamenii au fost insidios conduşi şi aduşi într-o stare care acum se poate numi deja de transă, în care realitatea este percepută prin condiţionările subtile la care sunt expuşi şi care îi tranformă în supuşi obedienţi ai unei realităţi distorsionant deformată. Această realitate manipulată nu face altceva decât să vină în întâmpinarea unor nevoi denaturate, plăsmuite de simţurile umane aduse într-o stare de exacerbare prin stimuli prevalent materialistici, acompaniaţi de o părută înţelepciune lumească, care le conferă acestor stimuli nu numai motivarea şi acceptabilitatea ce le creează potenţialul unei aderenţe de masă, dar şi o aură de filozofie omenească, menită a-i ţine pe oameni prizonieri benevoli şi permanenţi într-o lume lipsită de repere spirituale autentice.
Interesant este că cu cât ştiinţa şi tehnologia avanseză, manipularea realităţii devine tot mai intensă şi are efecte tot mai devastatoare asupra condiţiei umane, prin invadarea din ce în ce mai pronunţată atât a fiinţei biologice, cât şi a celei spirituale.
Ea nu este totuşi decât o ceaţă destinată a învălui adevărul şi a-l face numai momentan  invizibil, căci adevărul este imuabil şi ubicuu, el fiind intrinsec trinităţii divine:
“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8).
Este de fapt o falsă realitate născută din rătăcire şi din speranţa celor ce o adoptă ca stil de viaţă că le va acoperi vinovăţia practicării a diverse păcate. Dar toţi aceştia vor sfârşi prin lovirea bruscă de adevăr, care nu poate fi evitat la nesfârşit în orbecăirea lor. Şi va fi precum atunci când Titanicul s-a izbit pe neaşteptate de aisbergul aflat în realitatea obiectivă şi care nu putea fi surmontat de o infailibilitate autodeclarată şi de aceea falsă.
Acelaşi lucru se va întâmpla şi la vremea impactului definitoriu dintre minciună şi adevăr:
“El (n.n. Iisus) însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta: "Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"? / Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20:17,18).
Prin implicarea tot mai intensă în această falsă realitate bazată pe răspunsuri pavloviene la o multitudine de stimuli binedirecţionaţi, oamenii ating o stare aproape hipnotică, de transă, în care acţiunile ajung să le fie din ce în ce mai mult induse de către o castă iniţiată în regulile jocului, cu scopul de a se impune un control extins asupra minţii fiecărui individ uman şi formarea graduală a unei conştiinţe colective directoare, care anulează conştiinţa individuală şi impune un nou tip de cultură umană, derivată din reguli de comportament de grup, determinate de trenduri, idoli, modele, formatori de opinie, curente muzicale, industria cinematografică, cea sportivă şi, mai nou, a shopping-ului, a turismului şi distracţei etc.
O mare şi ultimă înşelătorie prin care aderenţii renunţă definitiv la dreptul lor natural numit libertate şi se lasă aserviţi tatălui minciunii şi exponentul întunericului spiritual – satana, apucând pe calea lată a pierzaniei: “Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii” (Solomon 14:12).
Astfel oamenii ajung insensibili şi indiferenţi la ceea ce este de fapt evident şi se decuplează de la realitatea obiectivă, îmbrăţişînd un alt fel de realitate, una himerică, zămislită în mod iluzoriu, bazată pe idei şi entităţi de acţiune artificiale şi efemere şi de esenţă prevalent materialistă, care să le alimenteze reflexe condiţionate formate temporar şi modificate la diferite perioade de timp, cu scopul de a-i menţine permanent într-o stare de transă, care, cu timpul, îi va transforma ireversibil într-o specie robotică programabilă, cu apucături de zombie şi care poate fi total stăpânită de forţele întunericului, până acolo încât, aflaţi în starea de transă amintită mai înainte, vor accepta o pecete de supunere şi credinţă faţă de acestea:
“Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apocalipsa 13:16).
Această nouă cultură nu mai constituie deloc o matrice a valorilor (mai ales spirituale) imuabile ale umanităţii, ci se transformă într-un matrix de condiţionări programabile impuse, care nu mai presupun adaptarea individului la un sistem consacrat de valori, ci “adaptarea” valorilor la iluzoria realitate virtuală rezultantă, pentru a se realiza astfel o conciliere artificială între ele, bazată exclusiv pe mutilarea corespunzătoare a oricărei valori, devenită indezirabilă noului modus vivendi.
O astfel de realitate virtuală, deşi acceptată cu mândrie de omenire ca pe propria creaţie a unei stări de siguranţă şi prosperitate, pe măsura diversificării stimulilor direcţionali, cu siguranţă îşi va pierde orice coerenţă raţională şi va deveni haotică, cu repercusiuni grave asupra comportamentului uman, care va devia din ce în ce mai pronunţat, devenind o imagine fidelă a fundamentului iluzoriu pe care s-a clădit - minciuna. Şi ştim că minciuna are picioare de lut, adică, mai hotărât exprimat, va produce inevitabil colapsul societăţii, urmat de un nou val de zombizare, apoi un nou colaps ş.a.m.d. Dar, în lipsa unor repere corective, haosul va deveni prevalent şi va conduce la colapsuri din ce în ce mai dese, dar şi mai intense şi tot mai dureroase, cu atât mai mult cu cât vor fi permanent însoţite de o lipsă endemică de perspectivă, dar care nu se vor sfârşi decât prin intrarea în marea coliziune cu adevărul.
Ne aduce asta aminte de ceva?
“Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1Tesaloniceni 5:3).
Iar la sfârşit, Hristos va distruge tot răul minciunii şi păcatului, la un loc cu toţi emulii satanei şi va reinstaura domnia adevărului şi a dreptăţii, în deplină concordanţă cu perfecţiunea vieţii veşnice creată de Dumnezeu Tatăl:
“Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. / Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. / Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. / Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. / Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. / Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. / Şi am văzut un înger stând în soare; şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care zboară spre înaltul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, / Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile celor puternici, şi trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici şi celor mari. / Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui. / Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor’ (Apocalipsa 19:11-21).
O imagine mai mult decât terifiantă care are darul de a naşte în minţile oamenilor o întrebare reflexivă: deci, care este scăparea?
Cum să te poţi opri din a trăi ca un robot pre-programat şi să redevii o persoană cu spirit de discernământ, spre a te reîntoarce către realitatea obiectivă şi a recăpăta autenticul sens al vieţii?
În primul rând va trebui să autoconştientizezi faptul că nu mai eşti o persoană liberă, aşa cum te-ai născut şi că trăieşti sub imperiul minciunii şi numai adevărul te mai poate elibera. Ce înseamnă aceasta? Mai întâi şi cel mai semnificativ, înseamnă că eşti pe cale să pierzi harul lui Dumnezeu acordat nouă prin Duhul Său, după cum am fost asiguraţi prin Apostolul Pavel:
“Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).

Apoi va trebui să ai tăria să cauţi şi să accepţi adevărul, care nu numai că te va elibera, dar îţi va conferi şi darul vieţii de care Dumnezeu, în marea Sa iubire, a vrut să te bucuri încă de la crearea omului primordial. Altfel vei fi pierdut şi te vei alinia cerinţelor şi cutumelor virtualei realităţi, separându-te definitiv de cuvântul lui Dumnezeu şi înregimentându-te alături de cei pierduţi într-un marş fără întoarcere, precum cel al lemingilor, pe drumul spre o tragică şi definitivă dispariţie, înstrăinat de Dumnezeu şi neplăcut Acestuia şi lipsit de lumina vieţii:
“Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, / În care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3,4).
De ce? Iată explicaţia lăsată chiar de către Iisus Hristos încă pe când se afla în trup, în mijlocul apostolilor Săi:
“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, / Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14:16,17). 

Aceasta face diferenţa între credincios şi necredincios, dintre a fi al lui Hristos sau al lumii acesteia, de a trăi în lumea aceasta dar fără a-i aparţine, pentru că fiind al lui Hristos ai primit Duhul Adevărului de care nu mai poţi fi separat de nicio realitate virtuală, oricât de măiastru ar fi aceasta făurită.
Efortul de a te întoarce va implica o restructurare radicală a eului personal şi o acceptare perseverentă a adevărului pe toate nivelele existenţei tale, o revoluţie a propriei conştiinţe întru smerire şi o curăţire a sufletului de reminiscenţele pâclelor rămase în urma destrămării întunericului în care fusese treptat învăluit, prin rătăcirea produsă de acceptarea şi practicarea minciunii şi, pe cale de consecinţă, a păcatului, după cum şi Apostolul Pavel îndemna:
“Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. / Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră” (1 Corinteni 15:33.34).
Şi:

“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).
Atunci vei constata că uşa prin care poţi scăpa din această falsă realitate s-a aflat permanent în faţa ta şi totul depindea numai de alegerea personală de a o deschide, pe care oricând o puteai face.
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (n.n. Iisus)” (Apocalipsa 3:20).
Ce revelaţie! Dar şi ce potenţială tragedie! Ai fi putut rata mult prea uşor deschiderea acestei uşi, prin intergrarea completă şi definitivâ într-un stil greşit de viaţă, a cărui recompensă finală nu ar fi fost alta decât moartea veşnică.
Teribil, când te gândeşti cât de uşor şi iresponsabil oamenii acceptă minciuna şi întunericul acoperitor, în locul luminii şi vieţii!
Şi erai vrednic de plâns “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).
Ai deschis uşa şi o lumină strălucitoare, orbitoare pentru starea în care ai ajuns, prin coabitarea cu minciuna şi întunericul, te cuprinde şi te copleşeşte cu puterea sa purificatoare şi cu indescriptila iubire care o însoţeşte şi care îţi conferă liniştea şi fericirea după care ai jinduit până atunci şi pe care nu mai ştiai cum să le poţi accesa, pentru că îţi pierduseşi simţul realităţii şi sensul vieţii, declarat chiar de către Iisus Hristos:
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6b).
Numai aşa se poate împlini cu tine cuvântul lui Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic nu îl poate schimba şi care grăieşte astfel:
“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).
“Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
Atunci vei cunoaşte adevărul şi se va petrece eliberarea ta:
“Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21 – îngroşarea îmi aparţine), adică se va împlini promisiunea lui Dumnezeu pentru tot cel ce este credincios şi deci biruitor:
“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9a) sau
“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).
De-abia acum îţi recapeţi sensul advăratei vieţi şi simţi nevoia ca, plin de smerenie, căinţă şi recunoştinţă, să îi mulţumeşti şi să îl slăveşti pe Cel care a făcut-o posibilă.
Slavă lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru, care ne-a acordat şi acest din urmă şi cel mai nepreţuit dar!
“Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16:27).
“Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20b).

vineri, 7 noiembrie 2014

Tu, pacatul, Hristos

  Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, / Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. / Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit.
1 Petru 1:17-25

Dati click spre vizionare:



După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, / În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; / Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte. 
Evrei 1:1-3 

Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. 
2 Tesaloniceni 2:8

duminică, 12 octombrie 2014

Zona gri

“Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi” (Efeseni 5:12)

Trăim vremuri în care asistăm la relativizarea abrupt accelerată a tuturor valorilor tradiţionale şi a reperelor morale care au contribuit pentru două milenii la acumularea unei valoroase culturi umane ce a şlefuit omul, aducându-l mai repede pe un curs de apropiere de Dumnezeu, decât pe un curs de deviere de la la întâlnirea finală, care oricum va avea loc. Remarcabil este că acea cultură de care am amintit crea unele circumstanţe favorabile omului, înaintea acestei mari şi definitorii întâlniri.
Erodarea acestor valori şi repere nu s-a produs însă brusc chiar de la început, ci doar acum, în ultima vreme, când numai s-a accelerat pronunţat şi cronicizat pe premisele anterior induse omenirii. Ea este un proces de lungă durată, produsă pe căi mai mult subtile decât expuse dezbaterii şi înţelegerii raţionale şi analizei în cunoştinţă de cauză, tocmai pentru ca societăţile umane să nu conştientizeze cursul periculos spre care au ajuns să fie canalizate. Urmare a acestui proces de erodare absconsă a valorilor tradiţionale, oamenii au fost aduşi într-o stare de transă graduală, devenind, ca o consecinţă, tot mai dependenţi, din interes, sau supuşi, din necunoştinţă şi complezenţă, de un sistem de false valori, acceptând din ce în ce mai uşor relativizarea sistemului fundamental de referinţă al civilizaţiei umane şi evoluând de la condiţia de indivizi conştienţi, la cea de indivizi subconştienţi, conduşi de reflexe predominant condiţionate, ce îi transformă în subiecţi obedienţi ai unui sistem profund viciat.
Din punct de vedere istoric se poate afirma fără îndoială că s-a înregistrat o continuă ofensivă împotriva binelui şi adevărului fundamental, prin care s-a ţintit distrugerea aurei luminoase a acestora şi coborârea lor într-un creuzet alchimist, în care să se forţeze amalgamarea lor tocmai cu acele categorii aflate în antiteză: răul şi minciuna, cu toată pletora aferentă. Ceea ce s-a urmărit prin acest proces degenerativ a fost crearea unei zone gri, în care aceste valori şi anti-valori să pară a fi părelnic compatibile şi egal practicabile în viaţa pământească, în numele unei iluzorii libertăţi, care, de altfel, nu este decât un libertinaj abil strecurat in normele sociale de convieţuire.
Perfizii manipulatori care au condus umanitatea, pe diverse căi, către acest ţel, aflaţi în întuneric şi de aceea uşor de depistat în cazul unor acţiuni la vedere, şi-au dorit cu ardoare creara unei zone gri în care să se poată manifesta tot mai lejer şi, prin aceasta, mai eficient în atingerea scopurilor malefice vizate. Aceşti exponenţi ai răului ştiu că prin expulzarea sub orice formă a binelui şi adevârului, purtătoare ale luminii vieţii, nu rezidă un vid, ci o ocupaţie: cea a răului şi minciunii, purtătoare ale întunericului morţii şi de aceea au nevoie de o aşa zisă zonă de complementaritate, care să facă insesizabilă pernicioasa tranziţie de la lumină la întuneric:
“Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”(Ioan 1:5).
“Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Astfel, prin crearea şi disimularea acestei zone gri, practic s-a impus subtil o răsturnare a scării valorilor, având drept rezultat o minimalizare, urmată de subjugare, a valorilor fundamentale, în raport cu aşa-zisele valori lumeşti pe care Apostolul Pavel le dezavua cu har şi hotărâre:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Numai într-o astfel de zonă gri pot apărea concepte conform cărora fiecare individ are adevărul lui, sau dreptatea sa, rezultând o serie de libertăţi înşelătoare precum libertatea necondiţionată de acţiune şi comportament, libertatea sexuală, libertatea plăcerii, libertatea alegerii (fie amorală sau imorală), libertatea de exprimare (fie indecentă sau primitivă), libertatea de consum (fie inutil sau periculos), libertatea de a se prostitua, libertatea religioasă (chiar satanică) ş.a.m.d. Toate aceste concepte şi orice alte pletore ale lor sunt destinate denaturării firescului uman şi atragerii omului în zona întunericului acoperitor al faptelor rele, concomitent cu accentuarea înstrăinării sale, prin uitarea datoriei spirituale a devenirii sale:
“Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. / Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. / Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. / Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. / Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! / Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:19-24).
O astfel de zonă permite manifestarea nestingherită a răului şi a minciunii, prin obturarea adevărului şi dreptăţii, odată ce acestea din urmă sunt fundamentale şi nu pot fi desfiinţate ca, de altfel, orice alt lucru creat prin puterea lui Dumnezeu.
Această manifestare se face prin acţiuni insidioase, concertate de diavol şi acoliţii săi, cu scopul de a schimba spiritul şi firea oamenilor spre a-i aduce pe aceştia la stadiul de servitori supuşi ai întunericului şi minciunii, într-o ultimă şi disperată încercare de a-i despărţi de harul lui Dumnezeu şi a-i întoarce, în consecinţă, împotriva Acestuia. Căci fiecare om este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile, atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului, insensibil la antagonismul dintre acesta şi binele izvorât de la Dumnezeu, devenind nepriceput în înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu:
“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).
Începutul unei astfel de încercări a fost prevestit de acelaşi Apostol Pavel, acum aproape două mii de ani, când, adresându-se preoţilor Bisericii din Efes şi Milet, cu convingerea că nu se vor mai revedea, îi avertiza şi asupra următoarelor:
“Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. / Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29,30).
Preocuparea Apostolului era predilectă pentru credincioşi căci, odată aceştia înşelaţi si asimilaţi de false predanii lumeşti, ar fi fost mult prea uşor ca marea masă de necredincioşi să fie manipulată şi mânată pe calea cea largă a pierzaniei, lipsită fiind de o chemare la îndreptare şi învăţătura activă profesată de către ei:
“Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26).
De aceea Pavel, tot în Corinteni 2, îi îndemna pe credincioşi astfel, în continuarea celor citate mai înainte:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).
Nu vă neliniştiţi, căci Apostolul nu vorbea despre o separare de această lume în care trăim acum, care ar fi, de altfel, imposibilă având în vedere nu numai nevoia de a supravieţui fizic, dar şi continua ofensivă desfăşurată de forţele răului împotriva credincioşilor, oriunde s-ar afla aceştia, după cum şi preciza în alt loc. Dar el vorbea de afirmarea, trăirea şi consolidarea calităţii de credincios prin neacceptarea falselor învăţături şi compromisuri vehiculate de diverşi corifei ai zonei gri:
“V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? / Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (1 Corinteni 5:9-13).
Vi se pare tare cuvântul lui Pavel? Chiar este, căci el izvoreşte dintr-o putere indestructibilă, care a fost pusă nu numai în el, dar şi în oricare dintre credicioşi:
“Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Timotei 1:7), din care izvorăsc iubirea şi credinţa faţă de Domnul Iisus Hristos, comoara din care credincioşii îşi primesc întărirea în lumea asta şi darul mântuirii, spre viaţă veşnică:
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (1 Timotei 4:8).
Credincioşii trăiesc în această lume, dar asta nu însemnă că ei aprobă sau asimilează obiciurile sau învăţăturile lumeşti induse sau impuse de stăpânitorul acestei lumi, ci, dimpotrivă, ei constituie pentru lume exemplul luminos de urmat, deoarece în jurul lor lucrurile sunt lămurite prin puterea Domnului. Ei sunt busola omenirii care, indiferent cât de tari ar fi furtunile pământeşti iscate, ţin cu perseverenţă şi arată direcţia cea bună de urmat, după cum sublinia şi Apostolul Pavel:
“Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, / Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. / Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; / Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. / Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. / Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. / Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei. / Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! / Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. / Încercând ce este bineplăcut Domnului. / Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:1-11).
Credincioşii nu se vor separa de lume, dar lumea se va separa de ei prin atitudinile şi acţiunile adoptate sub imperiul traiului în zona gri:
“Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6).
Lăsându-se sedusă de falsa ideologie a stăpânitorului acestei lumi, omenirea nu numai că se va separa de credincioşi, dar, aşa după cum avertiza însuşi Domnul Iisus Hristos, va ajunge să-i prigonească pe aceştia pentru pur şi simplul motiv că ei i-L vor reaminti permanent:
“Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. / Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (Ioan 15:20,21).
Ce au oare aceşti acoliţi ai satanei, mai mult sau mai puţin voluntari, cu numele lui Iisus Hristos?
“De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22).
Păcatul pe care l-au adoptat ca stil de viaţă, preferând să trăiască în iluzoria zonă gri, complementară întunericului, îi face irecuperabili şi deci, prin judecată, vor fi plasaţi alături de diavol, adică separaţi definitiv de darul vieţii oferit oamenilor de către Dumnezeu, prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3:19) şi
“Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită” (Proverbe 10:25).
Credeţi că ura şi prigoana la care sunt supuşi credincioşii trebuie să-i neliniştească sau să-I sperie pe aceştia?
Dimpotrivă, Iisus le-a lăsat un îndemn plin de putere şi lipsit de orice urmă de dubiu când a spus:
“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. / Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer” (Luca 6:22,23a).
Care este motivaţia acestei fericiri de natură divină?
Iat-o:
“Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci (n.n. – ai antihristului), căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).
Evadaţi deci din zona gri şi schimbaţi iluzia măsluită din pofte prin exacerbarea simţurilor, pe certitudinea vieţii, care are un singur izvor şi deţinător – Dumnezeu, Cel care o oferă tuturor celor care Îl caută şi se ţin de numele Său, precum ni s-a spus:
“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21) şi întărit:
"Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi"; şi "să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului" (2 Timotei 2:19b).
“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, / Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:27,28).
Gândiţi-vă că noi nu putem alege în ce epocă să trăim, dar după cum ceasul a început dintr-o dată să ticăie pentru fiecare dintre noi, tot aşa se şi poate opri şi nu mai putem reveni spre a face alegerea prin care să determinăm locul în care ne vom petrece eternitatea.
Scuturaţi-vă de mrejele zonei gri şi decideţi cu curaj că mai de preţ este ceea ce nu se poate vedea acum decăt plăcerile iluzorii ale acestei lumi, ce vă pot separa pentru totdeauna de adevărata viaţă, rămânând captivi în capcana diavolului. Căci minciuna şi întunericul nu pot zămisli decât o imitaţie de viaţă, o viaţă virtuală compatibilă cu zona gri, o iluzie care va dispărea ca un fum, într-o clipită, nelăsând nimic în urma sa, decât moartea definitivă, separatoare de viaţa veşnică.
Ţineţi tot timpul treaz în minţile şi inimile voastre spiritul acestor cuvinte ce sunt aplicabile tuturor adevăraţilor credincioşi:
“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. / Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. / Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. / Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea. / Şi voi ştiţi că El (n.n. Iisus Hristos) S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. / Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. / Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. / Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3:1-8).
Amin.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Pe cine urmaţi?


“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3:8) 

    Am văzut cum Dumnezeu a creat perfecţiunea în care dorea să-l integreze şi pe om, ca fiu al Său.
    Dar planul său a fost alterat de diavol care, împreună cu companionii săi au generat o breşă prin care răul s-a infiltrat în viaţă, contagiindu-l, prin înşelăciune, şi pe om, ceea ce l-a condus pe acesta la pierderea vieţii veşnice şi la păşirea în moarte. Numai infinita dragoste a lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să nu dispară în moarte, ci să dispună de o viaţă temporală pe care să poată să o folosească pentru împăcarea cu Dumnezeu, tot aşa precum fiul rătăcitor, după ce a
făptuit actul de rebeliune prin care s-a despărţit de tatăl său, a avut înţelepciunea de a realiza păcatul pe care l-a comis, prin alipirea la răul în care s-a complăcut după propria sa înstrăinare şi a făcut, în final, alegerea cea bună, de a se căi de păcatele sale şi a se reîntoarce lângă tatăl său.
    Este mult prea frumoasă parabola fiului rătăcitor spusă de Iisus Hristos către oile sale rătăcite şi plină de învăţături şi îndemnuri, atât de tămăduitoare şi dătătoare de speranţă prin credinţă, încât nu pot trece mai departe fără a o reda în întregime:
    “Şi a zis: Un om avea doi fii. / Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. / Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. / Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. / Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. / Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. / Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! / Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; / Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. / Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. / Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. / Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; / Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; / Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15:11-24).
    Reflectaţi cu profunzime şi vedeţi câte paralele vi se prefigurează între cele spuse de Iisus în această pildă şi propriile voastre vieţi pline de asemenea rătăciri şi avataruri!
    În această lume, care din lipsa noastră de credinţă a ajuns în stăpânirea celui rău, suntem precum fiul risipitor, prizonieri ai unui stil de viaţă care nu are prea multe în comun cu adevărata viaţă, copleşiţi fiind de grijile specifice generate de pofte pământeşti ce ne conduc spre o destinaţie sigură dar bine camuflată: distrugerea definitivă.
    Urmând această cale ne vom înstrăina din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de aceea ne va fi tot mai dificil a ne reveni în fire. Acesta este adevărul: noi suntem cei ce ne depărtăm de Dumnezeu, iar când ne aducem aminte de El, Îl blamăm pentru toate relele ce ne împresoară în loc să ne căim şi să ne întoarcem către El, creatorul şi salvatorul nostru. Mai mult decâ atâta, cei mai mulţi se lasă pradă facilă manipulărilor celui rău şi aproape că îl reneagă pe Dumnezeu, considerându-l răspunzător pentru eşecurile lor şi urmările acestora.
    Asta este într-adevăr o
tragică răsturnare de situaţie pe care satana, în marea sa viclenie, a indus-o oamenilor, determinându-i pe aceştia să creadă minciunile sale prin care adevărul este răsucit şi întors pe dos, astfel încât cei fără de credinţă se ridică împotriva lui Dumnezeu şi caută aiurea alte căi de soluţionare a situaţiilor din ce în ce mai negative cu care se confruntă. Pentru ei, în cel mai bun caz, diavolul nu există, iar Dumnezeu este un Dumnezeu mizantrop şi generator de rele, care le strică lor vieţile şi aşa prea scurte pe care le au de trăit pe acest pământ.
    Vedeţi unde se ajunge fie din necunoaştere, fie din partizanat interesat?!
    Adică Dumnezeu, Cel care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, fiind deci Tatăl nostru, Cel care a fost şi este permanent preocupat de restaurarea noastră după decăderea suferită prin înşelăciunea diavolului, Cel care ne-a trimis în cale înţelepciunea prin care putem discerne adevărul de minciună, Cel care ne scapă din multe capcane ale celui rău tocmai cu scopul de a înţelege adevărul, Cel care ne-a acordat viaţa temporală spre a ne da posibilitatea de a face alegerea cea bună în cunoştinţă de cauză, Cel ce L-a întrupat pe Fiul Său care a venit în mijlocul nostru spre a ne izbăvi definitv de cel rău şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi spre a ne elibera din cursa satanei, Cel ce ne-a dăruit credinţa mântuitoare, uitând păcatele noastre, Acest Dumnezeu, Atotputernic şi
Iubitor mai presus de orice înţelegere, ne doreşte răul şi ne chinuie spre distrugerea noastră!?
    Nici ca o glumă proastă nu se poate face o asemenea alegaţie. Şi totuşi cel viclean a reuşit să o strecoare în mintea multora din cei ce au, sau pretind a avea o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, făcându-i prozeliţii săi, mai mult sau mai puţin conştienţi.
    O asemenea atitudine L-a făcut chiar pe Iisus Hristos, când încă se afla printre oameni pe acest pământ, să exclame:
    “De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12:57).
    Am văzut la început că binele şi răul sunt fundamentale, antagonice şi ireconciliabile şi numai absoluta putere a lui Dumnezeu le poate guverna în siguranţă atât pe unul, cât şi pe celălalt. Nimeni altcineva nu poate veni în contact cu răul fără a fi afectat. De aceea omul, înzestrat cu liberul arbitru, trebuie să facă alegerea ce îi va pecetlui destinul pentru eternitate: fie respinge răul, punându-şi credinţa în Cel ce îl poate separa definitv de acesta spre a moşteni viaţa veşnică, fie se lasă contaminat de acesta şi îl acceptă spre distrugerea finală, totală şi irevocabilă.
    Ne aflăm, în acestă viaţă, la răspântie şi alegerea ne aparţine: urmăm fie calea Domnului spre mântuire, fie calea diavolului spre pierzanie:
    “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. / Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13,14).
    Deci, pe cine urmaţi?
    Fiecare dintre noi trebuie să îşi pună cu luciditate această întrebare şi să îşi răspundă cu sinceritate şi obiectivitate, adică în cunoştinţă de cauză, ceea ce ne poate determina să mergem întăriţi mai departe pe calea cea bună, sau să ne revenim în fire şi, în smerenie, căinţă si credinţă, să ne întoarcem la calea cea bună, fie să continuăm a persevera în urmarea căii greşite.
    În funcţie de calea pe care alegem s-o urmăm ne declarăm implicit şi afiliaţia noastră: ori pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care o urmăm în credinţă eliberatoare, sau pentru lucrarea stăpânitorului acestei lumi, pe care o urmăm în rătăcire distrugătoare.
    Acei oameni care îşi pun speranţa în lumea asta nu fac altceva decât a-şi auto-limita orizontul existenţei. Ei vor să fie floarea acestei lumi, dar vor fi numai o floare trecătoare, precum sunt şi trupurile lor pe care, de fapt, se bizuie:
    “Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (1 Petru 1:24).
    Precum spunea şi Apostolul Pavel::
    “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Galateni 6:7,8).
    Aceştia sunt oameni care vor să se dezmierde cu iluzoriile plăceri lumeşti şi să-şi dea unii altora o slavă deşartă şi efemeră, abordând aceeaşi atitudine ca şi stăpânitorul acestei lumi şi îngerii decăzuţi allăturaţi lui:
    “Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
    Ei se îndeamnă şi se aprobă unii pe alţii, sporindu-şi numărul şi devenind majoritari, astfel încât au ajuns deja la stadiul antevestit de Pavel:
    “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
    Încurajându-se şi susţinându-se reciproc în toate lucrurile lumeşti, ei se iluzionează că răul asimilat şi practicat astfel de majoritatea oamenilor îi poate face pe aceştia să se simtâ nu numai bine, ci şi îndreptăţiţi în toate privinţele, după principiul ce-mi place mie e bun, instituind, pe cale de consecinţă, libertatea de a păcătui în numele unei toleranţe atotguvernante…
    În fond, fiecare este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului…
    Astfel, înregimentaţi în slujba satanei, ei cred că o viaţă coruptă devine legitimă şi vor să o impună ca standard de existenţă…
    În felul acesta au ajuns ca nişte orbi rătăciţi care, deşi uneori mai afişează o părută smerenie, dar numai pentru saţiul trupului, merg cu consecvenţă pe calea cea lată a pieirii, pierzându-şi singura busolă ce i-ar mai putea conduce spre lumină, după cum avertizase Iisus:
    “Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
    Ştiind că:
    “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).
    Coplesiţi şi biruiţi de săgeţile diabolice ale ispitei, oamenii devin cel puţin confuzi şi deznădăjduiţi şi tânjesc a păcătui nestinghriţi, după modelul lumesc devenit normă de viaţă socială, trecând astfel la pregustarea iadului şi uitând din ce în ce mai accentuat de iubirea şi fericirea cerească, pierzând bucuria raiului la schimb cu chinurile iadului…
    Ei sunt acei morţi ce îşi îngroapă morţii lor despre care a amintit Iisus (Matei 8:22 şi Luca 9:60) şi cărora Pavel le-a vestit finalul hărăzit:
    “Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3:19).
    Spre deosebire de aceştia, toţi cei ce îşi exercită curajul şi perseverenţa de a-şi lua propria cruce şi a-L urma pe Iisus Hristos spre viaţa veşnică vor cunoaşte adeverirea Duhului şi a puterii ce le vor descoperi înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, “…precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".
    “Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. / Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. / Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Corinteni 2:9-14).
    Căci faptele noastre bune şi păzirea poruncilor scripturale sunt numai o dovadă primară, neşlefuită a dragostei noastre pentru Iisus Hristos, dar m
ântuirea nu o putem căpăta decăt din credinţa nestrămutată în Acesta, deoarece:
    “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
    Prin aceasta ne-am şi născut din nou şi obţinem cununa vieţii veşnice pentru care suspinăm aflaţi încă în această lume:
    “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).
    O mare minune a puterii lui Dumnezeu care îl face pe om să exclame cu nemărginită recunoştinţă:
    “Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm 8:4).

luni, 14 aprilie 2014

Care este calea?


“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6)

         Foarte mulţi oameni, dintre care unii chiar de bună credinţă, îşi trăiesc liniştiţi timpul acestei vieţi pământeşti având convingerea că fac tot ce le stă în putinţă spre a fi bune persoane, compatibile cu cerinţele lui Dumnezeu, nutrind certitudinea că nu vor rata viaţa veşnică deoarece au făcut fapte bune, au mers la biserică, au citit Biblia, au făcut donaţii, miluiri şi pomeni, s-au rugat în anumite împrejurări, s-au abţinut de la multe, au postit ş.a.m.d.
Pot fi unele ca acestea suficiente pentru transformarea omului spre a deveni demn de Ȋmpărăţia lui Dumnezeu?
            Spre insatisfacţia multora voi afirma cu convingere că toate acestea sunt o părere a omului şi nu asigură mântuirea (“Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:9):
            “Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2:23).
De ce?
Pentru că, punând în prim-plan accentul pe cele făptuite, uită atât că este statornicit că mântuirea celor ce se ţin de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi obţinută decât prin Fiul lui Dumnezeu, dar şi că ceea ce li se cere este credinţa izbăvitoare şi transformatoare în Iisus Hristos:
            “Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:43).
            “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
            Prin aceasta ei pur şi simplu preferă unele automatisme, ce ţin mai mult sau mai puţin de anumite rituri, în locul cunoaşterii active a adevărului consemnat răspicat şi repetat în cuvăntul lui Dumnezeu:
            “De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!” (Isaia 46:10).
Apoi, pentru că în acţiunile lor ei caută o părută legalitate raportată la faptele trupului, rămânând în înţelesurile cele slabe ale lumii, fără a face vreun efort de a le respinge pe acestea şi a se alipi capului spre a deveni, prin unificare, mai întâi corp al credincioşilor şi apoi trupul lui Iisus Hristos.
Uitând a căuta să afle ce aşteaptă de fapt Domnul de la ei, astfel de oameni îşi impun singuri, lor şi/sau celorlalţi, tot felul de sarcini greu de purtat, prin care să se evidenţieze şi să se onoreze unii pe alţii în vanitatea lumească, procedând după cum chiar Iisus îi descria:
“Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat” (Luca 11:52).
Complăcându-se în propria suficeinţă au ajuns precum avertiza Apostolul Ioan:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Au înlocuit credinţa cu un formalism care, de multe ori, nici măcar nu mai urmează cuvântul lui Dumnezeu, devenind înstrăinaţi ce au pretenţia că se ţin de porunca lui Dumnezeu, dar cele ce le fac sunt numai pentru satisfacerea mândriei şi vanităţii omeneşti, adică spre saţiul trupului:
“"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,8).
Aceştia se aprobă şi susţin unii pe alţii, făcând presiuni directe sau mai subtile, îndeosebi asupra credincioşilor autentici, adoptând politica “pas cu pas”, în încercarea de a generaliza un astfel de comportament şi a-i aduce pe toţi oamenii la un unison bazat pe legi şi învăţături lumeşti, resuscitând astfel vechiul Babilon al rătăcirii generalizate:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3:1-5a).
După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi în această lume şi orice am face noi  nu putem şterge păcatele comise decât acceptând darul lui Dumnezeu primit prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8:32).
Prin moartea lui Iisus promotorul păcatului a fost judecat, iar prin învierea Sa ni s-a deschis calea de împăcare cu Dumnezeu, după eliberarea noastră din cursa diavolului, prin acceptarea Domnului Iisus Hristos şi urmarea Acestuia, împlinind astfel voia lui Dumnezeu:
“Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. / Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. / Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. / Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:9-13).
Pentru că:
“…Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:28).
Vedem deci că principala noastră lucrare, după înălţarea lui Iisus, constă în aceea de a crede în Iisus Hristos:
“Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:20).
Desigur că orice adevărat credincios săvârşeşte şi el fapte care să îi grăbească apropierea sa de Domnul şi să contribuie la transformarea sa înainte de a fi adoptat ca fiu al lui Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar iată cum este acesta dator a le săvârşi:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. / Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, / Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:1-8 – îngroşările îmi aparţin).
Şi de ce le săvârşeşte? El le săvârşeşte nu pentru a-şi “asigura” mântuirea sau pentru gloria personală, ci pentru că îl iubeşte pe Iisus şi crede în Domnul, iar poruncile Acestuia devin parte a comportamentului său prin lucrarea transformatoare a viei credinţe, după cum arăta şi Apostolul Iacov:
“Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2:26).
Astfel el devine un exemplu inspirator pentru ceilalţi oameni, care Îl pot simţi sau chiar vedea pe Iisus Hristos lucrând în smerenia şi altruismul acestuia. El este o confirmare vie că nu ceea ce face pentru sau în numele lui Iisus contează, ci natura relaţiei dedicată Domnului. Adică el face cunoscut că Iisus doreşte nu numai să Îl cunoaştem printr-o relaţie personală, dar şi să Îl includem în tot ceea ce facem, într-o prefigurare a ceea ce urmează a fi prin aceasta:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:20,21).
Biruitorul amintit aici este nu cel care l-a cunoscut pe Iisus, ci cel care, punându-şi întreaga încredere şi speranţă în Hristos, capătă credinţa mântuirii prin El, devenind astfel şi el cunoscut Domnului, pecetluind prin aceasta arvuna Duhului Sfânt dată nouă de către Dumnezeu.
            Deoarece, după cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi (“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi – 1 Ioan 1:8), ceea ce avem nevoie să obţinem este curăţirea şi iertarea păcatelor noastre, adică darul de nepreţuit acordat nouă de Dumnezeu prin Fiul Său:
            “Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
            Numai prin această transformare, la care noi devenim parte prin alegerea făcută şi prin credinţă, putem redeveni fii ai lui Dumnezeu şi accede în împărăţia Acestuia:
            "Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul" (Romani 4:7,8).
            Vedem deci, din nou, că totul stă în puterea lui Dumnezeu, care în multa Sa iubire pentru om, L-a trimis pe Hristos în trup spre a ne acorda darul mântuirii Sale:
            “Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).
            Formidabil! Iarăşi Dumnezeu ne oferă totul de-a gata, bunătatea Lui îndemnându-ne la pocăinţă spre iertarea păcatelor şi sfinţirea prin credinţă curată (“Păstrând taina credinţei în cuget curat” - 1Timotei.3:9) şi neclintită în Hristos, care chiar El a spus, când i s-a adresat lui Pavel pe drumul Damascului:
            “Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
            Aşadar după ce omul a făcut cunoştinţă cu răul şi a devenit părtaş acestuia, a trăit spre a vedea nenorocirile generate de acesta, chiar dacă i-a făcut opoziţie sau nu, primeşte prin Iisus Hristos marea şansă de a se elibera şi curăţi de urmările păcatelor comise şi a deveni demn de a reintra în împărăţia lui Dumnezeu.
            Dar de ce a fost necesar sacrificiul lui Iisus Hristos spre a se împlini aceasta?
            După cum am văzut, Dumnezeu a creat mai întâi fiinţele înalte (îngerii), într-un număr predeterminat, menite să servească planurilor sale de realizare a unei Ȋmpărăţii perfecte a luminii / vieţii.
            Putem deci deduce că şi crearea omului urma un acelaşi plan şi deci un număr predeterminat de oamnei trebuia atins, înţelegând omul curat, un adevărat fiu al luminii, compatibil cu viaţa perfectă concepută de Dumnezeu. Acest înţeles este întărit şi de cele consemnate de Apostolul Ioan în Apocalipsa:
            “Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:10,11 – îngroşarea îmi aparţine).
            Poate tocmai de aceea diavolul îl urăşte pe om atât de mult şi doreşte fie a-l distruge direct, fie a-l duce pierzaniei prin înstrăinarea de firea dumnezeiască, spre a împiedica realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dar acesta nu este decât un demers al unei forţe oarbe, care nu este în stare să se dezică de natura sa destructivă şi acţionează cu consecvenţă supunându-se răului al cărui exponent firesc a devenit. Este o nebunie disperată căci planurile lui Dumnezeu sunt spre bine şi nimeni nu poate să le împiedice sau întârzie, decât răbdarea Sa pentru ca nimeni din cei aleşi să nu piară, iar cel rău să fie dat în vileag.
            Ascultaţi ce le spunea Ioan Botezătorul contemporanilor săi:
            “Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3:8).
            Iată deci că orice plan al satanei de a-şi impune propria împărăţie a întunericului este sortit eşecului oricât s-ar strădui acesta să corupă sau să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Ca şi toate celelalte demersuri ale sale şi acesta este destinat inutilului ridicol din mai multe motive:
-      Dumnezeu a rânduit această împlinire şi nimeni nu poate desface cuvântul   
Său;
-      Dumnezeu singur poate schimba oricând circumstanţele evenimentelor căci “…la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19:26), iar “…o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8);
-      ceea ce va şi face la sorocul hotărât de El pentru a-i salva pe ultimii credincioşi de urgiile dezlănţuite de diavol şi acoliţii săi:
“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. / Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13:19,20).

*
*       *

            După producerea căderii părinţilor primordiali în păcat, de-a lungul multor secole, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să evoluăm în tipul vieţii temporale. Aceste consemnări au fost strânse în cartea numită Sfânta Biblie.
            Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi, indiferent de gradul de educaţie, adică de exerciţiul intelectual. Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
            Aşadar. de la păcatul originar adus în lume de nesupunerea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni, pentru oameni. Între era primilor noştri părinţi şi întâia  venire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, şi mai ales cu profeţii.
            Din păcate toate demersurile anterioare ale lui Dumnezeu, întreprinse până la trimiterea lui Hristos în trup, nu au dat roadele necesare, nici măcar cu poporul căruia i se dăduse legea Sa, evreii, cei ce au sfârşit printr-o lamentabilă capitulare în faţa diavolului, căruia nu numai că i s-au supus până acolo încât L-au răstignit pe Domnul, dar şi, în cumplita lor orbire din învârtoşare,  nerecunoscându-L, deşi de faţă, chiar pe Cel prin care toate fuseseră create, inclusiv ei, devenind astfel potrivnicii omului (asemenea răului) şi neplăcuţi lui Dumnezeu, cu excepţia acelora puţini care L-au recunoscut pe Iisus şi şi-au pus neabătut credinţa în Acesta:
            “Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (1 Tesaloniceni 2:14,15).
            De atunci ei au rămas aşa după cum îi atenţiona Apostolul Pavel:
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
            Degeaba se vor consola unii cu părerea că sunt mulţi alţii mai păcătoşi decât ei care să primească pedeapsa finală, căci judecata lor strâmbă nu se potriveşte cu dreptatea lui Dumnezeu:
            “Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. / Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. / Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? / Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1-4).
            Iar atâta vreme cât vor rămâne în această stare vor fi pururea înstrăinaţi după cum i-a avertizat Ȋnsuşi Hristos în timpul primei Sale veniri în trup:
            “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. / Iată, casa voastră vi se lasă pustie; / Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23:37-39).
            Şi:
            “Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; / Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10:28,29).
            Spre deosebire de cei ce au crezut în numele Lui şi cărora Le-a adresat prin viu grai aceste cuvinte:
            “Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. / Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. / Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:20-24).
            Şi:
            “Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. / Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. / "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; / Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". / Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39). 
            Sau, mai concis, şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi:
            “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei10:32,33). 
            Distincţia dintre ei fiind tranşantă:
            “Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. / Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! / Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1:9-11).  
            Şi:
            “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie (n.n. Iisus Hristos) din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. / Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; / Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. / Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17:6-9 – îngroşarea îmi aparţine).
            *
*       *

            Tragicul eveniment al răstignirii Sale a avut consecinţe de o semnificaţie şi un impact fără precedent şi cu implicaţii definitive asupra destinului uman.
            Ȋn primul rând, el a demonstrat sub cea mai brutală formă de exprimare că binele şi răul nu sunt câtuşi de puţin compatibile, iar acţiunea răului, opusă binelui, nu urmăreşte decât ruinarea acestuia prin distrugere şi apoi moarte.
            Când fac o asemenea afirmaţie vreau să aduc în atenţia voastră faptul că Hristos întrupat a fost şi a rămas singurul Fiu al Omului care nu a păcătuit şi, deşi a trăit în această lume în trup, El nu s-a lăsat contaminat şi corupt nici de ispitele ţesute de stăpânitorul acestei lumi, nici de presiunile lumeşti venite prin diverşi actori, de la cel mai mic nivel social la cel mai înalt, sau de la cei mai decăzuţi oameni până la cei mai desăvârşiţi, care cu toţii au făcut cu diverse prilejuri presiuni atât voluntare, cât şi involuntare asupra Sa.
            Iată ce spuneau în această privinţă doi stâlpi ai credinţei creştine, Apostolii Petru şi Ioan:
            “Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, / Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2:22,23).
            “Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este” (1 Ioan 3:5).
            Iar în privinţa ispitelor la care a fost supus de către stăpânitorul acestei lumi ne amintim că imediat după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul, satana a avut trei tentative majore de seducere şi atragere a Sa în păcat:
            ‘Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti". / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; / Căci scris este: "Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească"; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).
            Aceste ispite au fost încercate asupra unui om aflat singur, înfometat, însetat, slăbit şi presupus influenţabil, dar ele nu au reuşit să-L supună pe Iisus care, deşi se afla în mare dificultate, nu s-a îndoit nici măcar o clipă de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.
            Tot aşa a procedat şi cu alte ispite mai mari sau mai mici venite spre el pe diverse căi.
            Semnificativ este că chiar şi atunci când a ştiut, înainte de intrarea în Ierusalim, că va fi dat morţii prin răstignire, nu I s-a înmuiat credinţa şi deşi unul dintre cei mai de seamă ucenici ai Săi, Apostolul Petru, a încercat să-L determine a evita cele ce aveau să se petreacă, El i-a răspuns ferm şi definitoriu acestuia:
            “Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. / Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:22,23).
            Tot la fel a procedat şi în situaţii limită, când totul se tranşa pe viaţă şi pe moarte, precum a fost în seara în care a fost prins de oştenii arhiereilor şi bătrânilor şi împotriva cărora Petru a scos sabia şi l-a lovit pe unul din ei. Reacţia lui Iisus a fost din nou una ce nu lasă loc nici unui dubiu privind încrederea absolută, mai presus de propria persoană, ce o avea în dreptatea şi făgăduinţa lui Dumnezeu:
            “Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. / Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? / Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:52-54).
            Iar când se afla deja răstignit pe cruce şi asculta batjocoririle şi hulelile arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor şi ale unor trecători, deşi moartea îi era iminentă El nu s-a slujit nici o clipă de puterea pe care o avea, împins fiind de vorbele ce le auzea dar şi de chinurile trupului torturat şi aflat în agonie. Ceea ce a prevalat în faţa acestui Fiu al Omului, mult prea umilit şi chinuit fără vreo vină, a fost nu dreptatea Sa momentană ci, din nou, dreptatea lui Dumnezeu şi împlinirea cuvântului Acestuia:
            “Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, / Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! / Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: / Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. / S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:39-43).
            Ȋn al doilea rând, petrecându-se un astfel de eveniment, răbdarea lui Dumnezeu a atins încă un jalon de care nu se poate trece fără consecinţe. Evenimentul respectiv a însemnat atingerea  punctului culminant al acţiunii dăunătoare a răului în această lume şi comitentul trebuia să fie sancţionat, ceea ce s-a şi petrecut odată cu învierea lui Iisus Hristos şi înălţarea Sa la Cel ce L-a trimis:
            “Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11).
            Aţi remarcat ce a spus chiar Iisus Hristos?
            “Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”!
            Prin aceasta diavolul, şi împreună cu el toţi ceilalţi îngeri decăzuţi, precum şi acoliţii lor supra-umani, umani şi/sau para-umani au fost sau vot fi definitiv puşi alături de rău şi, prin urmare, îi aşteaptă execuţia sentinţei: distrugerea totală.
            Şi numai aceştia! Ci şi toţi cei care nu au crezut în Iisus Hristos şi care astfel, pierzând mântuirea, au fost deja judecaţi, de judecată namaiputând scăpa decât cei credincioşi:
            “Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
            Iată şi “motivarea”, cum am zice noi, după înţelesurile noastre cele slabe:
            “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. / Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3:19-21).
            Vedem că această judecată a identificat ceea ce trebuie din nou separat pentru revenirea la perfecţiunea dintâi a creaţiei lui Dumnezeu: lumina (viaţa), de întuneric (moarte), deci binele, de rău.
            Exact ca şi la începuturi, cu singura mare, capitală diferenţă că, de data aceasta, la ceasul rânduit de Dumnezeu, separarea va fi definitivă, prin distrugerea totală a răului, împreună cu promotorii săi:
            “Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui (n.n. Iisus Hristos) ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:20,21).
            “Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. / Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:13-15).
            Prin această ultimă separare creaţia lui Dumnezeu se va reîntoarce la perfecţiune, fiind împlinită şi cu numărul de oameni planificat de Dumnezeu de la bun început şi devenind unitară întru slava puterii lui Dumnezeu.
            Ȋnţelegem că omul, prin gaţia lui Dumnezeu, a fost din nou pus în faţa unei alegeri cu efecte capitale asupra destinului său, o alegere care însă are cu totul alte premise decât cea care l-a condus în păcat:
-      aceasta nu este o capcană, ci dimpotrivă chiar alternativa de slavare din cursa morţii;
-      este o alegere în cunoştinţă de cauză ce se face în urma convieţuirii
alături de rău, cunoscându-se astfel bine efectele acestuia asupra vieţii;
-      ea se bazează pe adevăr şi nu pe minciună;
-      este definitivă şi consecinţele de rigoare nu mai pot fi schimbate;
-      ţelul nu mai este unul utopic, alegerea se face clar între Iisus Hristos şi satana, adică între viaţa veşnică şi moartea eternă.
În concluzie, pe cine ascultaţi? Sau în cine credeţi?
            Deci, pe cine urmaţi?